Decizia nr. 36953/09 A.K.C. împotriva Țărilor de Jos Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 30 august 2016 în calitate de comitet compus din: Helen Keller, președintele, Johannes Silvis, Alena Poláčková, judecători și Fatoș Aracı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 10 iulie 2009, Având în vedere măsura intermediară indicată guvernului contestat în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții și faptul că această măsură intermediară a fost respectată, având în vedere observațiile părților, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul este un național din Afganistan, care s-a născut în 1947. El a locuit în Țările de Jos din 1997 până în 2012. Președintele a decis că identitatea reclamantului nu a fost divulgat publicului (art. 47 § 4). El a fost reprezentat inițial în fața Curții de către dl M. Strooij, care a fost succesat de dl A. Eikelboom, ambii avocați practicand în Amsterdam. Guvernul Țărilor de Jos („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl R.A.A. Böcker, al Ministerului Afacerilor Externe. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 19 septembrie 1997, după ce el și familia sa au fugit prima dată din Afganistan în 1994 pentru a merge în Federația Rusă, reclamantul împreună cu soția sa și cei doi copii mai tineri (născuți în 1985 și respectiv în 1987) au intrat în Țările de Jos și au solicitat azil, susținând că se tem de persecuție în sensul Convenției de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților („Convenția pentru refugiații din 1951”) în Afganistan. Trei copii mai mari ai reclamantului (născut în 1976, 1978 și respectiv în 1980) au rămas inițial în Federația Rusă, dar s-au alăturat părinților și fraților lor în Olanda într-o dată mai târziu, neespecificată. La 5 martie 2001, după mai multe interviuri efectuate cu reclamantul, eliberarea de două rapoarte specifice persoanelor (ambtsberichten ) și o audiere în fața consiliului consultativ privind chestiunile referitoare la extratereștri ( Adviescommissie voor vreemdelingenzaken ), ministrul Adjunct al Justiției ( Staatssecretaris van Justitie ) a refuzat reclamantul azil în aplicarea articolului 1F din Convenția privind refugiații din 1951. La 1 decembrie 2003, reclamantul a solicitat un permis de reședință pentru motive umanitare, în special viața sa de familie în Țările de Jos și riscul continuu al articolului 3 ar trebui eliminat în Afganistan. La 4 aprilie 2007, viceministrul a respins această cerere și, în plus, a impus un ordin de excludere ( reclamantul a contestat fără succes aceste două decizii în cadrul procedurii de recurs administrativ în care decizia finală a fost dată la 17 martie 2009 de Divizia de Jurisdicție Administrativă (Afdeling Bestuursrechtspraak La 29 aprilie 2009, reclamantul a solicitat subministrul să ridice ordinul de excludere impus. La 26 mai 2009, reclamantul a fost plasat în detenție pentru imigrație, pe care a contestat cu succes. La 9 iunie 2009, Curtea regională a Haga a ordonat eliberarea imediată a reclamantului din detenție pentru imigrație, având în vedere că autoritățile nu au acționat cu oportunitatea necesară în pregătirea îndepărtării reclamantului. La 7 iulie 2009, reclamantul a fost convocat să raporteze autorităților la 8 iulie 2009 pentru a fi plasat în detenție pentru imigrație în scopuri de îndepărtare. 10. La 13 iulie 2009, președintele Secțiunii la care a fost alocat cazul a decis să aplice art. 39 din Regulamentul de procedură, indicând guvernului că reclamantul nu ar trebui expulsat în Afganistan până la notificarea suplimentară. 11. La 18 februarie 2010, ministrul adjunct a respins cererea reclamantului de a ridica ordinul de excludere impus la el. Obiecția reclamantului ( bezwaar ) împotriva acestei decizii a fost respinsă de Ministrul Imigrației, integrării și politicii de azil (ministrul voor Immigratie, Integratie en Asiel ) la 3 decembrie 2010. La 31 ianuarie 2012, ministrul a retras decizia din 3 decembrie 2010 și, într-o nouă decizie din 24 aprilie 2012, el a ridicat ordinul de excludere. 12. La 7 ianuarie 2013, ministrul Adjunct al Securității și Justiției ( Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie ) a impus interdicția de intrare ( inreisverbod ) cu privire la reclamant. Reclamantul a contestat această decizie în cadrul procedurii de recurs administrativ în care decizia finală – pentru reclamantul negativ – a fost adoptată la 2 iulie 2014 de către Divizia Jurisdicției administrative. 