AFFAIRE BALBAL c. TURQUIE

La originea acestei cauze se află o cerere (n° 66327/09) împotriva Republicii Turcie și pe care un cetățean al acestui stat, d-l Mustafa Balbal (« reclamantul »), a adresat-o Curții la 2 decembrie 2009 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul a fost reprezentat de d-na M. Erbil, avocat la Istanbul. Guvernul turc (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său.

La 8 septembrie 2016, cererea a fost comunicată Guvernului.

Guvernul se opune examinării cererii de către un comitet. După examinarea obiecției Guvernului, Curtea o respinge. PE FAPT I.

El este autorul unei cărți cu privire la insurecțiile care au avut loc în județul Ağrı în 1930 și intitulată Ararat'taki esir generalden kan çiçekleri (« Florile de sânge de la generalul captiv la Ararat »), publicată în august 2002. La 28 august 2002, curtea de securitate a statului a ordonat confiscarea acestei lucrări.

Prin actul de acuzare din 7 noiembrie 2002, procurorul Republicii din Beyoğlu a inculpat reclamantul pentru denigrarea, prin presă, a Republicii și a forțelor armate ale statului și a cerut condamnarea sa în aplicarea articolului 159 § 1 al vechiului cod penal (CP).

Pasajele incriminate ale cărții, reținute în actul de acuzare, se citesc după cum urmează: – în partea intitulată « Generalul Salih Omurtmak este capturat »: 1. « Șeicul Zahir, lider al rebelilor : (...) Am plecat în munți pentru a scăpa de persecuțiile voastre. Ne luptăm ca bărbații. Când capturăm soldații voștri, îi eliberăm apoi. Voi, voi executați rebelii capturați. Ce doriți din poporul civil ? Ați ucis mii de civili. Știm tot ce ați făcut, [faptele voastre] nu vor rămâne nepedepsite. Ardeți toate satele pe care le traversați, torturați oamenii. Statul vostru este cel mai laș și cel mai barbar din lume. Ceea ce faceți se numește persecuție și este o ofensă adusă poporului nostru. Există onoare războinicului și reguli de război care trebuie respectate (...) » 2. « Un stat care nu respectă tratatele internaționale ar respecta acest cocoloș de hârtie ? » – în partea intitulată « Uciderea șeicului Yusuf »: 3. « (...) Majoritatea rebelilor au rupt încercuirea și au reușit să fugă. Patru rebeli au fost uciși. Trei rebeli, inclusiv șeicul Yusuf, au fost capturați și adunați pe piața satului, desculți în zăpadă. Acești trei oameni au suferit torturi neauzite. Când soldații au înțeles că șeicul Yusuf era fratele mai mare al șeicului Zahir, ceilalți doi rebeli capturați au fost uciși cu mitraliera. Nu mai rămânea decât șeicul Yusuf (...) » 4. « (...) Da, florile roșii pe care le formau picăturile de sânge vărsate pe zăpadă sunt florile de sânge pe care le-a oferit generalul șeicului Zahir cu mult mai târziu. Într-adevăr, șeicul Zahir, după ce capturase generalul, l-a eliberat, și generalul oferii în schimb florile pe care propria sa soție le ținea în mâini în timpul captivității, toate acestea cu ipocrizie. A venit momentul în care generalul trebuia să ofere flori pline de ură și sânge. Soldații au bătut sătenii fără a le putea extrage informații cu privire la prezența altor rebeli în alte sate, și ei au părăsit satul noaptea aceea (...) » – în partea intitulată « Uciderea șeicului Habib »: 5. « (...) Anul 1930 a fost anul în care statul a asprit tonul și în care atrocitățile și masacrele au devenit ordinare. Satele au fost luate cu asalt de soldați și oamenii au fost torturați fără motiv. » 6. « Călătorul pe cale, păstorul pe platoul său, fermierul în câmpul lui, toți cei care întâlneau soldații sufereau torturi și intimidări. Față de această barbarie, mii de oameni au fost forțați să caute refugiu în munți. » 7. « Populațiile civile, inclusiv copiii, care se refugiaseră pe muntele Ağrı au fost ținta soldaților și au fost masacrate. Populația civilă care încerca să emigreze către Iran a fost încercuită de militari și a rămas prinsă în munții înalți. » 8. « Șeicul Habib a fost luat în seama în ultimul rând. Un foc a fost aprins pe piața satului și o tablă, din acelea folosite pentru a coacă pâinea, a fost pusă peste el. Șeicul Habib a fost complet dezbrăcat, mâinile și picioarele lui au fost legate la o bară lungă și corpul lui a fost pus pe tabla incandescență. » – în partea intitulată « Uciderea șeicului Tahir »:

