- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 30 august 2016
- Stat pârât
- GBR
- Concluzia
- Inadmisibil
Brough împotriva Regatului Unit
Traducere în română Auto
Reclamantul, dl Terence Brough, este un național britanic născut în 1948 și locuiește în Liverpool. El este reprezentat în fața Curții de către dl S. Cottingham de O.H. Parsons & Partners, o firmă de avocati care practică la Londra. Guvernul Regatului Unit (“Guvernul”) este reprezentat de agentul lor, dna A. McLeod al Oficiului de Externe și Commonwealth. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: în februarie 2009 Biroul Comisarului Informației („ICO”) a descoperit o bază de date gestionată de o organizație cunoscută sub numele de The Consulting Association („TCA”). Baza de date a avut detalii privind aderarea sindicatului și activitatea sindicală a peste trei mii de lucrători industriali, în principal din sectorul construcției.
În schimbul unei taxe anuale, societățile care s-au subscris la baza de date ar putea accesa detaliile lucrătorilor și să adaugă informații. Baza de date a fost utilizată pentru lucrătorii „lista neagră”. Cu alte cuvinte, companiile ar putea să-l folosească pentru a examina reclamanții de locuri de muncă și a refuza ocuparea forței de muncă celor enumerate pe el. Lucrătorii din baza de date au fost numiti, dar societățile care au furnizat sau accesat informațiile au fost enumerate prin cod. ICO a identificat și eliberat unele dintre numele acestor companii, dar nu toate acestea. Reclamantul este un matraș care a lucrat în industria construcției de peste treizeci de ani. În acel timp, el a fost membru activ al unui sindicat independent și între 1976 și 1982 a servit ca administrator sindical reprezentând interesele colegilor lucrătorilor față de angajatorul lor și organizarea acțiunii industriale.
La 11 mai 2009, reclamantul a descoperit că numele său era pe baza de date TCA. Prima intrare este data de 10 iulie 1985. Acesta remarcă că, la 3 martie 1976, o societate identificată ca „1194” a raportat că reclamantul este un „problemător militant”. Aceleași înregistrări din 1985 care, la 12 ianuarie 1982, o altă companie identificată doar ca „1158” a raportat, de asemenea, că reclamantul este un „problemă militant”. Următoarea intrare, care este de asemenea datată la 10 iulie 1985, înregistrează că o societate identificată ca „250” a verificat detaliile reclamantului și că „Societatea informată L5”. 10. Două alte înregistrări la 2 iunie 1988 și 12 iulie 1988 înregistrează că detaliile reclamantului au fost verificate de societățile identificate ca „7013/1” și „7051/9”.
11. OIC nu a putut identifica societățile menționate la 250, 1158 și 1194. Nici nu a putut confirma identitatea L5. Cu toate acestea, cele două societăți care au verificat detaliile reclamantului în 1988 au fost identificate. 12. Între iunie și august 1988, reclamantul a fost în afara serviciului. În acest timp, el a solicitat locuri de muncă cu ambele societăți identificate de ICO. În ambele cazuri, cererea sa a fost eșuată. 13. Nu există nici un dosar de plângeri contemporane cu privire la munca, performanța profesională sau comportamentul reclamantului. 14. În urma comunicării ICO, reclamantul a formulat o cerere împotriva celor două societăți identificate în temeiul articolului 137 din Legea 1992 privind sindicatul și relațiile de muncă (Consolidation) din cauza faptului că au refuzat ilegal să-i ofere locuri de muncă din cauza activităților și/sau aderării sale sindicale.
15. Ambele societăți respondente au susținut, printre altele, că reclamația a fost scosă din timp, deoarece Legea din 1992 a impus ca toate cererile să fie introduse în termen de trei luni de la data incidentului respectiv, cu excepția cazului în care limita a fost prelungită de Tribunalul pentru ocuparea forței de muncă. 16. Cererea a fost auzită la 22 iulie 2010. În ședința, respondenții au susținut un argument suplimentar: art. 137 din Legea din 1992 a intrat în vigoare doar la 16 octombrie 1992 și, astfel, acțiunile reclamate nu au fost ilegale la momentul material. Reprezentantul reclamantului a admis punctul și reclamația a fost exprimată pe această bază. La 17 septembrie 2010, reclamantul a solicitat să aducă o contribuție la costurile respondenților în valoare de 1.288 GBP.
