AFFAIRE DÖNDÜ GÜNEL c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 34673/07) îndreptată împotriva Republicii Turcia și pe care o resortisantă a acestui stat, doamna Döndü Günel (»reclamanta«), a sesizat Curtea pe 5 august 2007 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (»Convenția«).

Reclamanta a fost reprezentată de doamna K. Toraman, avocat la Istanbul. Guvernul turc (»Guvernul«) a fost reprezentat de agentul seu.

Reclamanta se plânge în special de o atingere la dreptul la viață al fiului seu, susținând în special că operația antiteroristă care a condus la decesul acestuia nu fusese pregătită de autoritățile de o manieră ca să reducă la minimum recurul la forța mortală. Invocă articolele 2, 3 și 13 din Convenție.

Pe 23 noiembrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I.

Pe 9 noiembrie 2004, fiul reclamantei, Așkın Günel, presupus membru al organizației armate ilegale MKP (Partid comunist maoist), fu ucis în cursul unei operații antiteroristă conduse de forțele de securitate în regiunea Tunceli, lângă satul Aktuluk.

Un proces-verbal de incident (»olay yeri tespit tutanağı«) fu drest în aceeași zi de trei jandarmeri. Document, pe care Guvernul se bazează pentru a-și prezenta versiunea, conținea următoarele informații. În ziua incidentului, forțele de ordine atașate jandarmeriei Tunceli primiseră o informație conform căreia un grup de teroriști fusese văzut la localul Pindibașı, lângă satul Aktuluk. O unitate a forțelor speciale fusese imediat desfășurată în zona respectivă. Spre 9h30, avea loc primul contact între forțele de ordine și teroriști. Ca urmare a focurilor efectuate de aceștia cu arme cu țeavă lungă, terorii reușiseră să fugă și E.O., un brigadier de jandarmerrie, pierduse viața. Mai târziu, spre 11h30, terorii, care se ascunseseră în pădure la 300 metri de localul Pindibașı, deschiseseră focul intensiv asupra forțelor de ordine. Ca urmare a acestor focuri, T.S., un alt brigadier de jandarmerrie, fusese grav rănit. Ulterior, ca urmare a unei persecuții, terorii fuseseră găsiți la 800 metri de localul Pindibașı. Forțele de ordine procedaseră la o somație verbală urmată de focuri de avertisment. Terorii deschiseseră atunci focul și un afrontament armat avea loc. După încetarea focului, spre ora 14, forțele de ordine inspectaseră locurile incidentului și descoperiseră trupurile a două persoane ucise, inclusiv Așkın Günel, precum și armele lor. Două Kalașnikove pregătite pentru tragere, treisprezece cartușe, două cărți de identitate false, o grenadă mână și un rucsac fuseseră, de asemenea, găsite. Un proces-verbal de incident fusese drest și un schițe al locurilor fusese întocmit. Procuratura Tunceli fusese informată despre incident, dar procurorul nu putuse ajunge la fața locului din cauza problemelor de securitate și topografia locurilor. În plus, trupurile descoperite fuseseră transferate la spitalul civil Tunceli, unde o examinare externă fusese efectuată.

În ziua incidentului, un raport fu întocmit ca urmare a examinării externe a corpului lui Așkın Günel, efectuat în prezența procurorului și a doi experți medico-legali. Menționă prezența unor leziuni grave la cap. Indica, de asemenea, că, după dezbrăcarea decedatului, medicii constataseră prezența unor răniri vechi pe tibia stângă, cauzate de intrarea unei gloanțe, precum și numeroși orificii de gloanțe pe diferite părți ale corpului, în special pe piept. Raportul concludea că decesul fiului reclamantei rezulta din răniri cauzate de gloanțe care atingeseră capul și pieptul și care cauzaseră hemoragii cerebrale și interne.

Potrivit reclamantei, trupul dezbrăcat al fiului seu a fost restituit familiei sale în public pe 11 noiembrie 2004.

În aceeași zi, S.G., tatăl lui Așkın Günel, fu audiat. Spuse că fiul sau parasise domiciliul familial în 1998 și nu se mai întorusese. Adaugă că, șase sau șapte luni după plecarea sa, fotografia sa fusese publicată într-un jurnal periodic intitulat »Özgür Gelecek« (Viitor Liber) și apărusese printre membri organizației teroriste TIKKO (Armata de Eliberare a Muncitorilor și Țăranilor din Turcia). Declară nu aproba acțiunea fiului seu.

Pe 10 ianuarie 2005, procurorul din Tunceli pronunță un neînceput. Constată că, conform procesului-verbal de incident drest de jandarmerrie, terorii deschiseseră focul primii intensiv asupra forțelor de securitate și doi brigadieri fuseseră răniți de aceste focuri, unu mortalmente. Observă că forțele de ordine se folosiseră de armele lor după adresarea somațiilor terorilr, și concluzia că acționaseră în stare de legitimă apărare folosind forța în ultim resort, și aceasta în respectarea legislației în materie. Această decizie de neînceput nu fusese comunicată reclamantei. Rezultă din dosar că procurorul nu se renduseră niciodată la locul incidentului, că nu procedase la audirea jandarmerlor care luaseră parte la afrontament și că nici nu ordonase o căutare de amprente digitale pe armele confiscate la locul.