13. La 23 mai 2016, Guvernul a informat Curtea că reclamantul a solicitat ministrul adjunct la 5 aprilie 2016 să ridice interdicția de intrare impusă la el, deoarece, din 20 februarie 2012, locuiește în Belgia în cazul în care i-a fost acordat un permis de ședere care deține statutul de membru al familiei unui cetățean al UE, în caz fiica sa (a se vedea Naibzay c. Olanda (dec.), nr. 68564/12, § 13, 4 iunie 2013). La 20 iunie 2016, reclamantul a confirmat aceste informații. Legea și practica interne relevante 14. Aplicarea începând cu 1 ianuarie 2012 a Directivei UE 2008/115/CE din 16 decembrie 2008 (pe baza standardelor și procedurilor comune în statele membre pentru restituirea resortisanților țărilor terțe care se află ilegal) a determinat înlocuirea ordinului de excludere ( ongewenstverklaring ) pentru resortisanții din afara UE, care era valabil doar pe teritoriul Țărilor de Jos, prin interdicția de intrare ( inreisverbod ), care este valabilă în întregul spațiu Schengen. . Ordinele de excludere care nu au fost încă definitive au fost revocate și înlocuite cu o interdicție de intrare cu posibilitatea de a contesta acest lucru în procedura de recurs administrativ. COMPLAINT 16. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 3 din Convenție că, dacă ar fi expus în Afganistan, el ar fi expus la un risc real de a fi supus la tratament interzis prin art. 3 din Convenție. Reclamantul s-a plâns că îndepărtarea sa în Afganistan îl va expune la un risc real de a fi supus unui tratament în încălcarea articolului 3 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „Nimeni nu va fi supus unei torture sau unui tratament sau pedepsei inumane sau degradante”. 18. Curtea constată că, în conformitate cu informațiile prezentate de Guvern și confirmate de solicitant, el a primit un permis de ședere belgian. În consecință, circumstanțele factuale și juridice care constituie baza cererii nu mai obțin, deoarece reclamantul nu mai riscă să fie expulzat în Afganistan în cazul în care se teme să fie supusă unui tratament în încălcarea articolului 3 din Convenție. 19. În consecință, cererea este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 a) și cu art. 4 din Convenție. 20. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se întrerupă aplicarea articolului 39 din Regulamentul de procedură. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Fatoș Aracı Helen Keller Președintele Adjunct al Registrului
Application no. 36953/09
against the Netherlands
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 30
August 2016 as a Committee composed of:
Helen Keller,
President,
Johannes Silvis,
Alena Poláčková,
judges,
and Fatoș Aracı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 10 July 2009,
Having regard to the interim measure indicated to the respondent Government under Rule 39 of the Rules of Court and the fact that this interim measure has been complied with,
Having regard to the parties’ submissions,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicant is a national of Afghanistan, who was born in 1947. He resided in the Netherlands from 1997 to 2012. The President decided that the applicant’s identity was not to be disclosed to the public (Rule
47 §
4). He was initially represented before the Court by Mr M. Strooij who was succeeded by Mr A. Eikelboom, both lawyers practising in Amsterdam.
2.
The Netherlands Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr R.A.A. Böcker, of the Ministry of Foreign Affairs.
A.
The circumstances of the case
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
On 19 September 1997, after he and his family had first fled Afghanistan in 1994 to go to the Russian Federation, the applicant together with his wife and their two youngest children (born in 1985 and 1987, respectively) entered the Netherlands and applied for asylum, claiming to fear persecution within the meaning of the 1951 Geneva Convention Relating to the Status of Refugees (“the 1951 Refugee Convention”) in Afghanistan. The applicant’s eldest three children (born in 1976, 1978 and 1980, respectively) had initially remained in the Russian Federation but joined their parents and siblings in the Netherlands on a later, unspecified date.
5.
On 5 March 2001, following several interviews held with the applicant, the issuance of two person-specific reports (
ambtsberichten
) and a hearing before the Advisory Board on Matters Concerning Aliens (
Adviescommissie voor vreemdelingenzaken
), the Deputy Minister of Justice (
Staatssecretaris van Justitie
) denied the applicant asylum in application of Article 1F of the 1951 Refugee Convention. The applicant’s appeal against this decision was rejected on 2 May 2003 by the Regional Court (
rechtbank
) of The Hague. At the material time, no further appeal lay against this ruling.
