A DOUA SECȚIUNE DECIZIE Cerere nr. 13394/12 Duran și Emine HAF După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamanților, dl Duran Hafikli și dl Emine Hafikli, sunt resortisanți turci, născuți în 1959 și respectiv 1960, și care își au reședința la Haga. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către domnul Hasbio La 15 august 2003, fiul reclamanților, T.H., a găsit moartea în timpul vacanțelor, în timpul unei formațiuni de scufundări propuse de o companie privată. De fapt, la 10 m sub apă, T.H. a văzut că sticla sa de oxigen era goală. În raportul său din 14 mai 2004, institutul medico-legal al d maimir concluzionează că cauza exactă a morții a fost înecarea. La 16 mai 2008, la încheierea procedurii penale împotriva căpitanului navei Y.K.
și Y.E.B. La 25 iulie 2011, Curtea de Casație a infirmat această hotărâre, observând că acțiunea se stingea, deoarece termenul de prescripție de cinci ani prevăzut pentru astfel de măsuri a expirat între timp. În același timp, la 3 septembrie 2003, reclamanții au sesizat Tribunalul de Mare Instanță al lui Marmaris cu o acțiune în despăgubire împotriva Y.K. și Y.E.B., precum și B.S., proprietarul inițial al navei, și P.H.K., subofițerul scufundător. Prin hotărârea din 13 martie 2012, instanța menționată a condamnat împreună Y.K. și Y.E.B. să plătească reclamanților 78 000 de lire turce (aproximativ 23 de lire turce). 640 EUR), pentru prejudicii materiale și morale. Părțile s-au ocupat în fața Curții de Casație.
Această procedură ar fi încă în curs de desfășurare. Reclamanții, invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, se plâng în primul rând de durata excesivă a procedurii penale în fața tribunalului corecțional Marmaris, ceea ce ar fi dus la respingerea pentru prescripție a acțiunii publice care a avut loc împotriva persoanelor responsabile de moartea fiului lor. încălcarea dreptului la viață protejat de art. 2 din Convenție, deoarece navele de scufundare nu au fost controlate în mod corespunzător [de către autorități] și pentru că responsabilii pentru această încălcare au rămas nepedepsiți În măsura în care reclamanții mai întâi la art. 6 alineatul (1) din convenție pentru a denunța o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil din cauza duratei procesului diligent împotriva lui Y.K.
și Y.E.B., Curtea amintește că această dispoziție nu aduce beneficii reclamanților, cu excepția cazului în care au invocat, în cadrul procedurii în litigiu, un drept cu caracter civil, în special acela de a obține o despăgubire pecuniară. În conformitate cu legislația în vigoare la momentul oportun, reclamanții puteau, până la 1 iunie 2005, să prezinte în fața instanței represive o cerere în acest sens în calitate de parte interesată, cu condiția ca aceasta să fie formulată în mod explicit și criptat, până la încheierea hotărârii în primă instanță.
În cazul de față, persoanele care nu au formulat niciodată o astfel de cerere în fața tribunalului corecțional din Marmaris, constituirea lor de părți implicate nu face parte din domeniul de aplicare rațional al articolului 6 (a se vedea, de exemplu, K 27849/03, § 35, 43 și 44, 22 septembrie 2009 și Nuri Aksu c. Turcia (dec.), n 25082/08, § 32-34, 20 mai 2014). Prin urmare, Curtea respinge această cauză în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În al doilea rând, reclamanții reproșează, în esență, autorităților naționale că nu au pus în aplicare un mecanism de control care să protejeze viața fiului lor de riscurile legate de activitățile de scufundare subacvatică propuse turiștilor și, în acest sens, trebuie să se stabilească mai întâi natura răspunsului judiciar impus în circumstanțele prezentei cauze.