Pe 24 august 2005, reclamanta depune plângere împotriva jandarmerlor care participaseră la operația din 9 noiembrie 2004. Susținea că fiul seu, care potrivit ei fusese încercuit în această operație și deja rănit la tibia, ar fi putut fi arestat viu. Alega, de asemenea, că amprentele digitale ai decedați nu fuseseră ridicate și că armele confiscate nu fuseseră supuse unui examen balistic, în timp ce pareil examen ar fi permis determinarea dacă membri MKP utilizaseră efectiv arme în afrontamentul respectiv.

Pe 14 decembrie 2005, procurorul din Tunceli randa un al doilea neînceput, pe motivul că jandarmerii acționaseră în stare de legitimă apărare și că forța folosită de aceștia fusese proporționată. Considera în special că: »Rezultă din procesul-verbal de incident drest de jandarmerrie că terorii deschiseseră focul primii intensiv asupra forțelor de securitate și un brigadier pierduse viața și altul fusese rănit. Ca urmare a persecuției, al doilea contact avea loc cu terorii. Pe când forțele de securitate i somaseră spunând »halt!«, terorii deschiseseră focul. După, forțele de securitate acționaseră în stare de legitimă apărare și folosiseră forța în ultim resort (...). Dat fiind că un grup de teroriști deschisese focul și era imposibil determinarea dacă anumite persoane nu deschiseseră focul, forțele de ordine nu aveau alt mijloc decât riposta deschizând focul (...). Trebuie considerat că folosirea forței mortale era justificată și era »absolut necesară« în circumstanțele cauzei (...), în privința articolului 2/b al legii nr. 1481, articolului 25 al codului penal, articolului 17 al Constituției, precum și al articolului 2 § 2 al CEDO.«

Pe 16 ianuarie 2006, reclamanta contestă neinceptul. Susținea în special că nu rezulta din dosar că jandarmerii luaseră măsuri tendând la reducerea la minimum a recurului la forță mortală. De altfel, ea contesta maniera în care fusese condusă ancheta. Expunea că, pentru determinarea distanței focurilor, ar fi trebuit examinate armele găsite și hainele persoanelor ucise, ceea ce, potrivit ei, nu fusese făcut.

Printr-o decizie din 6 februarie 2006, notificată reclamantei pe 19 februarie 2008, președintele curții de asise din Erzincan confirma neinceptul atacat.

Guvernul prezentă Curții următoarele documente și elemente de dovadă: procesul-verbal de incident din 9 noiembrie 2004; un proces-verbal de examinare externă a corpului lui Așkın Günel datat 9 noiembrie 2004; o schiță simplă a locurilor drest pe 9 noiembrie 2004 de un brigadier de jandarmerrie; un proces-verbal referitor la stabilirea identității lui Așkın Günel redactat la morgă spitalului Tunceli; un proces-verbal din 11 noiembrie 2004 referitor la restitirea corpului reclamantei; depunerea S.G. obținută pe 11 noiembrie 2004; un raport balistic din 15 decembrie 2004 drest de laboratorul criminalistic militar Van conform căruia cele două Kalașnikove găsite lângă trupurile celor două persoane ucise eram în bună stare de funcționare și pregătite pentru tragere; fotografi ale armelor confiscate la locul. II.

Constatând că acest motiv nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că se lovește, de altfel, de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Privind fondul

Reclamanta susține că fiul seu a fost executat pe loc. Cu caracter subsidiiar, alega că acesta fusese intenționat privat de dreptul la viață prin recurul la o forță nu necesară și ilegală în timpul arestării și că forțele de ordine nu încercaseră reducerea la minimum a recurului la forță mortală în fazele implementării operației conduse de ele.

Guvernul contestă teza reclamantei. Afirmă că forța folosită de jandarmeri fusese prevăzută de prevederile legale și că era compatibilă cu prescripțiile articolului 2 din Convenție. Referindu-se la procesul-verbal de incident, susține că, în cursul afrontamentului armat care avea loc între teroriști – printre care se presupune găsit Așkın Günel – și forțele de ordine, jandarmerii trebuiseră recurge la uz forță mortală. Alega că faptele, necontestate potrivit lui, demonstrează, de asemenea, că jandarmerii adresaseră somații membrilor organizației teroriste și deschiseseră focul doar în riposta focurilor acestora, pentru se apăra. Jandarmerii ar fi deci acționat în cadrul prevederilor legale. La fel, ținând seama de circumstanțe, forțele de ordine nu ar fi avut alte mijloace la dispoziție pentru aprehendarea membrilor organizației respective. Guvernul susține, de asemenea, că jandarmerii reacționaseră la forță doar în ultim resort. La acest sens, expune că, dacă aceștia nu utilizaseră forța mortală, ei înșiși ar fi riscat fi atingere focurilor membrilor organizației ilegale. Preciza, de asemenea, că, în incidentul, doi brigadieri de jandarmerrie fuseseră răniți de aceste focuri, unu mortalmente.

Curtea constată că rezultă din elementele prezentate că Așkın Günel fu ucis în cursul unei operații antiteroristă conduse de o unitate jandarmerri atașată comandamentului jandarmeriei Tunceli. Observă, de asemenea, că nu este contestat de părti că, în cursul acestei operații, doi brigadieri de jandarmerrie fuseseră răniți, unu mortalmente. De altfel, Curtea observă că, în esență, reclamanta nu alega că uz forță mortală prezentei cauze nu fusese rendit absolut necesar de situație, în sensul articolului 2 § 2 din Convenție. Constată că, în schimb, reclamanta afirmă că operația nu fusese organizată manieră reducere la minimum recurs forță mortală. Observă, de asemenea, că interesata susține, pe de o parte, că nu fusese stabilit fiul seu utilizase arma în afrontament, și, pe de altă parte, că acesta ar fi putut fi capturat viu.

