DIRECȚIE DECIZIE nr. 52166/08 și 8526/09 Aleksandr Mikhaylovich RYABKIN împotriva Rusiei și Aleksey Nikolayevich VOLOKITIN împotriva Rusiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința la 28 iunie 2016 în calitate de Cameră compusă din: Luis López Guerra, președinte, Helena Jäderblom, Helen Keller, Johannes Silvis, Dmitry Dedov, Branko Lubarda, Pere Pastor Vilanova, judecători, având în vedere cererile depuse la 26 iulie 2008 și, respectiv, 31 decembrie 2008, având în vedere declarațiile depuse de guvernul contestat la 7 iulie 2011, care solicită Curții să elimine cererile din lista cazurilor și răspunsurile reclamanților la aceste declarații, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Cazul a avut origine în două cereri (n. 52166/08 și n. 8526/09) împotriva Federației Ruse depuse la Curte în temeiul art. 34 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (“Convenția”) de doi resortisanți ruși, dl Aleksandr Mikhaylovich Ryabkin și dl Aleksey Nikolayevich Volokitin. Guvernul Rusiei („Guvernul”) a fost reprezentat de dl G. Matyushkin, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Circumstanțele cauzei Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul, dl Aleksandr Mikhaylovich Ryabkin, este un național rus care s-a născut în 1941 și locuiește în Sertolovo, regiunea Leningrad. Reclamantul are dreptul la diferite beneficii sociale ca urmare a implicării sale anterioare în operațiunile de urgență la locul dezastrului centralelor nucleare de Chernobyl. La 19 februarie 2007, reclamantul a depus în judecată comisarului militar al Regiunii Leningrad. El a afirmat că au existat deficiențe în plata prestațiilor sale sociale și a căutat o ajustare a plăților regulate care urmează să-i fie făcute în viitor. La 10 aprilie 2007, instanța a acordat reclamantului 67.115.35 Rubles rus (RUB) în amânare. De asemenea, i-a acordat RUB La 1 mai 2007, suma RUB 69.937.68 a fost transferată la contul bancar al reclamantului și a fost instituită o plată lunară în valoare de RUB 1.635.13. La 27 februarie 2008, Presidium al Curții de Oraș din San Petersburg a modificat hotărârea din 10 aprilie 2007 și a scăzut sumele acordate reclamantului RUB 61.013.95 pentru arride și RUB 1.635.32 și RUB 2.725.55 care urmează să fie plătite lunar și, respectiv, anual și ajustate în conformitate cu inflația. Cererea nr. 8526/09, Volokitin c. Rusia 10. Reclamantul, Aleksey Nikolayevich Volokitin, este un național rus care s-a născut în 1956 și trăiește în San Petersburg. 11. Reclamantul a vândut o parcelă de terenuri către A., dar acesta din urmă nu a reușit să plătească prețul complet convenit de ambele părți. Reclamantul a solicitat Curții de District Lomonosovskiy din regiunea Leningrad, în căutarea de a declara contractul de vânzare nul și nul. 12. La 27 februarie 2007, instanța a respins cererea. 13. La 7 iunie 2007, Curtea Regională Leningrad a anulat hotărârea privind recursul și l-a trimis înapoi la aceeași instanță pentru o atenție proaspătă. 14. La 5 mai 2008, Curtea de District Lomonosovskiy a acordat cererea reclamantului, declarând contractul nul și nul. 15. La 17 iulie 2008, hotărârea a fost susținută în apel de către Curtea Regională Leningrad și a devenit finală. 16. La o dată neespecificată, acuzatul a depus o cerere de supraveghere la Curtea Regională Leningrad. 17. La 3 octombrie 2008, Presidiumul Curții Regionale de Leningrad a anulat hotărârea din cauza încălcării legii de fond și a respins toate cererile reclamantului. Reclamantul a susținut că nu a fost informat cu privire la procedura de control. 18. La 26 noiembrie 2008, Curtea Supremă a respins cererea de supraveghere a reclamantului împotriva hotărârii din 3 octombrie 2008. În opinia Curții Supreme, Presidiumul Curții Regionale a anulat corect hotărârea instanței inferioare din cauza încălcărilor semnificative ale legii de fond. Referindu-se la principiul certitudinei juridice, Curtea Supremă nu a constatat nicio circumstanță excepțională care să justifice revizuirea hotărârii Presidiumului. La o dată neespecificată Curtea de district Krasnogvardeyskiy din Saint Petersburg a ordonat domnului A. să plătească sumele reclamantului corespunzător prețului parcela de terenuri, dobânzile pentru utilizarea fondurilor altor persoane și alte costuri și cheltuieli, totalând RUB 1.181.220. 20. La 29 iulie, 7 septembrie și 28 septembrie 2010 aceste sume au fost transferate la contul bancar al reclamantului. 21. Locul terenului are în prezent doi proprietari diferiți: dl A. și fosta sa soție. Legea internă și practică Dispozițiile interne relevante privind revizuirea de supraveghere 22. Legea internă relevantă care reglementează procedura de revizuire de supraveghere între 1 februarie 2003 și 7 ianuarie 2008 este rezumat în hotărârea Curții în cazul Kot c. Rusia (nr. 20887/03, § 17, 18 În acel moment, o cerere de control ar putea fi depusă în termen de un an, deoarece hotărârile contestate au devenit obligatorii și executive. 23. În ceea ce privește procedura de control în vigoare din 7 ianuarie 2008, dispozițiile interne relevante sunt rezumate în decizia Curții în cazul Martynets c. Rusia (dec.), nr. 29612/09, 5 Noiembrie 2009). În special, noile dispoziții au redus termenul pentru contestarea hotărârilor obligatorii și executoare prin revizuire de la un an la șase luni. Dispozițiile și practicile interne privind redeschiderea procedurilor după înființarea unei încălcări a Convenției de către Curtea 24. În hotărârea lui Davydov c. Rusia, nr. 18967/07, §§ 10-15, 30 octombrie 2014, se rezumă că legislația și practica interne relevante care reglementează deschiderea procedurilor după înființarea Curții de încălcare a Convenției. La 15 martie 2013, Curtea Supremă a Federației Ruse a examinat o cerere depusă de dl Malikov și dl Oshchepkov pe baza unor circumstanțe nou descoperite, adică după ce Curtea și-a eliminat aplicarea din