SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cererea nr. 24257/15 M.L. împotriva Luxemburgului Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 30 august 2016 într-un comitet compus din Nebojša Vučinić, președinte, Valeriu Gritco, Stephanie Morou-Vikström, judecători, și din Hasan Bak După ce a deliberat, face următoarea decizie FACTE ȘI PROCEDURA Reclamantul este un resortisant iranian născut în 1981 și rezident în Luxemburg. Președinta secțiunii a decis să acorde din oficiu reclamantului (art. 47 alineatul (4) din Regulamentul de procedură). A fost reprezentat de agentul său, A. Kayser, reprezentantul permanent pe lângă Consiliul Europei, la care a succedat-o pe Christine Goy la 16 august 2016, asistată de domnul P. Kinsch, avocat la Luxemburg. Ajungând la Luxemburg la 14 iulie 2011, reclamantului i s-a respins cererea de protecție internațională, în ultimă instanță, printr-o hotărâre din 15 ianuarie 2015 a Curții Administrative. Decizia de refuzare a acestei cereri a fost însoțită de un ordin de părăsire a teritoriului în termen de 30 de zile. La 12 mai 2015, reclamantul și-a exprimat punctul de vedere cu privire la Curtea. El a explicat că o trimitere la țara sa de origine la data la care aceaceasta a fost supusă unui risc de integritate fizică, cu încălcarea articolelor 2 și 3 din convenție, precum și unui risc de negare a dreptului la libertate, cu încălcarea articolului 5 din convenție și cu un risc de negare a justiției, cu încălcarea articolului 6 din convenție. La 22 mai 2015, guvernul a fost informat că reclamantul a depus o cerere în fața Curții în temeiul articolului 34 din convenție și că a formulat în esență o cerere de măsuri provizorii în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură al Curții. Judecătorul care funcționează ca președinte al secțiunii căreia i-a fost atribuită cauza este necesar să obțină informații faptice suplimentare privind cauza. În urma răspunsurilor furnizate de părți, judecătorul care funcționa ca președinte al secțiunii căreia i-a fost atribuită cauza a decis, la data de 27 mai 2015, a se indica guvernului, în conformitate cu art. 39 din Regulamentul de procedură al Curții, în interesul părților și al bunei desfășurări a procedurii în fața Curții, să nu deporteze reclamantul către mail-ul Iranului pe durata procedurii în fața Curții. În aceeași zi, cererea a fost comunicată guvernului. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații. La 25 noiembrie 2015, reclamantul furnizează informații suplimentare privind litigiul, care au fost transmise guvernului și a anunțat, la 28 ianuarie 2016, că cererea de protecție internațională a reclamantului va fi examinată din nou de către serviciile de imigrare. La 25 aprilie 2016, guvernul a trimis Curții o decizie din partea Direcției de Imigrație, notificată reclamantului la 25 februarie 2016, prin care a acordat reclamantului statutul de refugiat în sensul Convenției de la Geneva și o autorizație de ședere până la 27 ianuarie 2021. La 11 mai 2016, Consiliul reclamantului a informat Curtea că reclamantul său confirmă notificarea deciziei în cauză, dar că aceasta intenționează să-și mențină cererea introdusă pentru a fi reținută de către [] Curte o încălcare evidentă a drepturilor sale cu efect până la 28 februarie 2016 ÎN În orice moment al procedurii, Curtea poate decide să elimine o cerere din rol atunci când circumstanțele permit să se ajungă la concluzia (a) că reclamantul nu mai intenționează să o mențină; sau (b) că litigiul a fost soluționat; sau (c) că, din orice alt motiv pe care Curtea îl consideră existența, nu se mai justifică continuarea examinării cererii. Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și a protocoalelor sale la cerințele acesteia. Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă în cauzele referitoare la expulzarea unui reclamant dintr-un stat pârât, în cazul în care nu mai riscă să mai fie expulzat din acest stat, aceasta consideră că cauza a fost soluționată și o elimină din rolul său, indiferent dacă reclamantul aprobă sau nu această decizie. Motivul este că Curtea a avut întotdeauna în vedere problema sub aspect de o posibilă încălcare a Convenției, fiind de părere că amenințarea unei încălcări dispare imediat după decizia de acordare a dreptului de ședere în statul pârât în cauză. În urma acestei abordări, Comisia a concluzionat în cauzele anterioare că art. 3 nu ar fi încălcat din moment ce reclamantul nu mai prezenta un risc real și profund de a fi expulzat (M.E.c. Suedia (radiație) [GC], nr. 71398/12, §§ 32-34, 8 aprilie 2015). 12. Curtea consideră că această abordare este valabilă și în speță. Într-adevăr, cu condiția ca obiecțiile sale să se refere la temerile sale că distanța sa de la Luxemburg la Luxemburg este expusă unui risc de integritate fizică, cu încălcarea art. 2 și 3 din Convenție, precum și unui risc de negare a dreptului la libertate, cu încălcarea art. 5 din Convenție, și unui risc de negare a justiției, cu încălcarea art. 6 din Convenție, aceste amenințări au fost eliminate, deoarece reclamantul nu mai este în prezent în pericol să fie departe de Luxemburg. 13. Spre deosebire de acest lucru înaintea reclamantului, Curtea nu este obligată nici să caute retrospectiv dacă există un risc real de asumare a răspunderii statului pârât în ceea ce privește articolele invocate atunci când autoritățile luxemburgheze refuzaseră inițial cererea de protecție internațională a reclamantului. Este vorba, desigur, despre fapte istorice, dar ele nu permit să se clarifice situația actuală a reclamantului, pentru care riscul în cauză a dispărut; această ultimă situație este decisivă pentru constatarea Curții că litigiul a fost soluționat (M.E., citată anterior, punctul 36). În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că litigiul a fost soluționat în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (b) din Convenție. Pe de altă parte, niciun motiv special privind respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și protocoalele sale nu impun continuarea examinării cererii în temeiul articolului 37 alineatul (1) în fine din Convenție. 15. Prin urmare, este necesar să se elimine cauza rolului. 16. Având în vedere cele de mai sus, se ridică aplicarea articolului 39 din regulament. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 22 septembrie 2016. Hasan Bak
Requête n
o
24257/15
M.L.
contre le Luxembourg
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 30 août 2016 en un comité composé de
:
Nebojša Vučinić,
président,
Valeriu Grițco,
Stéphanie Mourou-Vikström,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 12 mai 2015,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant est un ressortissant iranien né en 1981 et résidant au Luxembourg. La présidente de la section a décidé d’accorder d’office l’anonymat au requérant (article 47 § 4 du règlement). Il a été représenté devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement luxembourgeois («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent – il s’agissait initialement de M
me
me
Christine Goy le 16 août 2016 – assistée de M
e
3.
Arrivé au Luxembourg en date du 14 juillet 2011, le requérant se vit rejeter sa demande de protection internationale, en dernière instance, par un arrêt du 15 janvier 2015 de la Cour administrative. La décision de refus de cette demande était assortie d’une injonction de quitter le territoire dans un délai de trente jours.
4.
Le 12 mai 2015, le requérant s’adressa à la Cour. Il exposa qu’un renvoi vers son pays d’origine l’exposerait à un risque d’atteinte à son intégrité physique, en violation des articles 2 et 3 de la Convention, ainsi qu’à un risque de déni de droit à la liberté, en violation de l’article 5 de la Convention, et à un risque de déni de justice, en violation de l’article 6 de la Convention.
5.Le 22 mai 2015, le Gouvernement fut informé que le requérant avait introduit une requête devant la Cour en vertu de l’article 34 de la Convention et qu’il formulait en substance une demande de mesures provisoires sur la base de l’article 39 du règlement de la Cour. La juge faisant fonction de président de la section à laquelle l’affaire avait été attribuée estima nécessaire d’obtenir des renseignements factuels complémentaires concernant l’affaire.
6.