Deci, Curtea admite, asemeni procuraturii Tunceli, uz forță litigios era consecință directă al acțiunilor violente ai presumuși membri organizație terorista care atacaseră forțele de ordine. Într-adevăr, inenegabil că autoritățile aveau a face cu indivizi periculoși înarmați. Prin desfășurarea unei operații antiteroristă, jandarmerii intenționau preveni o atac armat și proceda o arestare regulată persoanelor suspectate apartenance unei organizații ilegale armate – ceea ce nu este contestat reclamanta. În consecință, forțele de ordine pot fi considerate au acționat scopurile »asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței« și »efectua o arestare regulată«, în sensul articolului 2 § 2 a) și b) din Convenție.

Curtea constată apoi că nu este contestat Așkın Günel fu ucis 9 noiembrie 2004 de forțele de ordine. Rezultă deci că sarcina dovezii cântărește pe autoritățile, care trebuie demonstra că uz forță mortală era strict proporționat cu scopurile menționat mai sus (a se vedea, mutatis mutandis, Ramsahai și alții c. Olanda [MC], nr. 52391/99, § 287, CEDO 2007-II, și Giuliani și Gaggio c. Italia [MC], nr. 23458/02, § 176, CEDO 2011 (extrase)). În contextul, Curtea trebuie cerceta prezentă cauză nu numai dacă recurs la forță mortală împotriva fiului reclamantei era legitim, dar și dacă operația era organizată atfel manieră reducere cât posibil recurs forță mortală (Makaratzis c. Grecia [MC], nr. 50385/99, § 60, CEDO 2004-XI). Trebuie, de asemenea, verifica autoritățile nu feceau dovadă neglijență în alegerea măsurilor luate (Natchova și alții c. Bulgaria [MC], nr. 43577/98 și 43579/98, § 95, CEDO 2005-VII).

La lumina principiilor generale degajate jurisprudența privind recurs forță mortală (Giuliani și Gaggio, citat, §§ 174-182, și Aydan c. Turcia, nr. 16281/10, §§ 63-71, 12 martie 2013), Curtea trebuie examina Guvernul s-a achitat obligația sa justifica recurs uz forță mortală privire aceste principii. Procedând, va purta atenție particulară ancheta condusă la scara națională de determina aceasta fost efectivă în sensul permis apreciere justificare recurs forță în circumstanțele cauzei. Convine reaminti aceste cazuri unde guvernul pârât este amenit explica decesul civil, examinarea măsurilor luate cursul unei anchete servește nu doar determina aceasta fost condusă manieră conformă cu cerințele procedurale, dar de determina guvernul putut »debarasa a sarcini dovezii« (a se vedea, mutatis mutandis, Canan c. Turcia, nr. 39436/98, § 84, 26 iunie 2007).

În privința voletuului procedural articolului 2 din Convenție, Curtea renvoie la hotărârile Giuliani și Gaggio (citat, §§ 298-306), Mocanu și alții c. România ([MC], nr. 10865/09, 45886/07 și 32431/08, §§ 317-325, CEDO 2014 (extrase)), și Armani Da Silva c. Regatul Unit ([MC], nr. 5878/08, § 229-239, 30 martie 2016), expun ansamblul principiilor generale obligația de conduce o anchetă oficială efectivă atunci recurs forță a entrain moarte.

În ceea ce o privește, Curtea observă emblematice dosarul instrucției, prezentat Guvern, foarte sumar. Într-adevăr, singura intervenție procuraturii Tunceli cursul anchetei pare rezuma două decizii neînceput randate 10 ianuarie și 14 decembrie 2005, conform căruia Așkın Günel fu ucis cursul unui afrontament armat. Apare că procuratura Tunceli fondat această concluzie numai pe procesul-verbal incident drest de jandarmerrie. De altfel, convine remarca că conducere anchetei suferit omisiuni importante și acestea randi dificil stabilirea circumstanțelor exacte faptelor.

Într-adevăr, în prim loc, rezultă din dosar că, din cauza problemelor securitate și topografia locurilor, procurorul nu se renduseră niciodată la locul incidentului, cu toate că aceasta i-ar fi permis proceda la propriile investigații. Prin urmare, pare că, fazele inițiale și critice, ancheta fusese condusă de jandarmerii care luaseră parte la afrontamentul armat. Aștadar, elementele dovezii cruciale, cum arme, municii, corzile și trupurile persoanelor ucise, fost recuperate de aceiași jandarmeri. La acest sens, Curtea subliniază faptul de autorizare reprezentanții legii implicați în evenimentele litigioase de a participa activă investigații este de natură compromise independența anchetei penale (Ramsahai și alții, citat, §§ 339-341) și riscă de a entraina pierderea sau distrugerea dovezii importante (Gülbahar Özer și alții c. Turcia, nr. 44125/06, § 63, 2 iulie 2013).

În al doilea loc, este surprinzător constata procurorul nu estimat necesar de a colecta elemente dovezii relativ la pregătire și implementare operației antiteroristă și nu, în particular, procedase la audirea jandarmerlor care luaseră parte la afrontamentul respectiv sau prezenți la locul decesul Așkın Günel. La acest sens, Curtea releva că Guvernul nu submisese niciun element dovezii privind conducere operației respective, cu toate că fusese invitat să răspundă întrebarea dacă aceasta fusese organizată manieră reducere cât posibil riscurile pentru viață Așkın Günel și dacă toate precauțiile posibile fuseseră luate de a evita de a provoca moartea acestuia. Pentru Curtea, aceste omisiuni semnifică că, cadrul stabilirii faptelor, autoritățile urmărire pasiv admis versiunea furnizată de agenți forțelor de ordine și nu se preocupă de a proceda la propriile investigații.