17. Cererea de concediu de recurs a fost refuzată pe actele din 9 februarie 2011. Judecătorul a susținut că: „Argumentul din anunțul de recurs nu a fost formulat în fața Tribunalului pentru ocuparea forței de muncă și, prin urmare, nu poate fi invocat în apel. În orice caz, eșecul [dacă ar fi] din partea Guvernului de a legisla pentru a da efect unui drept la art. 11 nu a putut da [aplicantului] o cauză de acțiune împotriva contestatorului.” 19. Reclamantul nu a urmărit niciun apel suplimentar, deși a existat posibilitatea unei noi ședințe orale în temeiul articolului 3 alineatul (10) din Regulamentul EAT. 20. Protecția limitată a fost introdusă în primul rând în temeiul articolului 1 din Legea privind ocuparea forței de muncă din 1990, care a făcut ilegală refuzarea unei persoane de angajare din motive de aderare la un sindicat.
Această dispoziție a fost consolidată în Legea 1992 privind sindicatul și relațiile de muncă (Consolidation) („Legea 1992”), a căror dispoziții relevante au intrat în vigoare la 16 octombrie 1992. 21. În temeiul articolului 137 din Legea din 1992, este ilegal să refuze o persoană angajată din motive legate de faptul că este membru al unui sindicat. În conformitate cu subsecțiunea (2), orice persoană care pretinde că el a fost refuzat ilegal angajament poate se plânge la un tribunal de ocupare a forței de muncă. Secțiunea 140 din Legea din 1992 permite Tribunalului pentru ocuparea forței de muncă să ordone o soluție care consideră „justă și echitabilă”, inclusiv plata compensației sau o recomandare către angajatorul contestat.
22. În conformitate cu art. 139 din Legea din 1992, o plângere în temeiul articolului 137 trebuie prezentată Tribunalului pentru ocuparea forței de muncă înainte de încheierea unei perioade de trei luni de la data faptului la care se referă reclamația. Tribunalul are competența de a prelungi perioada cu orice altă perioadă pe care o consideră rezonabilă. Această putere poate fi exercitată în cazul în care Tribunalul este convins că nu a fost „razonabil posibil” pentru reclamantul să prezinte plângerea înainte de sfârșitul perioadei de trei luni. 23. În conformitate cu art. 7 din Legea privind drepturile omului, o persoană poate iniția o procedură împotriva unei autorități publice pentru a acționa în mod incompatibil cu un drept al Convenției.
Cu toate acestea, astfel de proceduri nu pot fi introduse în cadrul Tribunalului pentru ocuparea forței de muncă. În plus, Tribunalul nu are competența de a face o declarație de incompatibilitate în temeiul articolului 4 din Legea privind drepturile omului. Cu toate acestea, în conformitate cu art. 3 din Actul privind drepturile omului, Tribunalul este obligat „pe cât de mult posibil” să citească și să pună în aplicare legislația primară într-un mod care este compatibil cu drepturile convenției. În plus, este necesar să se țină seama de orice hotărâre, hotărâre sau aviz al Curții, în măsura în care este relevantă pentru procedurile de stabilire a unei chestiuni care au apărut în legătură cu un drept al Convenției (art. 2 din Actul privind drepturile omului), și este ilegal ca Tribunalul, în calitate de autoritate publică, să „acționeze într-un mod care este incompatibil cu un drept al Convenției” (art. 6 din Actul privind drepturile omului).
1. The applicant, Mr Terence Brough, is a British national who was born in 1948 and lives in Liverpool. He is represented before the Court by Mr S. Cottingham of O.H. Parsons & Partners, a firm of solicitors practising in London.
The United Kingdom Government (“the Government”) are represented by their Agent, Ms A. McLeod of the Foreign and Commonwealth Office.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
In February 2009 the Information Commissioner’s Office (“ICO”) uncovered a database managed by an organisation known as The Consulting Association (“TCA”). The database held details of the trade union membership and trade union activity of over three thousand industrial workers, predominantly from the construction sector.
In return for an annual fee, companies who subscribed to the database could access the workers’ details and add information to it. The database was therefore used to “blacklist” workers. In other words, companies could use it to vet job applicants and refuse employment to those listed on it. The workers on the database were named, but the companies who provided or accessed the information were listed by code number. The ICO has identified and released some of the names of these companies but not all of them.
The applicant is a bricklayer who has worked in the construction industry for over thirty years. During that time he was an active member of an independent trade union and between 1976 and 1982 he served as a union shop steward representing his fellow workers’ interests vis-à-vis their employer and organising industrial action.
