TURKALJ v. CROATIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Communicated
TURKALJ v. CROATIA (CtEDO, 2016)
Comunicat la 30 iunie 2016 SECȚIUNE Cerere nr. 55630/14 Marijan TURKALJ împotriva Croației depusă la 1 august 2014 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Marijan Turkalj, este un național croat născut în 1969 și trăiește în Zagreb. El este reprezentat în fața Curții de către dl Jureško, un avocat care practică în Zagreb. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Prin decizia departamentului de administrație fiscală al Ministerului finanțelor (denumită în continuare „administrația fiscală”) din 10 octombrie 2009, reclamantul a fost ordonat să plătească taxa de transfer imobiliar ( porez na promet nekretnina ) în sumă de 45.569.62 kunas croate (HRK). La 26 noiembrie 2009, reclamantul a apelat împotriva acestei decizii susținând că cererea sa de scutire fiscală nu a fost decisă. Prin noua decizie din 2 aprilie 2010, administrația fiscală: (a) a înlocuit decizia anterioară; (b) a respins cererea reclamantului de scutire fiscală; (c) l-a ordonat să plătească taxa de transfer imobiliar de HRK 45.569.62; și (d) a respins datoria impozitului de HRK 45.569.62. În special, această ultima parte (punctul IV) din dispozițiile operative afirmă că: „ Următoarea datorie fiscală este respinsă în ceea ce privește contribuabilul Turkalj, Marijan: - impozitul de transfer imobiliar în valoarea HRK 45.569.62 Serviciul de contabilitate fiscală înregistrează suma respectivă ca o compensare în contul fiscal al contribuabilului.” În motivele acordate pentru decizia sa, administrația fiscală nu a făcut trimitere în niciun fel la această parte a dispozițiilor operative. Reclamantul, care consideră că datoria fiscală a fost anulată, nu a apelat împotriva acestei decizii. La 14 mai 2011, administrația fiscală a eliberat un ordin de executare împotriva reclamantului. În acest sens, aceasta se bazează pe decizia sa din 2 aprilie 2010 ca titlu de executare. Reclamantul a apelat susținând că datoria fiscală pe care administrația fiscală a încercat să o colecteze prin emiterea ordinului de aplicare a măsurilor a fost anulată prin aceeași decizie care a servit ca titlu de executare a măsurilor. Prin decizia din 11 ianuarie 2012, Ministerul Finanțelor, ca autoritatea administrativă de a doua instanță, a respins apelul reclamantului. Partea relevantă din decizia respectivă se menționează după cum urmează: „Pointul IV [al dispozițiilor operative] se adresează serviciului de contabilitate fiscală în vederea înregistrării relevante în contul fiscal [de aplicație] și, prin urmare, nu are nicio influență asupra unei decizii diferite în acest caz.” Reclamantul a introdus apoi o acțiune de reexaminare judiciară împotriva hotărârii Ministerului. Prin hotărârea din 21 noiembrie 2012 Curtea Administrativă ( Upravni sud Republike Hrvatske ) a respins acțiunea reclamantului. Partea relevantă a acestei hotărâri se citește după cum urmează: „... Faptul că o [taxă] datorie este anulată în timpul evaluării fiscale [proceduri] nu pune la îndoială licența ordinului de executare deoarece, din dispoziția legală care prevede procedura de eliberare a datoriei fiscale în curs (secțiunea 137 din Legea fiscală generală), aceasta nu urmărește faptul că eliberarea datoriei negată existența datoriei fiscale în curs. În conformitate cu cerințele legale, eliberarea datoriei apare numai în cazul în care este imposibil să se colecteze datoria fiscală în curs de stabilire, adică numai în procedura de executare și nu în procedura de evaluare fiscală. Prin urmare, faptul că în procedura de evaluare fiscală a fost stabilit prin decizia finală că datoria a fost anulată nu înseamnă în același timp că datoria nu există.” Reclamantul a depus apoi o plângere constituțională împotriva hotărârii Curții administrative. El s-a bazat pe drepturile sale la egalitate în fața legii, la egalitate în fața autorităților judiciare și a altor autorități relevante, la dreptul la procedură echitabilă și la dreptul de proprietate, toate garantate de Constituția croată. Prin decizia din 9 ianuarie 2014 Curtea Constituțională (Ustavni sud Republike Hrvatske ) a respins plângerea constituțională a reclamantului și a transmis decizia sa