Mai important, Curtea observă că nicio căutare amprente digitale nu fusese efectuată armele găsite lângă depunerea fiul reclamantei și nicio analiză nu fusese făcut pe mâini sau pe hainele acestuia, pe când reclamanta fusese explicit denunțat non-realizare aceste examene. Curtea nu poate decât regreta aceste lacune: într-adevăr, dovezi concludente ar fi putut fi obținute prin intermediul aceste examene și, prin urmare, ar fi permis determina în care circumstanțe Așkın Günel fusese ucis și de, de asemenea, de savea dacă acesta participă realmente la afrontamentul respectiv.

Ținând seama de lacunele importante dosarului anchetei, Curtea estimează autoritățile nu au condus investigații reale circumstanțele înconjurate decesul Așkın Günel și au deci nu reușit a-și îndeplini obligația conducere o anchetă aprofundată și efectivă.

Privind concluziile de tras din aceste omisiuni, Curtea subliniază mai întâi că, situația cauză se înscriind cadrul unei operații antiteroristă, ea dispusă de a admite, și aceasta în pofida lacunelor importante dosarului, că uz forță mortală era consecință directă acțiunilor violente membrilor unei organizații terorista care atacaseră forțele de ordine și care aveau aștadar rănit doi brigadieri de jandarmerrie, unu mortalmente. Afirma contrariui impuneeri Statului și agenților săi însarcinați cu aplicarea legilor o sarcină nerealistă care ar riscă de a-și exercita daunele ale acestora și alte.

Cu toate acestea, convine determina dacă operația litigioasă în totalitate a fost organizată manieră respecta cerințele articolului 2 din Convenție. La acest sens, Curtea observă dosarul anchetei prezentat nu comportă nicio precizare privind maniera în care operația fusese pregătită și implementat. Mai important, la excepția procesului-verbal incident drest de jandarmeri, niciun element dosarului nu permite de a face lumină pe chestiunea dacă Așkın Günel participă realmente la afrontament și dacă forțele de ordine feceau necesar de a o captura viu.

Într-adevăr, Curtea observă că, cursul anchetei, nu recurs orice metodă investigație elementară – cum o căutare amprente digitale armele găsite, un examen pe mâini sau pe hainele Așkın Günel, sau o audiere jandarmerlor care luaseră parte la această operație. Sigur, Curtea nu putea specula in abstracto de determina dacă expertize și căutări complementare ar fi permis autoritățile interne de a parvine o concluzie diferită cea la care parvenit. Zisul, lacunele constatate denotă o absență voință de a cerceta alte ipoteze envisajabile. În tot caz, la ochii Curții, doar aceste expertize și căutări complementare ar fi permis organelor instrucției de a exclude anumite piste legitim invocate reclamanta.

În consecință, efectul cumulativ al omisiunilor imputabile organelor instrucției descrise mai-înainte conduce Curtea de a concluziona autoritățile naționale au nu condus o anchetă efectivă circumstanțele înconjurate decesul fiului reclamantei. Aștadar, guvernul putut demonstra că operația antiteroristă cauză a fost pregătită și controlat manieră reducere cât posibil orice risc pentru viață fiul reclamantei. Deci, s-a constatat o încălcare articolului 2 din Convenție. II.

Guvernul contestă această teză.

Curtea observă aceste motive nu sunt nicidecum susținute. Deci, acestea trebuie fi respinse ca fiind manifest neîntemeiață, în aplicare articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. III.

Reclamanta cere 75.000 euro (EUR) cu titlu al prejudiciul moral care susține că suferit. Cere, de asemenea, 10.000 lire turce (TRY) pentru cheltuielile și onorariile angajate înnainte Curții. Nu furnizează nicio justificare.

Guvernul contestă aceste cereri.

Cu privire la dommage moral, Curtea opinia că circumstanțele cauzei cauzat reclamantei anumit desnădejde. Statuând în echitate, cum prevede art. 41 din Convenție, ea estimează că convine de a i acorda 20.000 EUR la titlu. De altfel, Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței, un reclamant nu poate obține rambursare cheltuielilor și onorariilor decât măsura în care sunt stabilite realitate lor, necesitate și caracterul rezonabil rata lor. Ținând seama absență documentelor pertinente suportul cererii prezentat la titlu, Curtea respinge aceasta.

Curtea estimează oportun de a modela rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii facilității creditare marginale Bănci Centrale Europene majorat de trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind motorul derivat din art. 2 din Convenție, și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că s-a constatat o încălcare a articolului 2 din Convenție; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie sa verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, suma de 20.000 EUR (douăzeci mii euro), de convertit în moneda Statului pârât, la rata aplicabilă la data plății, b) că de la expirarea menționutului termen și până la plată, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității creditare marginale Bănci Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 6 septembrie 2016, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului Curții. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Grefier adjunct Președintă

La requérante a été représentée par M e K. Toraman, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

La requérante se plaint en particulier d’une atteinte au droit à la vie de son fils, soutenant notamment que l’opération antiterroriste ayant conduit au décès de ce dernier n’a pas été préparée par les autorités de façon à réduire au minimum le recours à la force meurtrière. Elle invoque les articles 2, 3 et 13 de la Convention.

