WANNER v. GERMANY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Communicated
WANNER v. GERMANY (CtEDO, 2016)
Comunicat la 5 iulie 2016 CIFTH SECȚIUNE Cerere nr. 26892/12 Dieter WANNER împotriva Germaniei depusă la 27 aprilie 2012 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Dieter Wanner, este un național german care s-a născut în 1978 și locuiește în Schutterwald. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl C. Schneble, un avocat care practică în Offenburg. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura inițială La 23 martie 2007, Curtea de District Lahr a condamnat reclamantul, printre altele , de agresiune agravată și de condamnare la nouă luni de închisoare, suspendată la probă. Acesta a stabilit că în noaptea 29-30 aprilie 2006 reclamantul și trei complici necunoscuti au intrat în apartamentul L. și, în timp ce lovind și lovind, a cerut să răsplătească 3.500 de euro (EUR). În timpul procesului reclamantul a refuzat să ia parte la agresiune, deși a admis că L. Datorează-i 3,500 EUR și că a fost la L. acasă de mai multe ori înainte, pentru a cere plată. Cu toate acestea, Curtea de District a constatat că reclamantul a fost vinovat, se bazează pe mărturia soției lui L. și L., pe care a considerat-o credibilă. A mărturisit că a recunoscut reclamantul, deoarece erau familiarizati reciproc și reclamantul nu a fost mascat. Soția sa a identificat reclamantul din mai multe fotografii pe care le-a prezentat-o. La 12 iulie 2007, condamnarea a devenit finală după ce reclamantul, care a inițiat procedura de recurs, și-a retras apelul în timpul audierii la Curtea Regională Offenburg. La 7 septembrie 2007, după convocarea oficială, reclamantul a apărut la judecător pentru a depune mărturie în calitate de martor la identitatea complicilor atacului pentru care a fost condamnat. Judecătorul a explicat reclamantului că, fiind martor, a fost obligat să spună adevărul. Ea nu l-a informat despre un potențial drept de a rămâne tăcut cu privire la anumite întrebări, astfel încât să nu se incrimineze în temeiul articolului 55 din Codul de Procedură Penală (CCP, a se vedea punctul 14 de mai jos). În plus, reclamantul a fost avertizat că ar putea face față de detenția coercitivă (Beaugehaft ) în cazul în care el nu a respectat obligația sa de a da mărturie. Reclamantul a susținut că el nu a fost la locul crimei, prin urmare el nu a putut spune nimic despre cei care au participat la atac. ulterior, reclamantul a fost acuzat de a da mărturie falsă în timp ce nu sub jurământ ( uneidliche Falschaussage La 25 noiembrie 2008, Curtea de District Offenburg a achitat reclamantul acestor acuzații deoarece nu a fost convins că a participat la atac. După ce a luat toate dovezile din nou, Curtea de District, aplicand principiul în dubio pro reo , a susținut că, de asemenea, este posibil ca reclamantul să fi participat la o petrecere de aniversare la momentul în care a avut loc crima. La 23 noiembrie 2010, la recursul procurorului, Curtea Regională de la Offenburg a condamnat reclamantul de mărturie falsă, în timp ce nu este sub jurământ, în conformitate cu art. 153 din Codul Penal (a se vedea punctul 16 de mai jos) și l-a condamnat la șase luni de închisoare, suspendat la probă. După ședința tuturor martorilor din nou, a stabilit că reclamantul a participat la atac și, prin urmare, nu a spus adevărul atunci când a fost auzit ca martor în 2007. Curtea regională a constatat, de asemenea, că reclamantul nu a fost informat cu privire la dreptul său în temeiul articolului 55 CCP de a nu furniza răspunsuri prin care s-ar putea incrimina în sine. Cu toate acestea, în opinia Curții Regionale, o astfel de instrucțiuni nu erau necesare, susținând că nu a existat nici un pericol de urmărire penală pentru agresiune, deoarece hotărârea Curții de District Lahr a devenit finală. Având în vedere principiul ne bis in idem, nu a fost posibil să-l judece din nou pentru acest act. 10. Referindu-se la jurisprudența relevantă a Curții Federale de Justiție, Curtea Regională a acceptat totuși că dreptul de a rămâne tăcut în temeiul dreptului intern s-a extins, de asemenea, la întrebări care ar putea incrimina indirect martorul, chiar și prin contribuția la o mică probă împotriva acestuia. Cu toate acestea, Curtea Regională nu a putut discerna nici un pericol indirect că reclamantul va fi urmărit pentru alte infracțiuni comise împreună cu colegii săi, chiar dacă ar fi dezvăluit numele lor. Reclamantul nu a depus nimic în acest sens, nici nu a dezvăluit fapte care ar putea justifica frica reclamantului de o nouă urmărire penală. 