lista de cazuri în urma unei declarații unilaterale depuse de guvernul Rus (Alov și alte cereri v. Rusia (dec.), nr. 27127/05, 18 septembrie 2012). În decizia sa nr. Tribunalul a considerat că nu era necesar să se redeschidă cazul reclamanților, deoarece, pe de o parte, din cauza deciziei de a ataca cererea din lista cazurilor făcute de Curte în temeiul hotărârii interne au fost plătite înainte de anularea hotărârii și, pe de altă parte, Curtea nu a concluzionat că hotărârea pronunțată de instanța de supraveghere era ca o astfel de contravenție a Convenției. Documentele relevante ale Consiliului Europei La 19 februarie 2010, Conferința de înalt nivel care a avut loc la Interlaken, la inițiativa președinției elvețiene a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, a adoptat Declarația Interlaken, a căror părți relevante se citesc după cum urmează: „PP 7 constatând cu profundă îngrijorare că numărul de cereri prezentate în fața Curții și deficitul dintre cererile introduse și cererile dispuse continuă să crească; PP 8 Având în vedere că această situație cauzează daune la eficacitatea și credibilitatea Convenției și la mecanismul său de supraveghere și reprezintă o amenințare la calitatea și coerența jurisprudenței și autorității Curții;... Conferința ... (6) Subliniază necesitatea unor măsuri eficace pentru reducerea numărului de cereri clar inadmisibile, necesitatea de filtrare eficace a acestor cereri și necesitatea de a găsi soluții pentru abordarea aplicațiilor repetitive;...” Partele relevante ale planului de acțiune anexate la Declarația Interlaken furnizată după cum urmează: „D. Aplicații repetitive Conferința: solicită statelor părți să: faciliteze, dacă este cazul, în cadrul garanțiilor prevăzute Curții și, dacă este necesar, cu sprijinul Curții, adoptarea unor soluții prietenoase și a declarațiilor unilaterale”. 28. Aceleași principii au fost reiterate în cadrul Conferinței de înalt nivel privind „Implementarea Convenției Europene pentru Drepturile Omului, responsabilitatea noastră comună”, care s-a desfășurat la Bruxelles la 26 și 27 martie 2015, la inițiativa Președinției Belgiei a Comitetului de Miniștri. În special, Conferința a încurajat statele părți să acorde prioritate procedurilor alternative la litigii, cum ar fi soluții prietenoase și declarații unilaterale. 29. La 5 și 6 octombrie 2015, Consiliul Europei (departamentul executării hotărârilor) a organizat o tabelă rotundă de la Strasbourg dedicată redeschiderii procedurilor după hotărârea Curții. Concluziile adoptate ca urmare a Tabelului rotund prevăd, printre altele, următoarele: gama de sisteme stabilite, unele state care au acceptat în mare măsură posibilitatea de redeschidere, unele altele într-un mod mai ad hoc, unele alte se bazează pe alte mijloace decât redeschiderea pentru a aborda consecințele încălcărilor; - utilitatea schimbului de opinii pentru a inspira statele pentru a se asigura că există, în toate situațiile în care redeschiderea nu este prevăzută de lege, sau este exclusă din alte motive (certitudine juridică, respectul judicatei sau interesele terțelor bona fide), posibilități alternative de obținere a resitutituiului în integrum - interesul particular în aceste situații de a beneficia de compensații pentru pierderea de șanse; - legătura strânsă dintre concluziile Curții în temeiul art. 41 și necesitatea redeschiderei; ...” Legea internațională relevantă și practica 30. Articolele 35 și 36 din proiectele de articole ale Comisiei de Drept Internațional pentru Responsabilitatea Statelor pentru Acte Internaționale Nedreptate (adoptate de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la a 53-a sesiune (2001), și reproduse în Documentele Oficiale ale Adunării Generale, 56-a sesiune, Supplementul nr. 10 (A/56/10) este formulat după cum urmează: art. 35: Restituire „Un stat responsabil pentru un act internațional nedrept este o obligație de a face restituire, adică, de a restabili situația existentă înainte de a fi comisă, cu condiția și în măsura în care restituirea: (a) nu este material imposibilă; (b) nu implică o sarcină din toate proporțiile beneficiilor care decurg din restituire în loc de compensare.” art. 36: Compensarea „1. Statul pârât pentru un act ilegal la nivel internațional este obligat să compenseze daunele cauzate astfel, în măsura în care aceste daune nu sunt reparate prin restituire. 2. Compensarea trebuie să acopere orice daune evaluabile financiar, inclusiv pierderea profiturilor în măsura în care este stabilită”. COMPLAINTE 31. Reclamanții au plâns, în conformitate cu art. 6 din Convenție și cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că hotărârile interne finale în favoarea lor au fost anulate prin revizuire de supraveghere. Având în vedere că aceste două cereri se referă la fapte și plângeri similare și pun probleme aproape identice în temeiul Convenției, Curtea hotărăște să le examineze într-o singură hotărâre (a se vedea Kazakevich și 9 alte cazuri „Army Pensioners” c. Rusia , nos 14290/03, 19089/04, 27800/04, 42059/04, 43505/04, 43538/04, 3614/05, 30906/05, 39901/05 și 524/06, § 15, 14 ianuarie 2010). Reclamațiile privind anularea hotărârilor interne finale în favoarea reclamanților prin revizuirea supravegherii 33. Reclamanții se plângeau că hotărârile finale în favoarea lor au fost anulate prin revizuirea supravegherii, se bazează pe art. 6 § 1 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Dl. Volokitin s-a plâns, de asemenea, că nu a fost informat în mod corespunzător cu privire la procedurile de control în fața Presidium a Curții Regionale Leningrad. Curtea consideră că această plângere va fi examinată împreună cu plângerea privind anularea hotărârii interne finale. 34. Guvernul a informat Curtea prin scrisoarea din 7 iulie 2011 în care au propus să facă declarații unilaterale în vederea soluționării problemelor prezentate de cereri, au solicitat Curtea să elimine cererile în conformitate cu art. 37 din Convenție. 