Le 23 novembre 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le 9 novembre 2004, le fils de la requérante, Așkın Günel, présumé membre de l’organisation armée illégale MKP (Parti communiste maoïste), fut tué lors d’une opération antiterroriste menée par les forces de sécurité dans la région de Tunceli, près du village d’Aktuluk.

Un procès-verbal d’incident ( olay yeri tespit tutanağı ) fut dressé le jour même, par trois gendarmes. Ce document, sur lequel le Gouvernement se fonde pour présenter sa version, comportait les informations suivantes. Le jour de l’incident, les forces de l’ordre rattachées à la gendarmerie de Tunceli avaient reçu une information selon laquelle un groupe de terroristes avait été aperçu au lieu-dit Pindibașı, près du village d’Aktuluk. Une unité des forces spéciales avait été immédiatement déployée dans la zone concernée. Vers 9 h 30, un premier contact entre les forces de l’ordre et les terroristes avait eu lieu. À la suite de tirs effectués par eux avec des armes à canon long, les terroristes avaient réussi à s’enfuir et E.O., un brigadier de gendarmerie, avait perdu la vie. Plus tard, vers 11 h 30, les terroristes, qui s’étaient cachés dans la forêt à 300 mètres de la localité de Pindibașı, avaient ouvert le feu de manière intensive sur les forces de l’ordre. À la suite de ces tirs, T.S., un autre brigadier de gendarmerie, avait été grièvement blessé. Ultérieurement, à l’issue d’une poursuite, les terroristes avaient été retrouvés à 800 mètres de la localité de Pindibașı. Les forces de l’ordre avaient procédé à une sommation verbale suivie de tirs de sommation. Les terroristes avaient alors ouvert le feu et un affrontement armé avait eu lieu. Après l’arrêt des tirs, vers 14 heures, les forces de l’ordre avaient inspecté les lieux de l’incident et avaient découvert les corps de deux personnes tuées, dont Așkın Günel, ainsi que leurs armes. Deux kalachnikovs prêtes au tir, treize cartouches, deux fausses cartes d’identité, une grenade à main et un sac à dos avaient également été retrouvés. Un procès-verbal d’incident avait été dressé et un croquis des lieux avait été établi. Le parquet de Tunceli avait été informé de l’incident, mais le procureur de la République n’avait pas pu se rendre sur place en raison de problèmes de sécurité et de la topographie des lieux. Par ailleurs, les corps découverts avaient été transférés à l’hôpital civil de Tunceli, où un examen externe avait été effectué.

Le jour de l’incident, un rapport fut établi à l’issue de l’examen externe du corps de Așkın Günel, effectué en présence du procureur de la République et de deux experts médicolégaux. Il mentionnait la présence de graves lésions à la tête. Il indiquait aussi que, après avoir dévêtu le défunt, les médecins avaient constaté la présence de blessures anciennes sur le tibia gauche, dues à l’entrée d’une balle, ainsi que de nombreux orifices de balles sur les différentes parties du corps, notamment sur la poitrine. Le rapport concluait que le décès du fils de la requérante résultait de blessures causées par des balles qui avaient atteint la tête et la poitrine et qui avaient entraîné des hémorragies cérébrale et interne.

D’après la requérante, le corps dévêtu de son fils a été rendu à sa famille en public, le 11 novembre 2004.

Le même jour, S.G., le père de Așkın Günel, fut entendu. Il dit que son fils avait quitté le domicile familial en 1998 et qu’il n’était plus rentré par la suite. Il ajouta que, six ou sept mois après son départ, sa photographie avait été publiée dans un magazine périodique intitulé « Özgür Gelecek » (Avenir Libre) et qu’il y était apparu parmi les membres de l’organisation terroriste TIKKO (Armée de libération des ouvriers et paysans de Turquie). Il déclara ne pas approuver l’action de son fils.

Le 10 janvier 2005, le procureur de la République de Tunceli prononça un non-lieu. Il relevait que, selon le procès-verbal d’incident dressé par la gendarmerie, les terroristes avaient ouvert le feu les premiers de manière intensive sur les forces de sécurité et que deux brigadiers avaient été blessés par ces tirs, dont un mortellement. Il observait que les forces de l’ordre s’étaient servies de leurs armes après avoir adressé des sommations aux terroristes, et il concluait qu’elles avaient agi en état de légitime défense en utilisant la force en dernier recours, et ce dans le respect de la législation en la matière. Cette décision de non-lieu ne fut pas communiquée à la requérante. Il ressort du dossier que le procureur de la République ne s’est jamais rendu sur les lieux de l’incident, qu’il n’a pas procédé à l’audition des gendarmes ayant pris part à l’affrontement en question et qu’il n’a pas non plus ordonné une recherche d’empreintes digitales sur les armes saisies sur les lieux.

Le 24 août 2005, la requérante porta plainte contre les gendarmes ayant participé à l’opération du 9 novembre 2004. Elle soutenait que son fils, qui selon elle avait été encerclé lors de cette opération et avait déjà été blessé au tibia, aurait pu être arrêté vivant. Elle alléguait également que les empreintes digitales des défunts n’avaient pas été relevées et que les armes saisies n’avaient pas fait l’objet d’un examen balistique, alors que pareil examen aurait permis de déterminer si les membres du MKP avaient véritablement fait usage d’armes lors de l’affrontement en question.

