- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 5 iulie 2016
- Stat pârât
- DEU
- Concluzia
- Comunicată guvernului
Wanner împotriva Germaniei
Traducere în română Auto
Comunicat la 5 iulie 2016 CIFTH SECȚIUNE Cerere nr. 26892/12 Dieter WANNER împotriva Germaniei depusă la 27 aprilie 2012 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Dieter Wanner, este un național german care s-a născut în 1978 și locuiește în Schutterwald. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl C. Schneble, un avocat care practică în Offenburg. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura inițială La 23 martie 2007, Curtea de District Lahr a condamnat reclamantul, printre altele , de agresiune agravată și de condamnare la nouă luni de închisoare, suspendată la probă. Acesta a stabilit că în noaptea 29-30 aprilie 2006 reclamantul și trei complici necunoscuti au intrat în apartamentul L. și, în timp ce lovind și lovind, a cerut să răsplătească 3.500 de euro (EUR).
În timpul procesului reclamantul a refuzat să ia parte la agresiune, deși a admis că L. Datorează-i 3,500 EUR și că a fost la L. acasă de mai multe ori înainte, pentru a cere plată. Cu toate acestea, Curtea de District a constatat că reclamantul a fost vinovat, se bazează pe mărturia soției lui L. și L., pe care a considerat-o credibilă. A mărturisit că a recunoscut reclamantul, deoarece erau familiarizati reciproc și reclamantul nu a fost mascat. Soția sa a identificat reclamantul din mai multe fotografii pe care le-a prezentat-o. La 12 iulie 2007, condamnarea a devenit finală după ce reclamantul, care a inițiat procedura de recurs, și-a retras apelul în timpul audierii la Curtea Regională Offenburg.
La 7 septembrie 2007, după convocarea oficială, reclamantul a apărut la judecător pentru a depune mărturie în calitate de martor la identitatea complicilor atacului pentru care a fost condamnat. Judecătorul a explicat reclamantului că, fiind martor, a fost obligat să spună adevărul. Ea nu l-a informat despre un potențial drept de a rămâne tăcut cu privire la anumite întrebări, astfel încât să nu se incrimineze în temeiul articolului 55 din Codul de Procedură Penală (CCP, a se vedea punctul 14 de mai jos). În plus, reclamantul a fost avertizat că ar putea face față de detenția coercitivă (Beaugehaft ) în cazul în care el nu a respectat obligația sa de a da mărturie. Reclamantul a susținut că el nu a fost la locul crimei, prin urmare el nu a putut spune nimic despre cei care au participat la atac.
ulterior, reclamantul a fost acuzat de a da mărturie falsă în timp ce nu sub jurământ ( uneidliche Falschaussage La 25 noiembrie 2008, Curtea de District Offenburg a achitat reclamantul acestor acuzații deoarece nu a fost convins că a participat la atac. După ce a luat toate dovezile din nou, Curtea de District, aplicand principiul în dubio pro reo , a susținut că, de asemenea, este posibil ca reclamantul să fi participat la o petrecere de aniversare la momentul în care a avut loc crima. La 23 noiembrie 2010, la recursul procurorului, Curtea Regională de la Offenburg a condamnat reclamantul de mărturie falsă, în timp ce nu este sub jurământ, în conformitate cu art. 153 din Codul Penal (a se vedea punctul 16 de mai jos) și l-a condamnat la șase luni de închisoare, suspendat la probă.
După ședința tuturor martorilor din nou, a stabilit că reclamantul a participat la atac și, prin urmare, nu a spus adevărul atunci când a fost auzit ca martor în 2007. Curtea regională a constatat, de asemenea, că reclamantul nu a fost informat cu privire la dreptul său în temeiul articolului 55 CCP de a nu furniza răspunsuri prin care s-ar putea incrimina în sine. Cu toate acestea, în opinia Curții Regionale, o astfel de instrucțiuni nu erau necesare, susținând că nu a existat nici un pericol de urmărire penală pentru agresiune, deoarece hotărârea Curții de District Lahr a devenit finală. Având în vedere principiul ne bis in idem, nu a fost posibil să-l judece din nou pentru acest act.
10. Referindu-se la jurisprudența relevantă a Curții Federale de Justiție, Curtea Regională a acceptat totuși că dreptul de a rămâne tăcut în temeiul dreptului intern s-a extins, de asemenea, la întrebări care ar putea incrimina indirect martorul, chiar și prin contribuția la o mică probă împotriva acestuia. Cu toate acestea, Curtea Regională nu a putut discerna nici un pericol indirect că reclamantul va fi urmărit pentru alte infracțiuni comise împreună cu colegii săi, chiar dacă ar fi dezvăluit numele lor. Reclamantul nu a depus nimic în acest sens, nici nu a dezvăluit fapte care ar putea justifica frica reclamantului de o nouă urmărire penală.