35. În declarațiile lor, Guvernul a recunoscut încălcarea drepturilor reclamanților din cauza anulării hotărârilor interne finale în favoarea lor prin revizuire de supraveghere. În cazul dlui Ryabkin, Guvernul s-a angajat să plătească reclamantului suma RUB 19,639.5 ca compensare pentru prejudicii materiale care corespunde datoriei de judecată în curs de despăgubire în cadrul hotărârilor anulate, după indexarea. Ei au prezentat calcule detaliate și documente de la autoritățile competente în sprijinul sumelor propuse. În cazul dlui Volokitin, Guvernul a indicat că nici un prejudiciu material nu a fost susținut de către solicitant ca urmare a anulării hotărârii interne finale în favoarea sa, deoarece a recuperat ulterior de la adversarul său sumele datorate împreună cu dobânzi. În consecință, acestea și-au limitat oferta la plata de prejudicii morale. 36. Guvernul s-a angajat în continuare să plătească fiecărui solicitant 3.000 euro (EUR) ca compensare pentru prejudicii morale care rezultă din încălcările menționate mai sus. 37. Restul declarațiilor lor formulate în termeni similari, cu condiția ca: „Suma menționată mai sus, care să acopere orice prejudicii materiale și morale, precum și costurile și cheltuielile, va fi eliberată de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul art. 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu a plătit această sumă în termenul de trei luni, Guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului.” 38. Reclamanții nu sunt de acord cu propunerea Guvernului ca cererile lor să fie eliminate din lista de cazuri a Curții, în special pentru că nu sunt de acord cu suma compensației pentru prejudiciile morale. Dl Ryabkin nu este de acord, de asemenea, cu suma sugerată de Guvern ca compensație pentru prejudicii materiale, fără totuși să prezinte documente în sprijinul poziției sale. El a considerat că drepturile sale nu pot fi restabilite numai prin plata compensației; el a solicitat, în plus, restabilirea dreptului său la plăți regulate în suma stabilită prin hotărârea din 10 aprilie 2007 a Curții de District Leninskiy, care a fost anulată de Presidium al Curții de Oraș din San Petersburg. Reclamantul a susținut că acest lucru ar putea fi obținut numai de către Curte examinarea cererii sale cu privire la fondul și constatarea încălcărilor Convenției. Hotărârea Curții ar constitui, atunci, o bază juridică pentru redeschiderea procedurii la nivel intern. Dl Volokitin a indicat că restituirea parcela contestată a terenurilor nu mai este posibilă, deoarece are acum doi proprietari diferiți, dl A. și fosta sa soție, privand-l astfel de șansă de a-l vinde pentru un preț mai bun. Prin urmare, el a solicitat alte pagube nepecuniare în acest sens. 39. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să ia o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) litera (a), (b) sau (c). art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată din listă un caz dacă „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererilor”. 40. Curtea reiterează, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 41. În acest scop, Curtea a examinat cu atenție declarația guvernului, având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa (a se vedea Tahsin Acar c. Turcia [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI; WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 42. Curtea constată, la început, că, de la prima hotărâre privind încălcarea principiului securității juridice din cauza anulării unei hotărâri interne finale prin intermediul procedurii de control (a se vedea Ryabykh c. Rusia nr. 52854/99, ECHR 2003 IX), aceasta a continuat să găsească încălcări similare din cauza aceleiași deficiențe structurale. 43. Referindu-se la natura admiterilor conținute în declarațiile guvernamentale, Curtea este convinsă că anularea prin revizuirea de către supraveghere a hotărârilor finale în favoarea reclamanților a fost recunoscută explicit de Guvern ca fiind încălcată Convenția. 44. În ceea ce privește recursul care urmează să fie acordat reclamanților, Guvernul s-a angajat să le plătească compensații în ceea ce privește prejudicii materiale și/sau nepecuniare, în conformitate cu practicile Curții în cazuri similare. În special, Guvernul a indicat că dl Volokitin a fost compensată pentru pierderile pecuniare sale rezultate din anularea hotărârii în favoarea sa în cadrul procedurilor ulterioare (a se vedea paragrafele) 19-21 de mai sus). Acest lucru nu este contestat de reclamant, care nu a solicitat nici redeschiderea procedurii sau compensarea pentru orice prejudicii materiale suplimentare, ci a limitat reclamațiile sale numai la compensarea pentru prejudicii morale (a se vedea, prin contrast, Almeida Santos c. Portugalia (justă satisfacție), nr. 50812/06, §§ 7-8, 27 iulie 2010). 45. În ceea ce privește dl Ryabkin, Guvernul s-a angajat în mod explicit să efectueze plățile neașteptate în temeiul hotărârii anulate și a prezentat calcule detaliate în acest sens. Cu toate acestea, reclamantul a considerat că suma sugerată de Guvern nu a acoperit toate pierderile pe care le-a suportat ca urmare a încălcării drepturilor sale în temeiul Convenției, în special cele suferite după anularea hotărârii interne în favoarea sa. În acest context, el s-a referit la incapacitatea sa de a solicita o nouă judecată în cazul în care Curtea decide să excludă aplicarea sa din lista sa de cazuri pe baza unei declarații unilaterale a guvernului și, în consecință, să obțină restabilirea plăților regulate în favoarea sa în valoare stabilită de hotărârea Curții de District Leninskiy din 10 aprilie 2007. 