Balbal împotriva Turciei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

O carte scrisă de reclamant, privind insurecția care a avut loc în județul Ağrı în 1930 și intitulată Ararat'taki esir generalden kan çiçekleri („Flori de sânge ale generalului captiv la Ararat"), a fost publicată în august 2002. Pe 28 august 2002, curtea de securitate a statului din Istanbul a ordonat confiscarea cărții.

Parchetul Beyoğlu a solicitat, pe baza articolului 160 § 2 din codul penal (versiunea anterioară), ministerului justiției autorizația de a deschide o anchetă penală împotriva reclamantului și a editorului lucrării. Pe 30 octombrie 2002, ministerul justiției a acordat autorizația solicitată.

Printr-o acuzare din 7 noiembrie 2002, procurorul din Beyoğlu l-a inculpat pe reclamant și pe editor cu denigrarea prin presă a Republicii și a forțelor armate ale statului. Pasajele incriminate se citesc după cum urmează. În secțiunea intitulată „Generalul Salih Omurtmak este capturat": „Șeicul Zahir, liderul rebelilor: (...) Am plecat în munți pentru a scăpa de persecuția voastră. Luptăm ca niște oameni. Când capturam soldații voștri, îi eliberez apoi. Voi executați rebeii capturați. Ce vreau de la poporul civil? Ați ucis mii de civili. Știu tot ce ați făcut, [faptele voastre] nu vor rămâne nepedepsite. Ardeți toate satele pe care le traversați, torturați oamenii. Statul vostru este cel mai laș și cel mai barbar din lume. Ceea ce faceți se numește persecuție și este o insultă la adresa poporului nostru. Există o onoare militară și reguli de război care trebuie respectate (...) „Un stat care nu respectă tratatele internaționale ar respecta oare acest bucată de hârtie?" În secțiunea intitulată „Uciderea șeicului Yusuf": „(...) Majoritatea rebelilor au rupt încercuirea și au reușit să fugă. Patru rebeli au fost uciși. Trei rebeli, inclusiv șeicul Yusuf, au fost capturați și aduși pe piața satului, descalți în zăpadă. Aceste trei persoane au suferit tortură neomenie. Când soldații au realizat că șeicul Yusuf era fratele mai mare al șeicului Zahir, ceilalți doi rebeli capturați au fost aruncă la pământ. A rămas doar șeicul Yusuf (...) „(...) Da, florile roșii formate din picaturile de sânge vărsat pe zăpadă sunt florile de sânge pe care generalul le-a oferit șeicului Zahir mult mai târziu. Într-adevăr, șeicul Zahir, după ce a capturat generalul, l-a eliberat, iar generalul a oferit în schimb florile pe care propria sa soție le ținea în mâini în timpul captivității sale, și toate acestea într-o manieră ipocritică. A venit momentul când generalul trebuia să ofere flori încărcate de ură și de sânge. Soldații au bătut târlanii fără a putea extorca din ei vreo informație privind prezența altor rebeli în alte sate și au plecat din sat în acea noapte (...) În secțiunea intitulată „Uciderea șeicului Habib": „(...) Anul 1930 a fost anul în care statul și-a înăsprit tonul și atrocitățile și masacrul au devenit ordinar. Satele au fost atacate de soldați și oamenii au fost torturați fără niciun motiv. Călătorul pe drum, păstorul pe platoul său, fermierul pe câmpul său, toți cei care se întâlneau cu soldații sufereau tortură și intimidare. În fața acestei sălbătăcii, mii de oameni au fost forțați să caute refugiu în munți. Populațiile civile, inclusiv copiii, care se refugiaseră pe muntele Ağrı au fost ținta soldaților și au fost măcelărite. Populația civilă care încerca să emigreze în Iran a fost încercuită de militari și a rămas prinsă în vârful muntelui. S-a ocupat de șeicul Habib în sfârșit. Un foc a fost aprins pe piața satului și o tablă, de aceea pe care se folosește pentru a face pâine, a fost pusă deasupra. Șeicul Habib a fost complet dezbrăcat, mâinile și picioarele sale au fost legate de o bară lungă și corpul său a fost pus pe tabla incandescență. În secțiunea intitulată „Uciderea șeicului Tahir": „Aproximativ 500 de gloanțe au lovit corpul fără viață al șeicului Tahir, care rămăsese sub o ploaie de gloanțe trase la ordinul căpitanului Ibrahim. Ca și cum aceasta nu ar fi fost de ajuns, căpitanul s-a plasat lângă decedat, însoțit de un pluton de soldați. Abia după ce a ordonat aproximativ 200 de gloanțe suplimentare să fie trase că instinctul lui primitiv a fost satisfăcut. Un rebel experimentat ca șeicul Tahir știa cu siguranță că va muri. A luat locul respectabil al lui în inima poporului kurd. Sufletul său este liniștit deoarece și-a încheiat lupta armată în triumf, ucigând el însuși șase jandarmi înainte de a cădea. Căpitanul Ibrahim, după ce a confruntat și ucis o singură persoană, înconjurat de cei 150 de soldați ai săi, s-a retras la postul Goleser pentru a-și sărbători triumful fără egal. În secțiunea intitulată „Acțiunile întreprinse asupra lui Katip": „(...) Am văzut urmele escadronului de cavalerie al Tașburun (escadronul care decapitează) (...) (...) Când mă uitam la pereți, mă-nfioram gândind în câte moduri și în ce număr căpitanul Kemal (măcelarul) măcelarise oamenii în acel loc. Era ca și cum căpitanul Kemal decapita oamenii cu mâna cu o ferăstrău și ca și cum auzisem răsunând țipetele oamenilor care voiau să-i scape și să-și salveze viața (...) (...) [Căpitanul Kemal] povestea cu râsete că militarii decapitau rebeii în postul militar acesta și că capetele tăiate erau îngropate într-un depozit la cincizeci de metri de post. (...) În esență, soldatul Salman era ca o copie a oamenilor rasisti și șoviniști, foarte departe de civilizație, care dădeau lecții de patriotism, care aveau dificultăți să se adapteze la epoca modernă și care dădeau impresia că mentalitatea opresivă nu se schimbase deloc în șaptezeci de ani (...)