6.
On 1 December 2003 the applicant applied for a residence permit on humanitarian grounds, in particular his family life in the Netherlands and the continued Article 3 risk should he be removed to Afghanistan. On 4
April 2007, the Deputy Minister rejected this request and, in addition, imposed an exclusion order (
ongewenstverklaring
) on the applicant. The applicant unsuccessfully challenged these two decisions in administrative appeal proceedings in which the final decision was given on 17
March 2009 by the Administrative Jurisdiction Division (
Afdeling Bestuursrechtspraak
).
7.
On 29 April 2009 the applicant requested the Deputy Minister to lift the exclusion order imposed on him.
8.
On 26 May 2009 the applicant was placed in immigration detention, which he successfully challenged. On 9 June 2009 the Regional Court of The Hague ordered the applicant’s immediate release from immigration detention considering that the authorities had not acted with the required expediency in preparing the applicant’s removal.
9.
On 7 July 2009 the applicant was summoned to report to the authorities on 8 July 2009 in order to be placed in immigration detention for removal purposes.
10.
On 13 July 2009 the President of the Section to which the case had been allocated decided to apply Rule 39 of the Rules of Court, indicating to the Government that the applicant should not be expelled to Afghanistan until further notice.
11.
On 18 February 2010 the Deputy Minister rejected the applicant’s request to lift the exclusion order imposed on him. The applicant’s objection (
bezwaar
) against this decision was rejected by the Minister for Immigration, Integration and Asylum Policy (
Minister voor Immigratie, Integratie en Asiel
) on 3 December 2010. On 31 January 2012 the Minister withdrew the decision of 3 December 2010 and, in a fresh decision of 24
April 2012, he lifted the exclusion order.
12.
On 7 January 2013 the Deputy Minister for Security and Justice (
Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie
) imposed an entry ban (
inreisverbod
) on the applicant. The applicant challenged this decision in administrative appeal proceedings in which the final – for the applicant negative – decision was handed down on 2 July 2014 by the Administrative Jurisdiction Division.
13.
On 23 May 2016, the Government informed the Court that the applicant had requested the Deputy Minister on 5 April 2016 to lift the entry ban imposed on him as, since 20 February 2012, he had been living in Belgium where he had been granted a residence permit holding the status of a family member of an EU citizen,
in casu
his daughter (see
Naibzay v. the Netherlands
(dec.), no. 68564/12, § 13, 4 June 2013). On 20 June 2016 the applicant confirmed this information.
B.
Relevant domestic law and practice
14.
The implementation as from 1 January 2012 of EU Directive 2008/115/EC of 16 December 2008 (on common standards and procedures in Member States for returning illegally staying third-country nationals) entailed the replacement of the exclusion order (
ongewenstverklaring
) for non-EU nationals, which was only valid on the territory of the Netherlands, by the entry ban (
inreisverbod
), which is valid in the entire Schengen area.
15.
This had no consequences for persons on whom an exclusion order had already been imposed and which decisions had obtained the force of
res iudicata
. Exclusion orders which were not yet final were revoked and replaced by an entry ban with the possibility to challenge this in administrative appeal proceedings.
16.
The applicant complained under Article 3 of the Convention that, if expelled to Afghanistan, he would be exposed to a real risk of being subjected to treatment prohibited by Article 3 of the Convention.
17.
The applicant complained that his removal to Afghanistan would expose him to a real risk of being subjected to treatment in breach of Article
3 of the Convention which reads as follows:
“No one shall be subjected to torture or to inhuman or degrading treatment or punishment.”
18.
The Court notes that, according to information submitted by the Government and confirmed by the applicant, he has been granted a Belgian residence permit. Consequently, the factual and legal circumstances forming the basis of the application no longer obtain, as the applicant is no longer at risk of being expelled to Afghanistan where he fears to be subjected to treatment in breach of Article 3 of the Convention.
19.
It follows that the application is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.
20.
In view of the above, it is appropriate to discontinue the application of Rule 39 of the Rules of Court.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 22 September 2016.
Fatoș Aracı
Helen Keller
Deputy Registrar
President