46. După cum s-a indicat mai sus, Curtea a constatat deja încălcări ale Convenției în mod similar și, în anumite ocazii, circumstanțe practic identice cu privire la anularea hotărârilor interne finale care acordă beneficii fostilor participanți la operațiunile de curățare la locul de dezastre nucleare din Chernobyl (a se vedea, printre multe alte autorități, Androsov v. Russia , nr. 63973/00, 6 octombrie 2005; Finkov c. Rusia , nr. 27440/03 , 8 octombrie 2009 și Davletkhanov și alți „ pensionari Chernobyl” c. Rusia , nr. 7182/03 , 10115/04, 21752/04 și 22963/04 , 23 În aceste cazuri, Comisia a considerat că cea mai adecvată formă de remediere a acestor încălcări era să se asigure că reclamanții au fost plasați cât mai mult posibil în poziția în care ar fi fost, dacă cerințele Convenției nu ar fi fost ignorate (a se vedea Tarnopolskaya și alții c. Rusia , nr. 11093/07 și altele 18 §§§ 51, 7 iulie 2009 cu alte referințe). 47. Cu toate acestea, este doar excepțional faptul că o încălcare, prin natura sa, nu lasă nici o alegere reală în ceea ce privește măsurile necesare pentru remedierea acesteia (a se vedea Assanidze c. Georgia [GC], nr. 71503/01, § 202, CEDH 2004 II). Acest lucru este în special valabil în cazurile civile în care statele contractante dispun de o varietate de mijloace de asigurare a unei părți agravate (a se vedea Kudeshkina (nr. 2) v. Rusia (dec.), nr. 28727/11, § 77, 17 februarie 2014). În plus, aceste mijloace ar fi frecvent preferabile la redeschiderea procedurii având în vedere alte considerații la fel de importante, cum ar fi principiul certitudinei juridice, respectul res judicata sau interesele terțelor bone fide (a se vedea Almeida Santos , citat mai sus § 12; și Bochan c. Ucraina (nu. [GC], nr. 22251/08, § 57, CEDH 2015]. Aceste considerații ar prevalea, în special, asupra interesului reclamantului de a relua procedurile atunci când încălcarea Convenției rezultă dintr-o problemă generală care generează aplicații repetitive, mai degrabă decât din circumstanțele specifice ale unui caz individual (a se vedea Davydov , citat mai sus, § 29; Henryk Urban și Ryszard Urban c. Polonia , nr. 23614/08, § 64, 30 noiembrie 2010; Golubowski v. Polonia (dec.), nr. 21506/08, 5 iulie 2011; și, în comparație cu Mirosław Garlicki v. Polonia , nr. 36921/07, § 154, 14 iunie 2011). 48. În orice caz, în cazul în care dreptul intern permite doar o reparație parțială, art. 41 din Convenție conferă Curtea competența de a acorda compensații părții vătămate prin act sau omisiune care a condus la constatarea unei încălcări a Convenției (a se vedea Papamichalopoulos și alții v. Grecia (art. 50), hotărârea din 31 octombrie 1995, Seria A nr. 330-B, p. 58-59, § 34, și Brumărescu v. România (sau satisfăcătoare) [GC], nr. 28342/95, § 20, ECHR 2001 I). Aceleași considerații se aplică în contextul examinării Curții cu privire la adecvarea și suficiența recursului oferit de Guvern într-o declarație unilaterală (a se vedea Megadat.com SRL c. Moldova (sau satisfacție – apariție), nr. 21151/04, § 10, ECHR 2011). 49. În ceea ce privește circumstanțele specifice reclamate de dl Ryabkin, Curtea constată că nu este contestat de părți că hotărârea Curții de District Leninskiy din 10 aprilie 2007 a fost executată înainte de anulare, cu excepția plăților alocațiilor pentru alimente, pentru care a primit o sumă mai mică decât cea stabilită de Curtea de District Leninskiy. În consecință, Guvernul a oferit în declarația sa unilaterală să compenseze reclamantul pentru diferența dintre sumele pe care ar fi trebuit să le primească în temeiul hotărârii anulate și cele care i-au fost transferate în mod eficient înainte de anulare (a se vedea, în circumstanțe practic identice cu privire la scăderea viitoare a plăților periodice ale reclamanților, Androsov , menționat mai sus, § 71; Yuriy Romanov v. Rusia , nr. 69341/01, § 49, 25 octombrie 2005; și Naydenkov v. Rusia , nr. 43282/02, § 43, 7 iunie 2007, toate cu alte referințe . Deși reclamantul nu era de acord cu suma sugerată de Guvern , el nu a prezentat nici detalii sau calcule în sprijinul poziției sale . 50. Curtea acceptă că, în anumite situații, este dificil să se calculeze exact unul sau mai mulți șefi de daune sau să se distingă între prejudicii materiale și morale. Curtea poate decide apoi să facă o evaluare globală (a se vedea Comingersoll S.A. c. Portugalia [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000 IV). Prin urmare, având în vedere oferta guvernamentală în ansamblul său și având în vedere în special suma propusă în ceea ce privește prejudiciile morale (compară și contrast cu Ryabov și 151 alte cazuri de „pensionari privilegiați” v. Rusia , nos 4563/07 și 151 altele , § 23, 17 decembrie 2009, și Streltsov și alte cazuri de „pensionari militari Novacherkassk” v. Rusia , nos 8549/06 și 86 altele , § 96, 29 Iulie 2010), Curtea nu constată niciun motiv pentru a considera că compensația oferită dlui Ryabkin constituie o soluție inadecvată sau necorespunzătoare pentru încălcarea drepturilor convenției sale. În aceste circumstanțe, nu este necesar să se examineze dacă acceptarea declarației unilaterale a guvernului ar împiedica într-adevăr reclamantul să solicite redeschiderea procedurii în cazul său (a se vedea Sayganov și alte cereri v. Rusia (dec.), nr. 30432/06, 14 februarie 2012; Alov și alte cereri (dec.), citate mai sus; și Vlasova și alte cereri v. Rusia (dec.), nr. 30351/06, 18 septembrie 2012). În orice caz, nu s-a demonstrat că redeschiderea procedurii ar duce la un rezultat substanțial diferit de ceea ce guvernul a întreprins să plătească în ceea ce privește compensația (compară și contrastul) Šarić și alții c. Croația , nr. 38767/07 și altele 24 § 28, 18 octombrie 2011). 51. Având în vedere considerentele de mai sus, natura admiterii încălcării conținute în declarația guvernului și sumele de compensare propuse, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 § § ) În plus, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în protocolele acestuia, nu necesită să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă a Convenției). 