La ședința din 11 iulie 2003 ținută în fața tribunalului de judecată din Beyoğlu, reclamantul a negat că a avut intenția să comită infracțiunea pentru care era acuzat. A argumentat că cartea sa nu relata opiniile proprii, ci faptele istorice așa cum le auzise din gura șeicului Abdurrahman.

Conform raportului de expertiză prezentat tribunalului pe 14 august 2005, expresiile și calificările degradante care ar fi putut fi conținute în cartea în cauză, cum ar fi „comiterea atrocităților și masacrelor", „măcelărirea brutal a populației civile", „constituirea unei trupe pentru decapitarea oamenilor", denigrau și insultau în mod deschis și public Republica Turcie și forțele armate ale statului. De asemenea, conform raportului, unele din aceste expresii au fost reluate în ultima parte a cărții, ceea ce ar fi dat de înțeles că militarii actuali seamănau cu cei din anii 1930.

În rechizitoiul său prezentat la ședința din 21 decembrie 2005, procurorul din Republică a solicitat achitarea editorului. Referindu-se la concluzia raportului de expertiză, a cerut condamnarea reclamantului, în calitate de autor al cărții, pentru denigrarea Republicii Turcie și a forțelor armate ale statului, motiv în care expresiile folosite de reclamant depășeau în mod clar limitele unei critici a acțiunilor la care s-ar fi angajat militarii.

La ședința din 29 iunie 2006, reclamantul a susținut în fața tribunalului că cartea controversată nu conținea nici propriile sale judecăți de valoare, nici evenimente fictive ale invențiunii sale, ci relata faptele cu adevărat trăite în timpul insurecției Ağrı. Referindu-se la Constituție și la Convenție, a adăugat că autoritățile trebuiau să tolereze criticile viguroase adresate acțiunilor forțelor de ordine cum sunt cele expuse în carte.