Le 14 décembre 2005, le procureur de la République de Tunceli rendit un deuxième non-lieu, aux motifs que les gendarmes avaient agi en état de légitime défense et que la force employée par ceux-ci avait été proportionnée. Il considérait notamment que : « Il ressort du procès-verbal d’incident dressé par la gendarmerie que les terroristes ont ouvert le feu les premiers de manière intensive sur les forces de sécurité et qu’un brigadier a ainsi perdu la vie et qu’un autre [brigadier] a été blessé. À la suite de la poursuite, un deuxième contact a eu lieu avec les terroristes. Alors que les forces de sécurité [les] avaient sommés [de s’arrêter] en disant « halte ! », les terroristes ont ouvert le feu. Ensuite, les forces de sécurité ont agi en état de légitime défense et ont utilisé la force en dernier recours (...). Étant donné qu’un groupe de terroristes avait ouvert le feu et qu’il était impossible de déterminer [si certaines] personnes n’avaient pas ouvert le feu, les forces de l’ordre n’avaient pas d’autre moyen que de riposter en ouvrant le feu (...). Il convient de considérer que l’usage de la force meurtrière était justifié et était « absolument nécessaire » dans les circonstances de l’espèce (...), au regard de l’article 2/b de la loi n o 1481, de l’article 25 du code pénal, de l’article 17 de la Constitution, ainsi que de l’article 2 § 2 de la CEDH. »

Le 16 janvier 2006, la requérante contesta ce non-lieu. Elle soutenait notamment qu’il ne ressortait pas du dossier que les gendarmes eussent pris des mesures tendant à la réduction au minimum du recours à la force meurtrière. Par ailleurs, elle contestait la manière dont l’enquête avait été menée. Elle exposait que, pour déterminer la distance des tirs, il aurait fallu examiner les armes retrouvées et les vêtements des personnes tuées, ce qui, selon elle, n’avait pas été fait.

Par une décision du 6 février 2006, notifiée à la requérante le 19 février 2008, le président de la cour d’assises d’Erzincan confirma le non-lieu attaqué.

Le Gouvernement a présenté à la Cour les documents et éléments de preuve suivants : le procès-verbal d’incident du 9 novembre 2004 ; un procès-verbal d’examen externe du corps de Așkın Günel daté du 9 novembre 2004 ; un croquis simple des lieux dressé le 9 novembre 2004 par un brigadier de gendarmerie ; un procès-verbal relatif à l’établissement de l’identité de Așkın Günel rédigé à la morgue de l’hôpital de Tunceli ; un procès ‑ verbal du 11 novembre 2004 relatif à la remise du corps à la requérante ; la déposition de S.G. obtenue le 11 novembre 2004 ; un rapport balistique du 15 décembre 2004 dressé par le laboratoire criminalistique militaire de Van selon lequel les deux kalachnikovs retrouvées près des corps des deux personnes tuées étaient en bon état de fonctionnement et prêtes au tir ; des photographies des armes saisies sur les lieux. II.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond

La requérante soutient que son fils a été exécuté sommairement. À titre subsidiaire, elle allègue que celui-ci a été intentionnellement privé de son droit à la vie par le recours à une force non nécessaire et illégale lors de son arrestation et que les forces de l’ordre n’ont pas tenté de réduire au minimum le recours à la force meurtrière lors des phases de mise en œuvre de l’opération menée par elles.

Le Gouvernement conteste la thèse de la requérante. Il affirme que la force dont les gendarmes ont fait usage était prévue par les dispositions légales et qu’elle était compatible avec les prescriptions de l’article 2 de la Convention. Se référant au procès-verbal d’incident, il soutient que, au cours de l’affrontement armé qui a eu lieu entre les terroristes – parmi lesquels se serait trouvé Așkın Günel – et les forces de l’ordre, les gendarmes ont dû recourir à l’usage de la force meurtrière. Il allègue que les faits, non contestés selon lui, démontrent également que les gendarmes ont adressé des sommations aux membres de l’organisation terroriste et qu’ils n’ont ouvert le feu qu’en riposte aux tirs de ces derniers, pour se défendre. Les gendarmes auraient donc agi dans le cadre des dispositions légales. De même, eu égard aux circonstances, les forces de l’ordre n’auraient pas eu d’autres moyens à leur disposition pour appréhender les membres de l’organisation en question. Le Gouvernement soutient également que les gendarmes n’ont eu recours à la force qu’en dernier ressort. À cet égard, il expose que, si ceux ‑ ci n’avaient pas utilisé la force meurtrière, ils auraient eux-mêmes risqué d’être atteints par les tirs des membres de l’organisation illégale. Il précise aussi que, lors de l’incident, deux brigadiers de gendarmerie ont été blessés par ces tirs, dont un mortellement.

La Cour relève qu’il ressort des éléments soumis à son appréciation que Așkın Günel a été tué lors d’une opération antiterroriste menée par une unité de gendarmes rattachée au commandement de la gendarmerie de Tunceli. Elle note aussi qu’il n’est pas contesté par les parties que, lors de cette opération, deux brigadiers de gendarmerie ont été blessés, dont un mortellement. Par ailleurs, la Cour observe que, pour l’essentiel, la requérante n’allègue pas que l’usage de la force meurtrière dans la présente espèce n’a pas été rendu absolument nécessaire par la situation, au sens de l’article 2 § 2 de la Convention. Elle constate que, en revanche, la requérante affirme que l’opération n’a pas été organisée de manière à réduire au minimum le recours à la force meurtrière. Elle note également que l’intéressée soutient, d’une part, qu’il n’a pas été établi que son fils avait utilisé son arme lors de l’affrontement et, d’autre part, que celui-ci aurait pu être capturé vivant.