52. În orice caz, hotărârea Curții nu aduce atingere unei hotărâri pe care le-ar putea lua pentru a restabili, în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție, cererile la lista sa de cazuri, în cazul în care apar circumstanțe care justifică o astfel de acțiune (a se vedea Aleksantseva și alții c. Rusia , nr. 750025/01 și al. § 15, 17 ianuarie 2008). Alte plângeri formulate de reclamanții 53. În ceea ce privește plângerile accesorii ale reclamanților care se referă la alte articole ale Convenției, având în vedere tot materialul în posesia sa, și în măsura în care este competentă să examineze acuzațiile, Curtea nu a constatat nicio apariție a încălcării drepturilor și libertăților garantate de Convenția sau de Protocolele sale. 54. Rezultă că această parte a cererilor este, vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să se alăture cererilor; ia notă a termenilor declarațiilor guvernului contestat în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a modalităților de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; hotărăște să scoată cererile din lista sa de cazuri în măsura în care acestea se referă la reclamațiile prevăzute la art. 6 din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție cu privire la anularea prin revizuire de supraveghere a hotărârilor interne finale în favoarea reclamanților în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție; declară restul cererilor inadmisibil. Realizat în limba engleză și notificat în scris la 21 iulie 2016. Stephen Phillips Luis López Guerra Președintele grefierului
Applications nos. 52166/08 and 8526/09
Aleksandr Mikhaylovich RYABKIN against Russia
and Aleksey Nikolayevich VOLOKITIN against Russia
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 28
June
2016 as a Chamber composed of:
Luis López Guerra,
President,
Helena Jäderblom,
Helen Keller,
Johannes Silvis,
Dmitry Dedov,
Branko Lubarda,
Pere Pastor Vilanova,
judges,
and Stephen Phillips, Section Registrar,
Having regard to the above applications lodged on 26
July 2008 and 31
December 2008, respectively,
Having regard to the declarations submitted by the respondent Government on 7 July 2011 requesting the Court to strike the applications out of the list of cases and the applicants’ replies to those declarations,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The case originated in two applications (nos. 52166/08 and 8526/09) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by two Russian nationals, Mr Aleksandr Mikhaylovich Ryabkin and Mr Aleksey Nikolayevich Volokitin.
2.
The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr
A.
The circumstances of the case
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
1.
Application no.
52166/08, Ryabkin v. Russia
4.
The applicant, Mr Aleksandr Mikhaylovich Ryabkin, is a Russian national who was born in 1941 and lives in Sertolovo, Leningrad Region.
5.
The applicant is entitled to various social benefits as a result of his previous involvement in emergency operations at the site of the Chernobyl nuclear plant disaster.
6.
On 19 February 2007 the applicant sued the military commissioner of the Leningrad Region. He claimed that there had been shortfalls in the payment of his social benefits and sought an adjustment in the regular payments to be made to him in the future.
7.
On 10 April 2007 the court awarded the applicant 67,115.35 Russian roubles (RUB) in arrears. It also awarded him RUB
1,798.85 to be paid monthly and RUB
2,998.10 to be paid annually. Both sums were to be adjusted in line with inflation (index linked). The judgment was not appealed against and became legally binding and enforceable on 21
April 2007.
8.
On 1 May 2007 the sum of RUB 69,937.68 was transferred to the applicant’s bank account and a monthly payment in the amount of RUB
1,635.13 was instituted.
9.
On 27 February 2008 the Presidium of the St Petersburg City Court modified the judgment of 10 April 2007 and decreased the sums awarded to the applicant to RUB
61,013.95 for arrears and to RUB
1,635.32 and RUB
2,725.55 to be paid monthly and annually respectively and adjusted in line with inflation.
2.
Application no. 8526/09, Volokitin v. Russia
10.
The applicant, Aleksey Nikolayevich Volokitin, is a Russian national who was born in 1956 and lives in St Petersburg.
11.
The applicant sold a plot of land to A. but the latter allegedly failed to pay the full price agreed upon by both parties. The applicant applied to the Lomonosovskiy District Court of the Leningrad Region, seeking to have the sale contract declared null and void.
12.
On 27 February 2007 the court dismissed the claim.
13.
On 7 June 2007 the Leningrad Regional Court quashed the judgment on appeal and sent it back to the same court for fresh consideration.
14.
On 5 May 2008, the Lomonosovskiy District Court granted the applicant’s claim, declaring the contract null and void.
15.
On 17 July 2008 the judgment was upheld on appeal by the Leningrad Regional Court and became final.
16.
On an unspecified date the defendant lodged a supervisory review application with the Leningrad Regional Court.
17.
On 3 October 2008 the Presidium of the Leningrad Regional Court quashed the judgment on the grounds that the lower court had breached the substantive law and dismissed all the applicant’s claims. The applicant submitted that he had not been informed of the supervisory review proceedings.
18.
On 26 November 2008 the Supreme Court dismissed the applicant’s supervisory review application against the judgment of 3 October 2008. In the Supreme Court’s view, the Presidium of the Regional Court had rightly quashed the lower court’s judgment on the grounds of significant violations of the substantive law. Referring to the principle of legal certainty, the Supreme Court found no exceptional circumstances warranting review of the Presidium’s judgment.