Printr-o hotărâre pronunțată pe 29 iunie 2006, tribunalul de judecată din Beyoğlu, făcând pe cont propriu argumentele dezvoltate în raportul de expertiză, l-a declarat pe reclamant vinovat de denigrarea publică a Republicii Turcie și a forțelor armate ale statului, pe baza articolului 301 din codul penal. L-a condamnat să plătească o amendă de 1.800 de lire turce, cu suspendarea executării. Tribunalul l-a achitat pe editor, considerând că, conform articolului 11 din legea nr. 5137, acesta din urmă nu putea fi tras la răspundere pentru acțiunile incriminate.

Reclamantul s-a pourvoit în casație. Printr-o hotărâre din 31 martie 2009, Curtea de Casație a anulat hotărârea instanței de prim grad motiv în care amendamentul legislativ din 29 aprilie 2008 condiționa continuarea infracțiunii prevăzute de art. 301 din codul penal de obținerea autorizației ministerului justiției.

Printr-o decizie din 24 septembrie 2009, tribunalul de judecată din Beyoğlu a trimis dosarul ministerului justiției pentru autorizație de urmărire.

Ca urmare a refuzului ministerului justiției de a da aprobarea pentru continuarea acestui dosar în vertu articolului 301 din codul penal, tribunalul de judecată, printr-o decizie din 26 martie 2010, a radiat cauza din rol. B. Dreptul intern relevant 14. art. 159 § 1 din codul penal anterior prevedea următoarele: „Este pasibil de o pedeapsă de șase luni la trei ani de închisoare orice persoană care, în public, denigrează sau prezintă ca denígrade (tahkir ve tezyif edenler) turcimea, Republica sau Marea Adunare Națională a Turciei, guvernul Republicii Turcie, organele judiciare, forțele armate sau securitatea statului (Devletin askeri veya emniyet muhafaza kuvvetleri). (...) Exprimarea de opinii critice, în absența intenției de a denigra, de a prezenta ca denígrade sau de a insulta, nu constituie o infracțiune. " 15. art. 301 din noul cod penal, care a intrat în vigoare pe 1 iunie 2005, se citea în momentul faptelor după cum urmează: „Este pasibil de o pedeapsă de șase luni la trei ani de închisoare cel care denigrează (așağılayan) în public turcimea, Republica sau Marea Adunare Națională a Turciei; Este pasibil de o pedeapsă de șase luni la doi ani de închisoare cel care denigrează (așağılayan) în public guvernul Republicii Turcie, organele judiciare, forțele armate sau forțele de securitate ale statului (Devletin askeri ve emniyet teșkilatı); (...) Exprimarea de opinii critice nu constituie o infracțiune. " În plus, art. 301 din codul penal a fost amendat prin legea nr. 5759 din 29 aprilie 2008. În noua versiune a acestei dispoziții, pe de o parte, au fost înlocuite noțiunea de turcime (Türklük) cu termenii „națiune turcă" și, pe de altă parte, se prevede că autoritățile judiciare nu pot deschide urmăriri penale pe baza articolului 301 decât după obținerea aprobării ministerului justiției. SUSȚINERILE

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii penale deschise împotriva sa.

Invocând apoi art. 10 din Convenție, se plânge de o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare din cauza stresului și anxietății pe care le-ar fi resimțit în cursul procedurii penale deschise împotriva sa pentru capul de denigrare a Republicii Turcie și a forțelor armate ale statului. Susține că procedura penală deschisă împotriva sa, foarte lungă după opinia sa, este de natură să-l descurajeze să efectueze lucrări pentru a difuza informații despre fapte istorice care, după opinia sa, sunt încă actuale și au locul lor în dezbaterea publică.