11. În plus, Curtea Regională a exclus încălcarea articolului 6 din Convenție și a luat notă de argumentul reclamantului potrivit căruia art. 6 a protejat un infractor condamnat de a fi interogat ca martor în aceleași evenimente pentru care a fost considerat vinovat printr-o hotărâre finală, deoarece ar fi fost obligat să se incrimineze într-o infracțiune pe care a refuzat-o în mod consecvent. Cu toate acestea, Curtea Regională a constatat că art. 6 a protejat un inculpat doar de a contribui la propriul său proces penal. Ori de câte ori, ca în cazul instant, nu exista un astfel de pericol, un infractor condamnat a fost obligat să depună mărturie ca martor în conformitate cu dispozițiile relevante ale legii procedurale penale. 12. La 28 iulie 2011, Curtea de Apel Karlsruhe a respins recursul reclamantului în privința punctelor de drept, constatând că nu există nicio eroare juridică în detrimentul reclamantului în hotărârea Curții Regionale. 13. La 19 octombrie 2011, Curtea Constituțională Federală a refuzat să ia în considerare plângerea constituțională a reclamantului, fără a furniza motive (documentul nr. 2 BvR 1905/11). Hotărârea a fost transmisă la avocatul reclamantului la 27 octombrie 2011. Legea internă relevantă 14. art. 55 din Codul de Procedură Penală prevede: „(1) Orice martor poate refuza să răspundă la orice întrebări la care răspunsul l-ar supune, ... riscul de a fi urmărit pentru o infracțiune penală sau o infracțiune de reglementare. (2) Martorul este instruit în ceea ce privește dreptul său de a refuza răspunsul.” 15. art. 70 din Codul de Procedură Penală citește după cum urmează: „(1) Un martor care, fără un motiv legal, refuză să depună mărturie sau să jure, este acuzat de costurile cauzate de acest refuz. În același timp, se impune o amendă coercitivă și, dacă amendă nu poate fi colectată, se ordonă detenția coercitivă. (2) Detenția poate fi, de asemenea, ordonată să forțeze un martor să depună mărturie; astfel de detenție nu se prelungește, totuși, dincolo de încheierea procedurilor respective și nici dincolo de o perioadă de șase luni. ...” 16. art. 153 din Codul Penal prevede: „Cine, ca martor sau expert, dă mărturie falsă neprevăzută în fața unei instanțe sau a unei alte autorități competente pentru a examina martorii și experții sub jurământ, este responsabilă de închisoare de la trei luni la cinci ani.” COMPLAINTE 17. Reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 6, art. 14 coroborat cu art. 10 și cu art. 3 din Convenție că nu a fost informat cu privire la dreptul său de a rămâne tăcut și de a nu se incrimina în timpul interogatoriului în 2007, această presiune ilegală a fost exercitată asupra lui pentru a mărturisi o infracțiune pe care a refuzat-o în mod constant și că a fost condamnat pentru a da mărturie falsă. Întrebarea reclamantului în calitate de martor la 7 septembrie 2007 a fost aplicabilă art. 6 din Convenție în temeiul șefului său penal? În special, poate reclamantul să se bazeze pe dreptul său la un proces echitabil, în special pe privilegiul de a nu se incrimina pe sine sau de a invoca presupunerea de inocence? Dacă da, în cazul în care drepturile respective ale reclamantului au fost respectate în acest caz? A existat o ingerință în dreptul reclamantului la libertate de exprimare, în sensul articolului 10 § 1 din Convenție, atunci când a fost interogat ca martor sau prin condamnarea sa ulterioară? În cazul în care a fost necesară această interferență în temeiul articolului 10 § 2?