Pentru Curte, nimic nu permite în mod a priori eliminarea din domeniul de aplicare al articolului 2 din Convenție a împrejurărilor care au implicat accidentul: un echipament de scufundare defectuos și o lipsă de diligență sau chiar de competență a unui formator care lucrează fără licență. Este vorba despre o activitate care, în lipsa unei reglementări adecvate, ar fi potențial periculoasă pentru viața umană, în sensul descris în jurisprudența relevantă a Curții. Cu toate acestea, Curtea constată că procedurile care au fost efectuate în speță au identificat cauzele principale ale decesului deplorat și au permis să se cunoască circumstanțele într-un mod suficient de precis, astfel încât: accidentul nu poate fi considerat ca având loc în condiții suspecte; nici nu poate trece pentru că a dezlegat de la inacțiunea autorităților naționale în fața unui risc real și imediat pentru viața lui T.H.
care nu puteau ignora existența. Prin urmare, prezenta cauză nu se încadrează în cele în care reacția judiciară impusă ar fi de ordin penal. În cazul de față, statul trebuia să ofere reclamanților o acțiune care ar putea determina stabilirea răspunderii cu privire la autoritățile pe care le pun în discuție și să le permită să obțină, dacă este cazul, o despăgubire, ceea ce, în dreptul turc, corespunde unei acțiuni de deplină instanță administrativă de judecată (Önery 48939/99, § 93, 111 și 117, CEDO 2004 XII și Cavit T Prin urmare, această parte a cererii trebuie, de asemenea, să fie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatele (1) și (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.
Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 22 septembrie 2016. Hasan Bak
DÉCISION Requête n o 13394/12 Duran et Emine HAFİKLİ contre la Turquie La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 30 août 2016 en un comité composé de : Ksenija Turković, présidente, Jon Fridrik Kjølbro, Georges Ravarani, juges, et de Hasan Bakırcı, greffier adjoint de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 7 février 2012, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, M. Duran Hafikli et M me Emine Hafikli, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1959 et en 1960, et résidant à La Haye. Ils ont été représentés devant la Cour par M e M. Hasbioğlu, avocat à Muğla. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Le 15 août 2003, le fils des requérants, T.H., trouva la mort pendant les vacances, lors d’une formation de plongée sous-marine proposée par une entreprise privée. En fait, à 10 m sous l’eau, T.H. vit que sa bouteille d’oxygène était vide. Pris de panique, il essaya de remonter à la surface, mais en l’absence d’aide du formateur Y.E.B. – travaillant du reste sans licence –, il coula à nouveau et se noya. Dans son rapport du 14 mai 2004, l’institut médicolégal d’İzmir conclut que la cause exacte du décès était bien la noyade. Le 16 mai 2008, à l’issue de la procédure pénale diligentée contre le capitaine du bateau, Y.K., et Y.E.B. – dans laquelle les requérants se sont constitués partie intervenante – le tribunal correctionnel de Marmaris déclara les protagonistes coupables d’avoir causé mort d’homme par négligence et les condamna à des peines d’amende avec sursis.
Le 25 juillet 2011, la Cour de cassation infirma ce jugement, observant que l’action se trouvait éteinte, car le délai de prescription de cinq ans prévu pour pareils délits s’était écoulé entre-temps. Parallèlement, le 3 septembre 2003, les requérants saisirent le tribunal de grande instance de Marmaris d’une action en dommages-intérêts contre Y.K. et Y.E.B. ainsi que B.S., le propriétaire originel du bateau, et P.H.K., le second maître plongeur. Par un jugement du 13 mars 2012, ledit tribunal condamna conjointement Y.K. et Y.E.B. à verser aux requérants 78 000 livres turques (environ 23 640 euros), pour préjudices matériel et moral. Les parties se pourvurent devant la Cour de cassation. Cette procédure serait toujours pendante.
GRIEFS Les requérants, invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, se plaignent en premier lieu de la durée excessive de la procédure pénale devant le tribunal correctionnel de Marmaris, ce qui aurait entraîné le rejet pour prescription de l’action publique diligentée contre les responsables de la mort de leur fils.