Invocând în fin art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge de absența unei cale de atac care i-ar fi permis să prezinte grieful său relativ la durata procedurii.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Un livre écrit par le requérant, portant sur les insurrections survenues dans le département d’Ağrı en 1930 et intitulé Ararat’taki esir generalden kan çiçekleri (« Les fleurs de sang du général captif à Ararat »), fut publié en août 2002. Le 28 août 2002, la cour de sûreté de l’État d’Istanbul ordonna la saisie du livre.

Le parquet de Beyoğlu demanda, sur le fondement de l’article 160 § 2 du code pénal (ancienne version), au ministère de la Justice l’autorisation d’engager une enquête pénale contre le requérant et l’éditeur de l’ouvrage. Le 30 octobre 2002, le ministère de la Justice accorda l’autorisation sollicitée.

Par un acte d’accusation du 7 novembre 2002, le procureur de la République de Beyoğlu inculpa le requérant et l’éditeur de dénigrement par voie de presse de la République et des forces armées de l’État. Les passages incriminés se lisent comme suit. Dans la partie intitulée « Le général Salih Omurtmak est capturé » : « Cheikh Zahir, chef des rebelles : (...) Nous sommes partis dans les montagnes afin d’échapper à vos persécutions. Nous nous battons comme des hommes. Quand nous capturons vos soldats, nous les libérons ensuite. Vous, vous exécutez les rebelles capturés. Qu’est-ce que vous voulez du peuple civil ? Vous avez tué des milliers de civils. Nous sommes au courant de tout ce que vous avez fait, [vos actes] ne resteront pas impunis. Vous brûlez tous les villages sur votre passage, vous torturez les gens. Votre État est le plus lâche et le plus barbare du monde. Ce que vous faites s’appelle de la persécution et est une insulte à notre peuple. Il y a un honneur guerrier et des règles de guerre à respecter (...) » « Un État qui ne respecte pas les traités internationaux respecterait-il ce bout de papier ? » Dans la partie intitulée « Le meurtre de Cheikh Yusuf » : « (...) La plupart des rebelles ont brisé l’encerclement et ont réussi à s’enfuir. Quatre rebelles ont été tués. Trois rebelles, y compris Cheikh Yusuf, ont été capturés et réunis sur la place du village, pieds nus dans la neige. Ces trois personnes ont subi des tortures inouïes. Quand les soldats ont compris que Cheikh Yusuf était le frère aîné de Cheikh Zahir, les deux autres rebelles capturés ont été mitraillés. Il ne restait que Cheikh Yusuf (...) » « (...) Oui, les fleurs rouges que formaient les gouttes de sang versées sur la neige sont les fleurs de sang que le général a offertes à Cheikh Zahir beaucoup plus tard. En effet, Cheikh Zahir, après avoir capturé le général, l’avait remis en liberté, et le général avait offert en contrepartie les fleurs que sa propre femme tenait dans ses mains lors de sa captivité, tout cela de manière hypocrite. Arriva le moment où le général devait offrir des fleurs chargées de haine et de sang. Les soldats ont tabassé les villageois sans pouvoir leur extorquer aucune information concernant la présence d’autres rebelles dans d’autres villages et ils ont quitté le village cette nuit-là (...) » Dans la partie intitulée « Le meurtre de Cheikh Habib » : « (...) L’année 1930 a été l’année où l’État a durci le ton et où les atrocités et les massacres sont devenus l’ordinaire. Les villages étaient pris d’assaut par les soldats et les gens étaient torturés pour rien. Le voyageur sur la route, le berger sur son plateau, le fermier dans son champ, tous ceux qui rencontraient les soldats subissaient des tortures et des intimidations. Face à cette sauvagerie, des milliers de gens ont été obligés de trouver refuge dans les montagnes. Les populations civiles, y compris les enfants, qui s’étaient réfugiées dans la montagne d’Ağrı ont été la cible des soldats et ont été massacrées. La population civile qui essayait d’émigrer vers l’Iran a été encerclée par les militaires et est restée prise au piège dans la haute montagne. On s’est occupé de Cheikh Habib en dernier. Un feu a été allumé sur la place du village et une tôle, de celle qu’on utilise pour faire le pain, a été posée dessus. Cheikh Habib a été complètement déshabillé, ses mains et ses pieds ont été attachés à une barre longue et son corps a été placé sur la tôle brûlante. » Dans la partie intitulée « Le meurtre de Cheikh Tahir » : « Environ 500 balles ont touché le corps sans vie de Cheikh Tahir, qui était resté sous une pluie de balles tirées sur ordre du capitaine İbrahim. Comme si cela n’était pas suffisant, le capitaine s’est placé à côté du défunt, accompagné d’une escouade de soldats. Ce n’est qu’après qu’il eut fait tirer près de 200 balles supplémentaires que son instinct primitif a été satisfait. Un rebelle aguerri comme Cheikh Tahir savait sûrement qu’il allait mourir. Il a pris sa place respectable dans le cœur du peuple kurde. Son âme est en paix puisqu’il a mis fin à sa lutte armée dans le triomphe, en tuant lui-même six gendarmes avant de tomber. La capitaine İbrahim, après avoir ainsi affronté et tué une seule personne, entouré de ses 150 soldats, s’est retiré au poste de Goleser pour fêter son triomphe sans égal. » Dans la partie intitulée « Les actions entreprises sur Katip » : « (...) J’ai vu les traces de l’escadron de cavalerie de Tașburun (l’escadron qui décapite) (...) (...) Quand je regardais les murs, je frémissais en pensant en quel nombre et de quelle manière le capitaine Kemal (le boucher) avait massacré les gens à cet endroit. C’était comme si le capitaine Kemal décapitait les gens à la main avec une scie et comme si j’entendais résonner les cris des gens qui voulaient lui échapper et sauver leur vie (...) (...) [Le capitaine Kemal] racontait avec des éclats de rire que les militaires décapitaient les rebelles dans ce poste militaire et que les têtes coupées étaient enterrées dans un dépôt à cinquante mètres du poste. (...) En somme, le soldat Salman était comme une copie des gens racistes et chauvinistes, très éloignés de la civilisation, qui donnaient des leçons de patriotisme, qui avaient du mal à s’adapter à l’époque moderne et qui donnaient l’impression que la mentalité oppressive n’avait pas du tout changé depuis soixante-dix ans (...) »