cu privire la reprezentanții săi la 4 februarie 2014. Partea relevantă a acestei decizii se menționează după cum urmează: „În procedura instantană de evaluare a taxei de transfer imobiliar au fost adoptate două decizii de primă instanță. Cel anterior (cel de la 10 octombrie 2009) a stabilit o obligație fiscală de o anumită sumă și contul fiscal al reclamantului a fost debit, în scop contabil, de către suma respectivă. După ce autoritatea fiscală de primă instanță și-a stabilit propria omisiune în urma apelului reclamantului (nu s-a decis cu privire la scutirea fiscală solicitată ...), decizia respectivă a fost înlocuită cu unul nou (cel din 2 aprilie 2010). În acest mod, decizia din 10 octombrie 2009 a fost anulată. În consecință, autoritatea fiscală din prima instanță, atunci când a emis noua decizie, a ordonat ca contul fiscal al reclamantului, care a fost debit anterior de valoarea datoriei fiscale stabilită de decizia anterioară (care a fost anulată de atunci), să fie eliminat de această datorie în scopuri contabile. Având în vedere că, prin noua decizie, s-a stabilit din nou că obligația fiscală a reclamantului a rămas existentă, contul fiscal al reclamantului a fost din nou debitat de suma stabilită prin noua decizie. Aceasta înseamnă că, fără ordinul de a anula [datoria fiscală anterioară] efectuată de autoritatea fiscală din prima instanță în partea IV contestată a dispozițiilor operative ale deciziei din 2 aprilie 2010, contul reclamantului ar fi fost debit de două ori, adică pe baza ambelor decizii. Prin urmare, atunci când a eliberat decizia din 2 aprilie 2010, autoritatea relevantă a trebuit să elimine o astfel de debitare dublă și, prin urmare, să împiedice ca reclamantul, ca parte la procedura, să susțină daune. În consecință, decizia de anulare contestată (punctul IV din decizia din 2 aprilie 2010) se referă la datoria stabilită prin decizia anterioară de impozitare din 10 octombrie 2009, care a fost extinsă. Prin acest ordin, serviciul relevant în cadrul administrației fiscale a fost ordonat în scopuri contabile să se desfășoare într-un anumit mod cu debitarea contului fiscal al reclamantului, după ce baza juridică pentru acest anumit debit a fost anulată.” Legea internă relevantă Partea relevantă a Legii fiscale generale (Opći porezni zakon , Gazettea Oficială, nr. 147/08 cu modificări ulterioare), care a fost în vigoare începând cu 1 ianuarie 2009, prevede următoarele elemente: Încheierea drepturilor și obligațiilor care rezultă din relația fiscal-fidabilitate Secțiunea 24 alineatul (1) „Drepturile și obligațiile care rezultă din relația fiscal-fidabilitate [legală] se scutesc prin plată, compensare, anulare și în alte cazuri prevăzute în prezenta lege.” Închiderea datoriei fiscale în curs de despăgubire Secțiunea 137 „(1) Datoria fiscală care nu poate fi colectată chiar și în cadrul procedurilor de executare se elimină ca fiind necolectabilă: 1. dacă debitorul a murit și nu a lăsat niciun bun mobil sau imobil de la care ar putea fi plătită datoria fiscală, ... (2)... (3) În cazul în care executarea datoriei fiscale ar pune în pericol nevoile de viață de bază ale debitorului de executare și membrii gospodăriii sale, datoria fiscală poate fi în mod excepțional, la cererea contribuabilului, anulată în întregime sau în parte. (4) Șeful oficiului fiscal [relevant] decide, prin decizie, cu privire la anularea datoriei fiscale în curs de despăgubire menționată în alin. (3) din prezenta secțiune, pe baza propunerii scrise și motivate de către contribuabil sau debitorul de executare prezentate la oficiul fiscal cu competență asupra domiciliului sau reședinței obișnuite.” COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că a fost ordonat să plătească o datorie fiscală care a fost anulată. Întreruperea cu privire la bucuria pașnică a poseselor reclamantului, în conformitate cu condițiile prevăzute de lege, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție? În special, era previzibilă această interferență? Având în vedere confuzia cu privire la faptul că datoria fiscală a reclamantului a fost anulată sau nu, a avut la dispoziție el un remediu intern eficace pentru a contesta decizia administrației fiscale din 2 aprilie 2010, conform articolului 13 din convenție?