Les requérants allèguent en outre « une violation du droit à la vie protégé par l’article 2 de la Convention, parce que les bateaux de plongée n’avaient pas été dûment contrôlés [par les autorités] et parce que les responsables de cette violation sont restés impunis ». EN DROIT Dans la mesure où les requérants invoquent l’article 6 § 1 de la Convention pour dénoncer une atteinte à leur droit à un procès équitable en raison de la durée du procès diligenté contre de Y.K., et Y.E.B., la Cour rappelle que cette disposition ne profite pas aux plaignants, à moins qu’ils aient fait valoir, lors de la procédure litigieuse, un droit de caractère civil, notamment celui d’obtenir une réparation pécuniaire.
Selon la législation en vigueur à l’époque pertinente, les requérants pouvaient, jusqu’au 1 er juin 2005, faire valoir devant le juge répressif une demande à ce titre en leur qualité de partie intervenante, à condition de la formuler explicitement et de manière chiffrée, et ce jusqu’à la clôture du jugement de première instance. En l’espèce, les requérants n’ayant jamais formulé une telle demande devant le tribunal correctionnel de Marmaris, leur constitution de partie intervenante n’entre pas dans le champ d’application ratione materiae de l’article 6 (voir, par exemple, Kılınç et autres c. Turquie (déc.), n o 40145/98, 10 septembre 2002, Perez c. France [GC], n o 47287/99, §§ 66 à 71, CEDH 2004‑I, Beyazgül c. Turquie , n o 27849/03, §§ 35, 43 et 44, 22 septembre 2009, et Nuri Aksu c. Turquie (déc.), n o 25082/08, §§ 32 à 34, 20 mai 2014). Aussi la Cour rejette-t-elle ce grief en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
En deuxième lieu, les requérants reprochent, en substance, aux autorités nationales de ne pas avoir mis en œuvre un mécanisme de contrôle propre à protéger la vie de leur fils des risques liés aux activités de plongée sous-marine proposées à des vacanciers. À cet égard, il y a lieu de déterminer tout d’abord la nature de la réaction judiciaire exigée dans les circonstances de la présente cause. Pour la Cour, rien ne permet a priori de soustraire au champ d’application de l’article 2 de la Convention les circonstances ayant entouré l’accident litigieux, survenu à cause d’un équipement de plongée défaillant et d’un manque de diligence, voire de compétence, d’un formateur travaillant sans licence.
Il s’agit bien là d’une activité qui, en l’absence d’une réglementation adéquate, serait potentiellement dangereuse pour la vie humaine, au sens décrit dans la jurisprudence pertinente de la Cour. Ceci étant, la Cour observe que les procédures qui ont été menées en l’espèce ont cerné les causes principales du décès déploré et permis d’en connaître les circonstances de manière suffisamment précise, de sorte que l’accident litigieux ne peut être considéré comme étant survenu dans des conditions « suspectes » ; il ne saurait pas non plus passer pour avoir découlé de l’inaction des autorités nationales face à un risque réel et immédiat pour la vie de T.H. dont elles ne pouvaient ignorer l’existence.
La présente affaire ne s’inscrit donc pas dans le cadre de celles où la réaction judiciaire exigée serait d’ordre pénal. Dans la présente affaire, l’État se devait de fournir aux requérants un recours susceptible de faire établir l’éventuelle responsabilité des autorités qu’ils mettent en cause et de leur permettre d’obtenir, le cas échéant, une réparation, ce qui, en droit turc, correspond à une action de pleine juridiction de contentieux administratif ( Öneryıldız c. Turquie [GC], n o 48939/99, §§ 93, 111, et 117, CEDH 2004 ‑ XII, et Cavit Tınarlıoğlu c. Turquie , n o 3648/04, §§ 66, 71, 114, 118 et 119, 2 février 2016) . Or les requérants, n’ayant jamais cherché à emprunter cette voie, ont failli à la règle de l’épuisement des voies de recours internes quant à ce grief.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit également être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 22 septembre 2016. Hasan Bakırcı Ksenija Turković Greffier adjoint Présidente