Lors de l’audience du 11 juillet 2003 tenue devant le tribunal correctionnel de Beyoğlu, le requérant nia avoir eu l’intention de commettre l’infraction reprochée. Il argua que son livre ne relatait pas ses propres opinions, mais les faits historiques tels qu’il les avait entendus de la bouche de Cheikh Abdurrahman.

Selon le rapport d’expertise soumis au tribunal le 14 août 2005, les expressions et qualifications dégradantes qui auraient été contenues dans le livre en cause, telles que « se livrant à des atrocités et à des massacres », « massacrant cruellement la population civile », « établissant une troupe pour décapiter les gens », dénigraient et insultaient ouvertement et publiquement la République de Turquie et les forces armées de l’État. Toujours selon le rapport, certaines de ces expressions avaient été reprises dans la dernière partie du livre, ce qui aurait laissé entendre que les militaires actuels ressemblaient à ceux des années 1930.

Dans son réquisitoire présenté à l’audience du 21 décembre 2005, le procureur de la République demanda l’acquittement de l’éditeur. Se référant à la conclusion du rapport d’expertise, il requit la condamnation du requérant, en sa qualité d’auteur du livre, pour dénigrement de la République de Turquie et des forces armées de l’État, au motif que les expressions employées par le requérant dépassaient clairement les limites d’une critique des actes auxquels se seraient livrés des militaires.

Lors de l’audience du 29 juin 2006, le requérant soutint devant le tribunal que le livre controversé ne contenait ni ses propres jugements de valeur ni des événements fictifs de son invention, mais qu’il rendait compte de faits réellement vécus pendant l’insurrection d’Ağrı. Se référant à la Constitution et à la Convention, il ajouta que les autorités devaient tolérer les critiques vigoureuses dirigées contre les agissements de forces de l’ordre comme celles exposées dans le livre.