« Aproximativ 500 de gloanțe au lovit corpul neînsuflețit al șeicului Tahir, care rămânuse sub o ploaie de gloanțe trase pe ordinul căpitanului İbrahim. Ca și cum nu ar fi fost suficient, căpitanul s-a plasat lângă defunctul, însoțit de o echipă de soldați. Abia după ce a făcut să se tragă aproximativ 200 de gloanțe suplimentare instinctul lui primitiv a fost satisfăcut. »

« Un rebel experimentat ca șeicul Tahir sigur că știa că va muri. Și-a luat locul respectabil în inima poporului kurd. Sufletul lui este în pace deoarece și-a încheiat lupta armată în triumf, ucigând el însuși șase jandarmi înainte de a cădea. »

« Căpitanul İbrahim, după ce astfel a confruntat și a ucis o singură persoană, înconjurat de cei 150 de soldați ai lui, s-a retras la postul Goleser pentru a-și celebra triumful fără partaj. » – în partea intitulată « Acțiunile întreprinse asupra lui Katip »:

« (...) Am văzut urmele escadronului de cavalerie din Tașburun (escadronul care taie capete) (...) »

« (...) Când mă uitam la ziduri, tremuram gândindu-mă la numărul [de oameni masacrați] și cum căpitanul Kemal (măcelarul) i-a masacrat în acel loc. Era ca și cum căpitanul Kemal tăia capetele oamenilor manual cu o ferăstrău și ca și cum auzisem ecoul țipetelor oamenilor care voiau să-i scape și să-și salveze viața (...) »

« (...) [Căpitanul Kemal] povestea cu hohote de râs că militarii tăiau capetele rebelilor la acest post militar și că capetele tăiate erau îngropate într-un depozit la cincizeci de metri de post. »

« (...) Pe scurt, soldatul Salman era ca o copie a oamenilor rasisti și chauvinisti, foarte departe de civilizație, care dau lecții de patriotism, care aveau greu să se adapteze epocii moderne și care dădeau impresia că mentalitatea opresivă nu s-a schimbat deloc din urmă cu șaptezeci de ani (...) » 9. Prin sentința din 29 iunie 2006, tribunalul penal din Beyoğlu, considerând că expresiile și calificările conținute în cartea în cauză denigrau și insultau în mod deschis și public Republica Turciei și forțele armate ale statului, a găsit reclamantul vinovat de infracțiunile care i se reproșau. L-a condamnat, în aplicarea articolului 301 al noului cod penal (NCP) intrat în vigoare la 1 iunie 2005, la o amendă judiciară cu suspendare de 1 800 de lire turce (TRY), respectiv 888,84 euro (EUR) la acea dată. 10. Prin hotărârea din 31 martie 2009, Curtea de Casație a anulat sentința de primă instanță pe motivul că amendamentul legislativ din 29 aprilie 2008 condiționase continuarea infracțiunilor enunțate de art. 301 al NCP la autorizarea ministrului Justiției. 11. Ca urmare a refuzului ministrului Justiției de a autoriza urmărirea reclamantului, tribunalul penal, prin decizia din 26 martie 2010, a radiat cauza de pe rol. II.

În ceea ce privește plângerea relativă la confiscarea cărții reclamantului, Curtea observă de la început că confiscarea în cauză a fost ordonată la 28 august 2002 (§6 de mai sus) și că intereatul nu pare să fi formulat o opoziție împotriva acestei măsuri. Observă de asemenea că reclamantul nu furnizează niciun document privind decizia de confiscare nici o eventuală procedură care ar fi urmat. Reamintește că termenul de șase luni, în acest caz, ia naștere la data actelor sau măsurilor denunțate sau la data în care interesații iau cunoștință de ele sau resimt efectele sau prejudiciul ( Varnava și alții c. Turcia [GC], n° 16064/90 și 8 altele, § 157, CEDO 2009). Acum, în speța de față, măsura de confiscare denunțată de reclamant a avut loc în 2002, adică cu mai mult de șase luni înainte de introducerea cererii. Din aceasta rezultă că această plângere este tardivă și trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

Cât privește plângerea relativă la procedura penală diligentată împotriva reclamantului, Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate bazată pe incompatibilitate ratione personae . Susține că reclamantul nu are calitatea de ofendată din motiv că, cauza în cauză fiind radială de pe rol din cauza deciziei ministrului Justiției de a nu autoriza urmărirea, nicio condamnare nu a fost pronunțată împotriva intereatului de către instanțele penale.

Reclamantul contestă această teză și susține că are statut de ofendată din momentul în care a fost diligentată o procedură penală împotriva lui.