19
.
On an unspecified date the Krasnogvardeyskiy District Court of Saint Petersburg ordered Mr A. to pay the applicant sums corresponding to the price of the plot of land, the interest for the use of another person’s funds and other costs and expenses, totalling RUB 1,181.220.
20.
On 29 July, 7 September and 28 September 2010 those sums were transferred to the applicant’s bank account.
21.
The plot of land currently has two different owners: Mr A. and his ex-wife.
B.
Relevant domestic law and practice
1.
Domestic provisions on supervisory review
22.
The relevant domestic law governing the supervisory review procedure between 1
February 2003 and 7
January 2008 is summed up in the Court’s judgment in the case of
Kot v. Russia
(no.
20887/03, §
17, 18
January 2007). At that time, a supervisory review application could be lodged within one year since the challenged judgments became binding and enforceable.
23.
As regards the supervisory review procedure in force since 7
January 2008, the relevant domestic provisions are summed up in the Court’s decision in the case of
Martynets v.
Russia
((dec.), no.
29612/09, 5
November 2009). In particular, the new provisions reduced the time-limit for challenging of binding and enforceable judgments by way of supervisory review from one year to six months.
2.
Domestic provisions and practice on reopening of proceedings following the establishment of a violation of the Convention by the Court
24.
The relevant domestic law and practice governing the reopening of proceedings following the establishment by the Court of a violation of the Convention are summarised in the judgment of
Davydov v. Russia,
no.
18967/07, §§ 10-15, 30 October 2014.
25
.
On 15 March 2013 the Supreme Court of the Russian Federation examined a request submitted by Mr Malikov and Mr Oshchepkov on the basis of newly discovered circumstances, that is after the Court had struck their application out of its list of cases following a unilateral declaration submitted by the Russian Government (
Alov and other applications v.
Russia
(dec.), no.
27127/05, 18 September 2012). In its decision no.
25
‑
КГ13-1, the Supreme Court considered that it was not necessary to reopen the applicants’ case because, on the one hand, as a result of the decision to strike the application from the Court’s list of cases the awards made to the applicants under the domestic judgment had been paid to them prior to the judgment being quashed and, on the other hand, the Court did not find that the judgment delivered by the supervisory review court was as such contrary to the Convention.
C.
Relevant Council of Europe documents
26
.
On 19 February 2010 the High Level Conference held in Interlaken at the initiative of the Swiss Chairmanship of the Committee of Ministers of the Council of Europe adopted the Interlaken Declaration, the relevant parts of which read as follows:
“PP 7 Noting with deep concern that the number of applications brought before the Court and the deficit between applications introduced and applications disposed of continues to grow;
PP 8 Considering that this situation causes damage to the effectiveness and credibility of the Convention and its supervisory mechanism and represents a threat to the quality and the consistency of the case-law and the authority of the Court;...
The Conference ...
(6) Stresses the need for effective measures to reduce the number of clearly inadmissible applications, the need for effective filtering of these applications and the need to find solutions for dealing with repetitive applications;...”
27
.
The relevant parts of the Action Plan appended to the Interlaken Declaration provided as follows:
“D.
Repetitive applications
7.
The Conference:
a)
calls upon States Parties to:
i)
facilitate, where appropriate, within the guarantees provided for the Court and, as necessary, with the support of the Court, the adoption of friendly settlements and unilateral declarations”.
28.
The same principles were reiterated at the High Level Conference on the “Implementation of the European Convention on Human Rights, our shared responsibility” held in Brussels on 26 and 27 March 2015 at the initiative of the Belgian Chairmanship of the Committee of Ministers. In particular, the Conference encouraged States Parties to give priority to alternative procedures to litigation, such as friendly settlements and unilateral declarations.
29.
On 5 and 6 October 2015 the Council of Europe (Department of the Execution of Judgments) organised a Round Table in Strasbourg dedicated to the reopening of proceedings following a judgment of the Court. The conclusions adopted as a result of the Round Table provide,
inter alia
, as follows:
“-
as regards civil proceedings,
the range of systems established, some states having broadly accepted the possibility of reopening, some others in a more
ad hoc
manner, some others relying on others means than reopening to address the consequences of the violations;
- the utility of the exchange of views in order to inspire states to ensure there are, in all situations where reopening is not provided for by the law, or is excluded for other reasons (legal certainty, respect of
res judicata
or the interests of
bona fide
third parties), alternative possibilities to obtain the
restitutio in integrum
;
- the particular interest in these situations of the possibility to get compensation for loss of opportunity;
- the close link between the findings of the Court under Article 41 and the necessity of reopening; ...”
D.
Relevant international law and practice
30.
Articles 35 and 36 of the Draft Articles of the International Law Commission on Responsibility of States for Internationally Wrongful Acts (adopted by the General Assembly of the United Nations at its 53rd session (2001), and reproduced in Official Records of the General Assembly, 56th
Session, Supplement No. 10 (A/56/10)) is worded as follows:
Article 35: Restitution
“A State responsible for an internationally wrongful act is under an obligation to make restitution, that is, to re-establish the situation which existed before the wrongful act was committed, provided and to the extent that restitution:
(a) is not materially impossible;
(b) does not involve a burden out of all proportion to the benefit deriving from restitution instead of compensation.”
Article 36: Compensation
“1. The State responsible for an internationally wrongful act is under an obligation to compensate for the damage caused thereby, insofar as such damage is not made good by restitution.
2.The compensation shall cover any financially assessable damage including loss of profits insofar as it is established”.
31.
The applicants complained, under Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, that final domestic judgments in their favour had been quashed by way of supervisory review.
A.
Joinder of the applications
32.