Par un jugement rendu le 29 juin 2006, le tribunal correctionnel de Beyoğlu, faisant siens les arguments développés dans le rapport d’expertise, déclara le requérant coupable de dénigrement public de la République de Turquie et des forces armées de l’État, sur le fondement de l’article 301 du code pénal. Il le condamna à payer une amende de 1 800 livres turques dont le paiement était assorti d’un sursis. Le tribunal acquitta l’éditeur, considérant que, selon l’article 11 de la loi n o 5137, celui-ci ne pouvait pas être tenu pour responsable des actes incriminés.

Le requérant se pourvut en cassation. Par un arrêt du 31 mars 2009, la Cour de cassation infirma le jugement de première instance au motif que l’amendement législatif du 29 avril 2008 conditionnait la poursuite de l’infraction énoncée par l’article 301 du code pénal à l’autorisation du ministre de la Justice.

Par une décision du 24 septembre 2009, le tribunal correctionnel de Beyoğlu renvoya le dossier au ministère de la Justice pour autorisation de poursuivre. 13. À la suite du refus du ministre de la Justice de donner son approbation à la poursuite de cette affaire en vertu de l’article 301 du code pénal, le tribunal correctionnel, par une décision du 26 mars 2010, raya l’affaire du rôle. B. Le droit interne pertinent

L’article 159 § 1 de l’ancien code pénal disposait ce qui suit : « Est passible d’une peine de six mois à trois ans d’emprisonnement toute personne qui, publiquement, dénigre ou présente comme dénigrés ( tahkir ve tezyif edenler ) la turcité, la République ou la Grande Assemblée nationale de Turquie, le gouvernement de la République de Turquie, les organes judiciaires, les forces armées ou la sûreté de l’État ( Devletin askeri veya emniyet muhafaza kuvvetleri ). (...) L’expression d’opinions critiques, en l’absence d’intention de dénigrer, de présenter comme dénigré ou d’insulter, ne constitue pas un délit. »

L’article 301 du nouveau code pénal, entré en vigueur le 1 er juin 2005, se lisait à l’époque des faits comme suit : « Est passible d’une peine de six mois à trois ans d’emprisonnement quiconque dénigre ( așağılayan ) publiquement la turcité, la République ou la Grande Assemblée nationale de Turquie ; Est passible d’une peine de six mois à deux ans d’emprisonnement quiconque dénigre ( așağılayan ) publiquement le gouvernement de la République de Turquie, les organes judiciaires, les forces armées ou les forces de sécurité de l’État ( Devletin askeri ve emniyet teșkilatı ) ; (...) L’expression d’opinions critiques ne constitue pas un délit. » Par ailleurs, l’article 301 du code pénal a été amendé par la loi n o 5759 du 29 avril 2008. Dans sa nouvelle version, cette disposition a, d’une part, remplacé la notion de turcité ( Türklük ) par les termes « nation turque » et, d’autre part, énonce que les autorités judiciaires ne peuvent engager de poursuites pénales sur le fondement de l’article 301 qu’après avoir obtenu l’approbation du ministre de la Justice. GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale diligentée à son encontre.

Invoquant ensuite l’article 10 de la Convention, il se plaint d’une atteinte à son droit à la liberté d’expression en raison du stress et de l’inquiétude qu’il aurait ressentis pendant la procédure pénale diligentée à son encontre pour le chef de dénigrement de la République de Turquie et des forces armées de l’État. Il soutient que la procédure pénale engagée contre lui, très longue à ses yeux, est de nature à le dissuader de mener des travaux afin de diffuser des informations sur des faits historiques qui, selon lui, sont toujours d’actualité et ont leur place dans le débat public.

Invoquant enfin l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence d’une voie de recours qui lui aurait permis de présenter son grief relatif à la durée de la procédure.