Dès lors, la Cour admet, à l’instar du parquet de Tunceli, que l’usage de la force litigieux était la conséquence directe des agissements violents des présumés membres d’une organisation terroriste qui avaient attaqué les forces de l’ordre. En effet, il est indéniable que les autorités avaient affaire à des individus dangereux armés. En menant une opération antiterroriste, les gendarmes entendaient prévenir une attaque armée et procéder à une arrestation régulière des personnes suspectées d’être membres d’une organisation illégale armée – ce qui n’est pas contesté par la requérante. En conséquence, les forces de l’ordre peuvent être considérées comme ayant agi dans les buts d’« assurer la défense de toute personne contre la violence » et d’« effectuer une arrestation régulière », au sens de l’article 2 § 2 a) et b) de la Convention.

La Cour relève ensuite qu’il n’est pas contesté que Așkın Günel a été tué le 9 novembre 2004 par les forces de l’ordre. Il s’ensuit donc que la charge de la preuve pèse sur les autorités, qui doivent démontrer que l’usage de la force meurtrière était strictement proportionné aux buts mentionnés ci ‑ dessus (voir, mutatis mutandis , Ramsahai et autres c. Pays-Bas [GC], n o 52391/99, § 287, CEDH 2007 ‑ II, et Giuliani et Gaggio c. Italie [GC], n o 23458/02, § 176, CEDH 2011 (extraits)). Dans ce contexte, la Cour doit rechercher en l’espèce non seulement si le recours à une force meurtrière contre le fils de la requérante était légitime, mais aussi si l’opération était organisée de telle manière à réduire autant que possible le recours à la force meurtrière ( Makaratzis c. Grèce [GC], n o 50385/99 , § 60, CEDH 2004 ‑ XI). Elle doit également vérifier si les autorités n’ont pas fait preuve de négligence dans le choix des mesures prises ( Natchova et autres c. Bulgarie [GC], n os 43577/98 et 43579/98 , § 95, CEDH 2005 ‑ VII). 25. À la lumière des principes généraux dégagés par sa jurisprudence sur le recours à la force meurtrière ( Giuliani et Gaggio , précité, §§ 174-182, et Aydan c. Turquie , n o 16281/10, §§ 63-71, 12 mars 2013), la Cour doit examiner si le Gouvernement s’est acquitté de son obligation de justifier le recours à l’usage de la force meurtrière au regard de ces principes. Ce faisant, elle portera une attention particulière à l’enquête menée à l’échelle nationale afin d’établir si celle-ci a été effective en ce sens qu’elle a permis d’apprécier la justification du recours à la force dans les circonstances de l’espèce. Il convient de rappeler que, dans les cas où le gouvernement défendeur est amené à s’expliquer sur le décès d’un civil, l’examen des mesures prises au cours d’une enquête sert non seulement à déterminer si celle-ci a été menée de manière conforme aux exigences procédurales, mais aussi à décider si ledit gouvernement a pu se « décharger du fardeau de la preuve » (voir, mutatis mutandis , Canan c. Turquie , n o 39436/98, § 84, 26 juin 2007).

S’agissant du volet procédural de l’article 2 de la Convention, la Cour renvoie également aux arrêts Giuliani et Gaggio (précité, §§ 298-306), Mocanu et autres c. Roumanie ([GC], n os 10865/09, 45886/07 et 32431/08, §§ 317-325, CEDH 2014 (extraits)), et Armani Da Silva c. Royaume-Uni ([GC], n o 5878/08, § 229-239, 30 mars 2016), qui exposent l’ensemble des principes généraux sur l’obligation de mener une enquête officielle effective lorsque le recours à la force a entraîné mort d’homme.

En l’occurrence, la Cour observe d’emblée que le dossier d’instruction, présenté par le Gouvernement, est très sommaire. En effet, la seule intervention du parquet de Tunceli lors de l’enquête semble se résumer à deux décisions de non-lieu rendues les 10 janvier et 14 décembre 2005, selon lesquelles Așkın Günel a été tué lors d’un affrontement armé. Il apparaît que le parquet de Tunceli a fondé cette conclusion uniquement sur le procès-verbal d’incident dressé par la gendarmerie. Par ailleurs, il convient de relever que la conduite de l’enquête a souffert de manquements importants et que ceux-ci ont rendu difficile l’établissement des circonstances exactes des faits.

En effet, en premier lieu, il ressort du dossier que, en raison de problèmes de sécurité et de la topographie des lieux, le procureur de la République ne s’est jamais rendu sur les lieux de l’incident, alors que cela lui aurait permis de procéder à ses propres investigations. Par conséquent, il semble que, dans ses phases initiales et critiques, l’enquête a été menée par les gendarmes ayant pris part à l’affrontement armé. Ainsi, les éléments de preuve cruciaux, tels que les armes, les munitions, les douilles et les corps des personnes tuées, ont été récupérés par ces mêmes gendarmes. À cet égard, la Cour souligne que le fait d’autoriser les représentants de la loi impliqués dans les événements litigieux à participer activement aux investigations est de nature à compromettre l’indépendance de l’enquête pénale ( Ramsahai et autres, précité, §§ 339-341) et risque aussi d’entraîner la perte ou la destruction de preuves importantes ( Gülbahar Özer et autres c. Turquie , n o 44125/06, § 63, 2 juillet 2013).