Given that these two applications concern similar facts and complaints and raise almost identical issues under the Convention, the Court decides to consider them in a single decision (see
Kazakevich and 9 other “Army Pensioners” cases v. Russia
, nos. 14290/03, 19089/04, 27800/04, 42059/04, 43505/04, 43538/04, 3614/05, 30906/05, 39901/05 and 524/06, §
15, 14
January 2010).
B.
Complaints concerning the quashing of final domestic judgments in the applicants’ favour by way of supervisory review
33.
The applicants complained that final judgments in their favour had been quashed by way of supervisory review. They relied on Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. Mr
Volokitin also complained that he had not been properly informed about the supervisory review proceedings before the Presidium of the Leningrad Regional Court. The Court considers that this complaint falls to be examined together with the complaint about the quashing of the final domestic judgment.
34.
The Government informed the Court
by letter of 7 July 2011 that they proposed to make unilateral declarations with a view to resolving the issues raised by the applications. They asked the Court to strike out the applications in accordance with Article 37 of the Convention.
35.
In their declarations, the Government acknowledged the violation of the applicants’ rights on account of the quashing of the final domestic judgments in their favour by way of supervisory review. In the case of Mr
Ryabkin, the Government undertook to pay the applicant the sum of RUB
19,639.5 as compensation for pecuniary damage corresponding to the outstanding judgment debts under the quashed judgments, after indexation. They submitted detailed calculations and documents from the relevant authorities in support of the amounts proposed. In the case of Mr Volokitin, the Government indicated that no pecuniary damage had been sustained by the applicant as a result of the quashing of the final domestic judgment in his favour because he had subsequently recovered from his opponent the sums due together with interest. Consequently, they limited their offer to the payment of non-pecuniary damage.
36.
The Government further undertook to pay each applicant 3,000
euros
(EUR) as compensation for non-pecuniary damage resulting from the violations mentioned above.
37.
The remainder of their declarations, formulated in similar terms, provided as follows:
“The sum referred to above, which is to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, will be free of any taxes that may be applicable. It will be payable within three months from the date of notification of the decision taken by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points.
This payment will constitute the final resolution of the case.”
38.
The applicants disagreed with the Government’s suggestion that their applications should be struck out of the Court’s list of cases, notably because they disagreed with the amounts of compensation for non
‑
pecuniary damage. Mr Ryabkin also disagreed with the amount suggested by the Government as compensation for pecuniary damage, without however submitting any documents in support of his position. He considered that his rights could not be restored only by the payment of compensation; he sought in addition the restoration of his right to regular payments in the amount established by the judgment of 10 April 2007 of the Leninskiy District Court, which had been quashed by the Presidium of the St Petersburg City Court. The applicant submitted that that could be achieved only by the Court examining his application on the merits and finding violations of the Convention. The Court’s judgment would then constitute a legal basis for reopening the proceedings at the domestic level. Mr Volokitin indicated that restitution of the disputed plot of land was no longer possible since it now had two different owners, Mr A. and his ex
‑
wife, thus depriving him of the opportunity to sell it for a better price. He consequently claimed additional non-pecuniary damage in that respect.
39.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37 §
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if “for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the applications”.
40.
The Court also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) of the Convention on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government, even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
41.
To this end, the Court has examined the Government’s declaration carefully in the light of the principles emerging from its case-law (see
Tahsin Acar v. Turkey
[GC], no.
WAZA Spółka z o.o. v. Poland
(dec.), no. 11602/02, 26 June 2007; and
Sulwińska v.
Poland
(dec.), no.
28953/03, 18
September
2007).
42.
The Court notes at the outset that since its first judgment concerning a violation of the principle of legal certainty on account of the quashing of a final domestic judgment by way of the supervisory review procedure (see
Ryabykh v.
Russia
,
no. 52854/99, ECHR 2003
‑
IX), it has continued to find similar violations on account of the same structural deficiency.
43.
Turning next to the nature of the admissions contained in the Government’s declarations, the Court is satisfied that the quashing by way of supervisory review of the final judgments in the applicants’ favour has been explicitly acknowledged by the Government as violating the Convention.
44.
As to the redress to be provided to the applicants, the Government have undertaken to pay them compensation in respect of pecuniary and/or non-pecuniary damage in line with the Court’s practice in similar cases. In particular, the Government indicated that Mr
Volokitin had been compensated for his pecuniary losses resulting from the quashing of the judgment in his favour in subsequent proceedings (see paragraphs
19-21 above). This is not disputed by the applicant, who did not claim either the reopening of the proceedings or compensation for any additional pecuniary damage, but limited his claims only to compensation for non-pecuniary damage (see, by contrast,
Almeida Santos v. Portugal
(just satisfaction), no.
50812/06, §§ 7-8, 27 July 2010).
45.
As regards Mr Ryabkin, the Government explicitly undertook to make the outstanding payments due under the quashed judgment and presented detailed calculations to that effect. The applicant, however, considered that the amount suggested by the Government did not cover all of the losses he had sustained as a result of the violation of his rights under the Convention, in particular those suffered after the domestic judgment in his favour had been quashed. In this context, he referred to his inability to request a retrial should the Court decide to strike his application out of its list of cases on the basis of a unilateral declaration by the Government and accordingly to obtain the restoration of the regular payments in his favour in the amount established by the Leninskiy District Court’s judgment of 10
April 2007.
46.
As indicated above, the Court has already found violations of the Convention in similar and, on certain occasions, virtually identical circumstances concerning the quashing of final domestic judgments awarding benefits to former participants in the cleaning-up operation at the Chernobyl nuclear disaster site (see, amongst many other authorities,
Androsov v. Russia
, no. 63973/00, 6 October 2005;
Finkov v. Russia
, no.
27440/03, 8
October 2009; and
Davletkhanov and other “Chernobyl pensioners” v. Russia
, nos. 7182/03, 10115/04, 21752/04 and 22963/04, 23
September 2010). In those cases, it considered that the most appropriate form of redress in respect of such violations was to ensure that the applicants were put as far as possible in the position they would have been in, had the requirements of the Convention not been disregarded (see
Tarnopolskaya and Others v.