11. În plus, Curtea Regională a exclus încălcarea articolului 6 din Convenție și a luat notă de argumentul reclamantului potrivit căruia art. 6 a protejat un infractor condamnat de a fi interogat ca martor în aceleași evenimente pentru care a fost considerat vinovat printr-o hotărâre finală, deoarece ar fi fost obligat să se incrimineze într-o infracțiune pe care a refuzat-o în mod consecvent. Cu toate acestea, Curtea Regională a constatat că art. 6 a protejat un inculpat doar de a contribui la propriul său proces penal. Ori de câte ori, ca în cazul instant, nu exista un astfel de pericol, un infractor condamnat a fost obligat să depună mărturie ca martor în conformitate cu dispozițiile relevante ale legii procedurale penale.
12. La 28 iulie 2011, Curtea de Apel Karlsruhe a respins recursul reclamantului în privința punctelor de drept, constatând că nu există nicio eroare juridică în detrimentul reclamantului în hotărârea Curții Regionale. 13. La 19 octombrie 2011, Curtea Constituțională Federală a refuzat să ia în considerare plângerea constituțională a reclamantului, fără a furniza motive (documentul nr. 2 BvR 1905/11). Hotărârea a fost transmisă la avocatul reclamantului la 27 octombrie 2011. Legea internă relevantă 14. art. 55 din Codul de Procedură Penală prevede: „(1) Orice martor poate refuza să răspundă la orice întrebări la care răspunsul l-ar supune, ... riscul de a fi urmărit pentru o infracțiune penală sau o infracțiune de reglementare.
(2) Martorul este instruit în ceea ce privește dreptul său de a refuza răspunsul.” 15. art. 70 din Codul de Procedură Penală citește după cum urmează: „(1) Un martor care, fără un motiv legal, refuză să depună mărturie sau să jure, este acuzat de costurile cauzate de acest refuz. În același timp, se impune o amendă coercitivă și, dacă amendă nu poate fi colectată, se ordonă detenția coercitivă. (2) Detenția poate fi, de asemenea, ordonată să forțeze un martor să depună mărturie; astfel de detenție nu se prelungește, totuși, dincolo de încheierea procedurilor respective și nici dincolo de o perioadă de șase luni…
” 16. art. 153 din Codul Penal prevede: „Cine, ca martor sau expert, dă mărturie falsă neprevăzută în fața unei instanțe sau a unei alte autorități competente pentru a examina martorii și experții sub jurământ, este responsabilă de închisoare de la trei luni la cinci ani.” COMPLAINTE 17. Reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 6, art. 14 coroborat cu art. 10 și cu art. 3 din Convenție că nu a fost informat cu privire la dreptul său de a rămâne tăcut și de a nu se incrimina în timpul interogatoriului în 2007, această presiune ilegală a fost exercitată asupra lui pentru a mărturisi o infracțiune pe care a refuzat-o în mod constant și că a fost condamnat pentru a da mărturie falsă. Întrebarea reclamantului în calitate de martor la 7 septembrie 2007 a fost aplicabilă art. 6 din Convenție în temeiul șefului său penal?
În special, poate reclamantul să se bazeze pe dreptul său la un proces echitabil, în special pe privilegiul de a nu se incrimina pe sine sau de a invoca presupunerea de inocence? Dacă da, în cazul în care drepturile respective ale reclamantului au fost respectate în acest caz? A existat o ingerință în dreptul reclamantului la libertate de exprimare, în sensul articolului 10 § 1 din Convenție, atunci când a fost interogat ca martor sau prin condamnarea sa ulterioară? În cazul în care a fost necesară această interferență în temeiul articolului 10 § 2?
Communicated on 5 July 2016
FIFTH SECTION
Application no. 26892/12 Dieter WANNER against Germany lodged on 27 April 2012
STATEMENT OF FACTS
1. The applicant, Mr Dieter Wanner, is a German national who was born in 1978 and lives in Schutterwald. He was represented before the Court by Mr C. Schneble, a lawyer practising in Offenburg. A. The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. 1. The initial proceedings
On 23 March 2007 the Lahr District Court convicted the applicant, inter alia , of aggravated assault and sentenced him to nine months’ imprisonment, suspended on probation. It established that on the night from 29 to 30 April 2006 the applicant and three unknown accomplices had entered L.’s flat and, while hitting and kicking him, demanded that he repay 3,500 euros (EUR). During the trial the applicant had denied taking part in the assault, although he conceded that L. owed him 3,500 EUR and that he had been to L.’s home several times before, in order to demand payment. Nevertheless, the District Court found the applicant guilty, relying on L.’s and L.’s wife’s testimony, which it considered credible. L. testified to having recognised the applicant, since they were acquainted with each other and the applicant had not been masked. His wife identified the applicant from several photographs she was shown.