En second lieu, il est étonnant de constater que le procureur de la République n’a pas estimé nécessaire de recueillir des éléments de preuve relativement à la préparation et à la mise en œuvre de l’opération antiterroriste et qu’il n’a notamment pas procédé à l’audition des gendarmes ayant pris part à l’affrontement en question ou présents sur les lieux lors du décès de Așkın Günel. À cet égard, la Cour relève que le Gouvernement n’a soumis aucun élément de preuve concernant la conduite de l’opération en question, alors qu’il a été invité à répondre à la question de savoir si celle-ci avait été organisée de manière à réduire autant que possible les risques pour la vie de Așkın Günel et si toutes les précautions possibles avaient été prises pour éviter de provoquer la mort de celui-ci. Pour la Cour, ces manquements signifient que, dans le cadre de l’établissement des faits, les autorités de poursuite ont passivement admis la version fournie par les agents des forces de l’ordre et qu’elles ne se sont pas souciées de procéder à leurs propres investigations.

Plus important encore, la Cour note qu’aucune recherche d’empreintes digitales n’a été effectuée sur les armes retrouvées près de la dépouille du fils de la requérante et qu’aucune analyse n’a été faite sur les mains ou les vêtements de ce dernier, alors que la requérante avait expressément dénoncé la non-réalisation de ces examens. La Cour ne peut que regretter ces lacunes : en effet, des preuves concluantes auraient pu être obtenues par le biais de ces examens et, par conséquent, elles auraient permis de déterminer dans quelles circonstances Așkın Günel avait été tué et également de savoir si celui-ci avait réellement pris part à l’affrontement en question.

Compte tenu des lacunes importantes du dossier d’enquête, la Cour estime que les autorités n’ont pas mené de réelles investigations sur les circonstances ayant entouré le décès de Așkın Günel et qu’elles ont donc failli à leur obligation de mener une enquête approfondie et effective.

Quant aux conclusions à tirer de ces manquements, la Cour souligne tout d’abord que, la situation en cause s’inscrivant dans le cadre d’une opération antiterroriste, elle est disposée à admettre, et ce nonobstant les lacunes importantes du dossier, que l’usage de la force meurtrière était la conséquence directe des agissements violents des membres d’une organisation terroriste qui avaient attaqué les forces de l’ordre et qui avaient ainsi blessé deux brigadiers de gendarmerie, dont un mortellement. Affirmer le contraire imposerait à l’État et à ses agents chargés de l’application des lois une charge irréaliste qui risquerait de s’exercer aux dépens de la vie de ces derniers et de celle d’autrui.

Néanmoins, il convient de déterminer si l’opération litigieuse dans son ensemble a été organisée de manière à respecter les exigences de l’article 2 de la Convention. À cet égard, la Cour observe que le dossier de l’enquête qui lui a été présenté ne comporte aucune précision quant à la manière dont l’opération a été préparée et mise en œuvre. Plus important encore, à l’exception du procès-verbal d’incident dressé par les gendarmes, aucun élément du dossier ne permet de faire la lumière sur la question de savoir si Așkın Günel a réellement pris part à l’affrontement et si les forces de l’ordre ont fait le nécessaire pour le capturer vivant.

En effet, la Cour note que, au cours de l’enquête, il n’a été fait recours à aucune méthode d’investigation élémentaire – tels une recherche d’empreintes digitales sur les armes retrouvées, un examen sur les mains ou sur les vêtements de Așkın Günel, ou encore une audition des gendarmes ayant pris part à cette opération. Certes, la Cour ne saurait spéculer in abstracto pour déterminer si des expertises et recherches complémentaires auraient permis aux autorités internes de parvenir à une conclusion différente de celle à laquelle elles sont parvenues. Cela étant, les lacunes constatées dénotent une absence de volonté de rechercher d’éventuelles autres hypothèses envisageables. En tout état de cause, aux yeux de la Cour, seules pareilles expertises et recherches complémentaires auraient permis aux organes d’instruction d’exclure certaines pistes légitimement invoquées par la requérante.

En conséquence, l’effet cumulatif des omissions imputables aux organes d’instruction décrites ci-avant conduit la Cour à conclure que les autorités nationales ont failli à mener une enquête effective sur les circonstances entourant le décès du fils de la requérante. Ainsi, le gouvernement n’a pu démontrer que l’opération antiterroriste en cause a été préparée et contrôlée de manière à réduire autant que possible tout risque pour la vie du fils de la requérante. Dès lors, il y a eu violation de l’article 2 de la Convention. II.

Le Gouvernement conteste cette thèse.

La Cour observe que ces griefs ne sont nullement étayés. Dès lors, ceux-ci doivent être rejetés comme étant manifestement mal fondés, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. III.

La requérante réclame 75 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’elle dit avoir subi. Elle demande également 10 000 livres turques (TRY) pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Elle ne fournit aucun justificatif.

Le Gouvernement conteste ces demandes.

En ce qui concerne le dommage moral, la Cour est d’avis que les circonstances de l’espèce ont causé à la requérante un certain désarroi. Statuant en équité, comme le prévoit l’article 41 de la Convention, elle estime qu’il y a lieu de lui allouer 20 000 EUR à ce titre. Par ailleurs, la Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Eu égard à l’absence de documents pertinents à l’appui de la demande présentée à ce titre, la Cour rejette celle-ci.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 2 de la Convention, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 2 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la somme de 20 000 EUR (vingt mille euros), à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement, b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 septembre 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Greffier adjoint Présidente