Russia
, nos.
11093/07 and 18 others, §§
49
‑
51, 7 July 2009 with further references).
47.
However, it is only exceptionally that a violation, by its very nature, does not leave any real choice as to the measures required to remedy it (see
Assanidze v.
Georgia
[GC], no. 71503/01, § 202, ECHR 2004
‑
II). This is particularly true in civil cases where the Contracting States dispose of a variety of means to ensure redress to an aggrieved party (see
Kudeshkina (no. 2) v.
Russia
(dec.), no. 28727/11, § 77, 17 February 2014). Moreover, such means would frequently be preferable to the reopening of proceedings in view of other equally important considerations, such as the principle of legal certainty, respect of
res judicata
or the interests of
bona fide
third parties (see
Almeida Santos
, cited above, § 12; and
Bochan v. Ukraine (no.
2)
[GC], no. 22251/08, § 57, ECHR 2015). Those considerations would in particular prevail over an applicant’s interest in having proceedings reopened when the violation of the Convention results from a general problem generating repetitive applications rather than from the specific circumstances of an individual case (see
Davydov
, cited above, §
29;
Henryk Urban and Ryszard Urban v. Poland
, no. 23614/08, §
64, 30
November 2010;
Golubowski v. Poland
(dec.), no. 21506/08, 5
July 2011; and, by contrast and compare with
Mirosław Garlicki v. Poland
, no.
36921/07, §
154, 14
June 2011).
48.
In any event, if the internal law allows only partial reparation to be made, Article 41 of the Convention gives the Court the power to award compensation to the party injured by the act or omission that has led to the finding of a violation of the Convention (see
Papamichalopoulos and Others v. Greece
(Article 50), judgment of 31
October 1995, Series A no.
330-B, pp. 58-59, § 34, and
Brumărescu v.
Romania
(just satisfaction) [GC], no. 28342/95, § 20, ECHR 2001
‑
I). The same considerations apply in the context of the Court’s examination of the adequacy and sufficiency of the redress offered by the Government in a unilateral declaration
(see
Megadat.com SRL v. Moldova
(just satisfaction – striking out), no.
49.
Turning to the specific circumstances complained of by Mr Ryabkin, the Court notes that it is not disputed by the parties that the Leninskiy District Court’s judgment of 10
April 2007 was executed prior to the quashing, except as regards the payment of the food allowance, for which he received an amount lower than that established by the Leninskiy District Court. The Government consequently offered in its unilateral declaration to compensate the applicant for the difference between the sums he should have received under the quashed judgment and those effectively transferred to him prior to the quashing (see,
in virtually identical circumstances concerning the future decrease of the applicants’ periodical payments,
Androsov
, cited above, § 71;
Yuriy Romanov v. Russia
, no. 69341/01, § 49, 25
October 2005; and
Naydenkov v. Russia
, no. 43282/02, § 43, 7 June 2007, all with further references). Although the applicant disagreed with the amount suggested by the Government, he did not submit any details or calculations in support of his position.
50.
The Court accepts that in certain situations it may be difficult to calculate precisely one or more heads of damage or to distinguish between pecuniary and non-pecuniary damage. The Court may then decide to make a global assessment (see
Comingersoll S.A. v. Portugal
[GC], no.
35382/97, §
‑
IV). Thus, considering the Government’s offer as a whole and having particular regard to the sum proposed in respect of non
‑
pecuniary damage (compare and contrast with
Ryabov and 151 other “Privileged pensioners” cases v. Russia
, nos. 4563/07 and 151 others., §
23, 17
December 2009, and
Streltsov and other “Novocherkassk military pensioners” cases v. Russia
, nos. 8549/06 and 86 others, § 96, 29
July 2010), the Court finds no reason to consider that the compensation offered to Mr
Ryabkin constitutes inadequate or otherwise unreasonable redress for the violations of his Convention rights. In these circumstances, it is not necessary to examine whether the acceptance of the Government’s unilateral declaration would indeed prevent the applicant from requesting the reopening of the proceedings in his case (see
Sayganov and other applications v.
Russia
(dec.), no. 30432/06, 14 February 2012;
Alov and other applications
(dec.), cited above; and
Vlasova and other applications v.
Russia
(dec.), no. 30351/06, 18
September 2012). In any event, it has not been demonstrated that the reopening of proceedings would lead to a result substantially different from what the Government have undertaken to pay in terms of compensation (compare and contrast
Šarić and Others v. Croatia
, nos.
38767/07 and 24 others, § 28, 18 October 2011).
51.
Having regard to the above considerations, the nature of the admission of the violation contained in the Government’s declaration, and the amounts of compensation proposed, the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article
37 §
1 (c) of the Convention). Moreover, in the light of the clear and extensive case-law on this subject, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1
in fine
of the Convention).
52.
In any event, the Court’s decision is without prejudice to any decision it might take to restore, pursuant to Article 37 § 2 of the Convention, the applications to its list of cases, should circumstances arise justifying such a course of action (see
Aleksentseva and Others v. Russia
, nos.
75025/01 et al., § 15, 17 January 2008).
C.
Other complaints made by the applicants
53.
As for the applicants’ accessory complaints referring to other Articles of the Convention, in the light of all the material in its possession, and in so far as it has jurisdiction to examine the allegations, the Court has not found any appearance of a breach of the rights and freedoms guaranteed by the Convention or its Protocols.
54.
It follows that this part of the applications is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article
35 §§
3 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Decides
to join the applications;
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declarations under Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the applications out of its list of cases in so far as they relate to the complaints under Article 6 of the Convention and Article
1 of Protocol No. 1 to the Convention about the quashing by way of supervisory review of final domestic judgments in the applicants’ favour in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention;
Declares
the remainder of the applications inadmissible.
Done in English and notified in writing on 21 July 2016.
Stephen Phillips
Luis López Guerra
Registrar
President