On 12 July 2007 the conviction became final after the applicant, who had initiated appeal proceedings, withdrew his appeal during the hearing before the Offenburg Regional Court. 2. The proceedings at issue
On 7 September 2007 the applicant, after being officially summoned, appeared before a judge to testify as a witness to the identity of the accomplices to the assault for which he had been convicted. The judge explained to the applicant that, being a witness, he was required to tell the truth. She did not inform him of a potential right to remain silent on certain questions so as not to incriminate himself under Article 55 of the Code of Criminal Procedure (CCP, see paragraph 14 below). Moreover, the applicant was warned that he could face coercive detention ( Beugehaft ) if he did not comply with his obligation to give testimony. The applicant maintained that he had not been at the scene of the crime, consequently he could not say anything about those who took part in the assault.
Subsequently, the applicant was charged with giving false testimony while not under oath ( uneidliche Falschaussage ).
On 25 November 2008 the Offenburg District Court acquitted the applicant of these charges because it was not convinced that he had participated in the assault. After having taken all evidence anew, the District Court, applying the principle in dubio pro reo , held that it was also possible that the applicant had attended a birthday party at the time the crime occurred.
On 23 November 2010, upon appeal by the prosecution, the Offenburg Regional Court convicted the applicant of false testimony while not under oath, pursuant to Article 153 of the Criminal Code (CC, see paragraph 16 below) and sentenced him to six months’ imprisonment, suspended on probation. After hearing all witnesses anew, it established that the applicant had taken part in the assault and consequently had not told the truth when he was heard as a witness in 2007.
The Regional Court also found that the applicant had not been informed of his right under Article 55 CCP not to provide answers by which he might incriminate himself. However, in the view of the Regional Court, such an instruction had been unnecessary. It held that there had been no danger of a new criminal prosecution for the assault because the Lahr District Court’s judgment had become final. In view of the principle of ne bis in idem it was not possible to prosecute him again for this act.
Referring to the relevant case-law of the Federal Court of Justice, the Regional Court accepted, though, that the right to remain silent under domestic law extended also to questions which could indirectly incriminate the witness, even by contributing just a small piece of evidence against him. However, the Regional Court could not discern any indirect danger that the applicant would be prosecuted for other crimes committed together with his co ‑ perpetrators, even if he were to reveal their names. The applicant had submitted nothing in this regard, nor did the evidence-taking disclose any facts which could justify the applicant’s fear of a new criminal prosecution.
The Regional Court further ruled out a breach of Article 6 of the Convention. It took note of the applicant’s argument that Article 6 protected a convicted offender from being questioned as a witness on the same events in respect of which he had been found guilty by a final judgment as he would be forced to incriminate himself in an offence he had consistently denied. However, the Regional Court found that Article 6 protected a defendant only from contributing to his own criminal prosecution. Whenever, like in the instant case, there was no such danger, a convicted offender was bound to testify as a witness according to the relevant provisions of criminal procedural law.
On 28 July 2011 the Karlsruhe Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal on points of law, finding no legal error to the applicant’s detriment in the Regional Court’s judgment.
On 19 October 2011 the Federal Constitutional Court declined to consider the applicant’s constitutional complaint, without providing reasons (file no. 2 BvR 1905/11). The decision was served on the applicant’s counsel on 27 October 2011. B. Relevant domestic law
Article 55 of the Code of Criminal Procedure provides: “(1) Any witness may refuse to answer any questions the reply to which would subject him, ..., to the risk of being prosecuted for a criminal offence or a regulatory offence. (2) The witness shall be instructed as to his right to refuse to answer.”
Article 70 of the Code of Criminal Procedure reads as follows: “(1) A witness who without a legal reason refuses to testify or to take an oath shall be charged with the costs caused by this refusal. At the same time a coercive fine shall be imposed on him and if the fine cannot be collected, coercive detention shall be ordered. (2) Detention may also be ordered to force a witness to testify; such detention shall not, however, extend beyond the termination of those particular proceedings, nor beyond a period of six months… ”
Article 153 of the Criminal Code provides: “Whosoever as a witness or expert gives false unsworn testimony before a court or other authority competent to examine witnesses and experts under oath shall be liable to imprisonment from three months to five years.” COMPLAINTS
The applicant complained under Article 6, Article 14 in conjunction with Article 10 and Article 3 of the Convention that he had not been informed of his right to remain silent and not to incriminate himself during the interrogation in 2007, that unlawful pressure had been exerted on him to confess to an offence he had consistently denied, and that he was convicted of giving false testimony.
QUESTIONS TO THE PARTIES
1. Was Article 6 of the Convention under its criminal head applicable regarding the questioning of the applicant as a witness on 7 September 2007? In particular, could the applicant rely on his right to fair trial, notably the privilege not to incriminate himself, or invoke the presumption of innocence? If so, were the applicant’s respective rights respected in the present case? 2. Has there been an interference with the applicant’s right to freedom of expression, within the meaning of Article 10 § 1 of the Convention when he was questioned as a witness or by his subsequent conviction? If so, was that interference necessary in terms of Article 10 § 2?