On 11 May 2009 the applicant discovered that his name was on the TCA database.
The first entry is dated 10 July 1985. It notes that on 3 March 1976 a company identified as “1194” reported the applicant to be a “militant troublemaker”. The same 1985 entry records that on 12 January 1982 another company identified only as “1158” also reported the applicant to be a “militant troublemaker”.
The next entry, which is also dated 10 July 1985, records that a company identified as “250” checked the applicant’s details and that “L5 informed company”.
Two further entries on 2 June 1988 and 12 July 1988 record that the applicant’s details were checked by companies identified as “7013/1” and “7051/9”.
The ICO was unable to identify the companies referred to as 250, 1158 and 1194. Nor could it confirm the identity of L5. However the two companies that checked the applicant’s details in 1988 were identified.
Between June and August 1988 the applicant had been out of work. During this time he had applied for jobs with both of the companies identified by the ICO. In both cases his application was unsuccessful.
There is no record of any contemporaneous complaints about the applicant’s work, professional performance or conduct.
Following the ICO disclosure the applicant brought a claim against the two identified companies under section 137 of the Trade Union and Labour Relations (Consolidation) Act 1992 (“the 1992 Act”) on the ground that they had unlawfully refused to offer him employment because of his trade union activities and/or membership.
Both respondent companies submitted, inter alia, that the claim was brought out of time as the 1992 Act required all claims to be brought within three months of the date of the relevant incident, unless the limit was extended by the Employment Tribunal.
The application was heard on 22 July 2010. At the hearing the respondents raised a further argument: that section 137 of the 1992 Act had only come into force on 16 October 1992 and, as such, the actions complained of had not been unlawful at the material time. The applicant’s representative conceded the point and the claim was struck out on that basis. The applicant was ordered to make a contribution towards the respondents’ costs of GBP 1,288.
On 17 September 2010 the applicant sought leave to appeal against the order to the Employment Appeal Tribunal (“EAT”). In the application he alleged that there had been a violation of his rights under Article 11 of the Convention.
The application for leave to appeal was refused on the papers on 9 February 2011. The judge held that: “The argument in the Notice of Appeal was not raised before the Employment Tribunal and cannot therefore be raised on appeal. In any event, the failure [if it be that] on the part of the Government to legislate to give effect to an Article 11 right could not give the [applicant] a cause of action against the Respondent.”
The applicant did not pursue any further appeal, although the possibility did exist for a further oral hearing under Rule 3(10) of the EAT Rules.
Limited protection was first introduced under section 1 of the Employment Act 1990 which made it unlawful to refuse a person employment on the grounds of their membership of a trade union. This provision was consolidated in the Trade Union and Labour Relations (Consolidation) Act 1992 (“the 1992 Act”), the relevant provisions of which came into force on 16 October 1992.
Under section 137 of the 1992 Act it is unlawful to refuse a person employment for reasons related to the fact that he or she is a member of a trade union. Pursuant to subsection (2) any person who alleges that he or she was unlawfully refused employment can complain to an Employment Tribunal. Section 140 of the 1992 Act allows the Employment Tribunal to order such a remedy as it considers “just and equitable”, including the payment of compensation or a recommendation to the respondent employer.
Under section 139 of the 1992 Act a complaint under section 137 must be presented to the Employment Tribunal before the end of a period of three months from the date of the conduct to which the complaint relates. The Tribunal has a power under subsection (1)(b) to extend the period by any further period that it considers reasonable. This power may be exercised where the Tribunal is satisfied that it was not “reasonably practicable” for the claimant to present the complaint before the end of the three-month period.
Pursuant to section 7 of the Human Rights Act, a person can bring proceedings against a public authority for acting incompatibly with a Convention right. However, such proceedings cannot be brought in the Employment Tribunal. Moreover, the Tribunal does not have jurisdiction to make a declaration of incompatibility under section 4 of the Human Rights Act. Nevertheless, pursuant to section 3 of the Human Rights Act the Tribunal is required “so far as possible” to read and give effect to primary legislation in a way which is compatible with Convention rights. Furthermore, it is required to take into account any judgment, decision or opinion of the Court insofar as it is relevant to the proceedings when determining a question which has arisen in connection with a Convention right (section 2 of the Human Rights Act), and it is unlawful for the Tribunal, as a public authority, to “act in a way which is incompatible with a Convention right” (section 6 of the Human Rights Act).