À la suite des réponses fournies par les parties, la juge faisant fonction de président de la section à laquelle l’affaire avait été attribuée décida, le 27
mai 2015, d’indiquer au Gouvernement, en application de l’article 39 du règlement de la Cour, dans l’intérêt des parties et du bon déroulement de la procédure devant la Cour, de ne pas expulser le requérant vers l’Iran pour la durée de la procédure devant la Cour. Le même jour, la requête fut communiquée au Gouvernement. Tant le requérant que le Gouvernement déposèrent des observations.
7.
Le 25 novembre 2015, le requérant fournit de nouvelles informations en relation avec le litige, qui furent transmises au Gouvernement. Celui-ci annonça, le 28
janvier 2016, que la demande de protection internationale du requérant serait à nouveau examinée par les services de l’Immigration.
8.
Le 25 avril 2016, le Gouvernement fit parvenir à la Cour une décision de la Direction de l’Immigration, notifiée au requérant le 25 février 2016, accordant à l’intéressé le statut de réfugié au sens de la Convention de Genève et une autorisation de séjour jusqu’au 27 janvier 2021.
9.
Le 11 mai 2016, le conseil du requérant informa la Cour que son mandant confirmait la notification de la décision en question mais qu’il souhaitait «
maintenir sa requête introduite afin de voir retenir par [la] Cour une violation manifeste de ses droits avec effet jusqu’au 28 février 2016
».
10.
L’article 37 § 1 de la Convention énonce :
« 1. À tout moment de la procédure, la Cour peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de conclure
a) que le requérant n’entend plus la maintenir
; ou
b) que le litige a été résolu
; ou
c) que, pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête.
Toutefois, la Cour poursuit l’examen de la requête si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles l’exige. »
11.
La Cour rappelle que, conformément à sa jurisprudence constante dans les affaires concernant l’expulsion d’un requérant d’un État défendeur, lorsque l’intéressé ne risque plus d’être expulsé de cet État, elle considère que l’affaire a été résolue, et elle la raye de son rôle, que le requérant approuve ou non cette décision. La raison en est que la Cour a toujours envisagé la question sous l’angle d’une violation potentielle de la Convention, étant d’avis que la menace d’une violation disparaît dès la décision accordant au requérant le droit de séjour dans l’État défendeur en cause. Suivant cette approche, elle a conclu dans des affaires antérieures que l’article 3 ne serait pas violé dès lors que le requérant ne courait plus un risque réel et imminent d’être expulsé (
M.E.
c. Suède
(radiation)
[GC], n
o
71398/12, §§ 32-34, 8 avril 2015).
12.
La Cour estime que cette approche est également valable en l’espèce. En effet, pour autant que ses griefs concernent ses craintes que son éloignement depuis le Luxembourg vers l’Iran l’exposât à un risque d’atteinte à son intégrité physique, en violation des articles 2 et 3 de la Convention, ainsi qu’à un risque de déni de droit à la liberté, en violation de l’article 5 de la Convention, et à un risque de déni de justice, en violation de l’article 6 de la Convention, ces menaces ont été éliminées, puisque le requérant ne court actuellement plus le risque d’être éloigné du Luxembourg.
13.
Contrairement à ce qu’avance le requérant, la Cour n’est pas tenue non plus de rechercher rétrospectivement s’il existait un risque réel engageant la responsabilité de l’État défendeur au regard des articles invoqués lorsque les autorités luxembourgeoises avaient initialement refusé la demande de protection internationale du requérant. Il s’agit certes de faits historiques mais ils ne permettent pas d’éclairer la situation actuelle du requérant, pour lequel le risque en cause a disparu ; cette dernière circonstance est déterminante pour le constat de la Cour que le litige a été résolu (
M.E.
, précité, § 36).
14.
A la lumière de ce qui précède, la Cour considère que le litige a été résolu au sens de l’article 37 § 1 b) de la Convention. Par ailleurs, aucun motif particulier touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine de la Convention.
15.
En conséquence, il y a donc lieu de rayer l’affaire du rôle.
16.
Eu égard à ce qui précède, l’application de l’article 39 du règlement est levée.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
Fait en français puis communiqué par écrit le 22 septembre 2016.
Hasan Bakırcı
Nebojša Vučinić
Greffier adjoint
Président