Curtea considera că excepția ridică chestiuni strâns legate de examinarea existenței unei încălcări a exercitării de către reclamant a dreptului la libertatea de exprimare, deci a substanței plângerilor bazate pe art. 10 al Convenției ( Dilipak c. Turcia, n° 29680/05, § 38, 15 septembrie 2015). De aceea, decide să o unească la fond.

Constatând de altfel că această plângere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Privind fondul 1. Existența unei încălcări

Reclamantul susține că procedura penală diligentată împotriva lui, care l-ar fi descurajat de a scrie și amenințat de o pedeapsă, a avut un efect descurajator asupra exercitării libertății sale de exprimare.

Guvernul susține că procedura penală diligentată împotriva reclamantului nu constituie o încălcare a exercitării de către interesat a libertății sale de exprimare. Argumentează la această privință că reclamantul nu a fost condamnat la încheiere acestei proceduri, care a fost radială de pe rol, și că nicio măsură repressivă sub forma unor arestări sau al privării de libertate nu a fost adoptată împotriva reclamantului în cadrul procedurii.

Curtea face referință la principiile care decurg din jurisprudența sa privind existența unei încălcări a dreptului la libertatea de exprimare din cauza unei proceduri penale care nu a culminat cu o sentință de condamnare ( Dilipak , precitat, §§ 44-47).

În speța de față, Curtea observă că o procedură penală a fost diligentată împotriva reclamantului pentru denigrare a Republicii și a forțelor armate (infracțiune pedepsită de art. 159 al CP și de articolul 301 al NCP) din cauza publicării unei cărți care relatează insurecțiile care au avut loc la Ağrı în 1930. Observă că intereatul risca să fie condamnat la o pedeapsă de închisoare putând merge de la șase luni la trei ani. Observă apoi că procedura penală în cauză, care a durat aproximativ șapte ani și patru luni, a fost în final radială de pe rol din cauza refuzului ministrului Justiției de a acorda autorizarea urmărilor (§11 de mai sus).

Curtea considera că urmăririle penale diligentate împotriva reclamantului timp de aproximativ șapte ani și patru luni pentru o infracțiune grav pedepsit, putând avea un efect descurajator, nu pot fi analizate ca comportând doar riscuri pur ipotetice pentru reclamant, ci că ele au constituit în sine constrângeri reale și efective asupra activității sale de autor. Radierea acțiuni publice de pe rol a doar pus capăt existenței riscurilor menționate, dar nu a scăzut cu nimic faptul că acestea au constituit o presiune asupra reclamantului pentru o anumită perioadă ( Dilipak , precitat, § 50).

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea respinge excepția Guvernului bazată pe absența calității de ofendată a reclamantului, și concluzionează că urmărirea penală diligentată împotriva interesatului constituie o « încălcare » a exercitării de către acesta a dreptului la libertatea de exprimare garantat de art. 10 al Convenției. 2. Justificarea încălcării

Reclamantul, deși recunoaște că încălcarea litigioasă era prevăzută de lege, susține că nu urmărea un scop legitim și nu răspundea unei necesități sociale imperioase. Expune la această privință că nu a făcut decât să-și exprime opiniile în cartea sa redactată pe baza cercetărilor și imaginației sale și că nimic nu putea face crede că această carte punea în pericol securitatea națională sau ordinea publică.

Guvernul susține că procedurile penale diligentate împotriva reclamantului erau fondate pe art. 159 § 1 al legii n° 765 și art. 301 al legii n° 5237. Considera că încălcarea litigioasă urmărea scopurile legitime de protecție a securității naționale și a siguranței publice, de apărare a ordinii și de prevenire a crimei. Argumentează în final că procedurile penale în cauză răspundeau unei necesități sociale imperioase și că erau necesare într-o societate democratică. Adaugă că au fost abandonate.

Curtea reamintește principiile care decurg din jurisprudența sa în materie de libertate de exprimare, care sunt rezumate în special în sentințele Karácsony și alții c. Ungaria ([GC], n° 42461/13, § 132, 17 mai 2016), și Dilipak (precitat, §§ 60-64, 15 septembrie 2015).

Curtea observă că încălcarea litigioasă avea o bază legală, și anume art. 159 al CP și art. 301 al NCP.

Deși se îndoiește de legitimitatea scopului acestei încălcări în sensul articolului 10 al Convenției, ea consideră că, ținând seama de concluzia la care va ajunge cu privire la necesitatea încălcării (paragraful 34 de mai jos), nu se impune să decidă această chestiune.

Cât privește necesitatea încălcării, Curtea constată că cartea reclamantului expunea, în stil romanesc, un eveniment istoric, și anume insurecțiile care au avut loc la Ağrı în 1932, o chestiune care cade incontestabil sub domeniul interesului general într-o societate democratică. Efectuând o analiză a pasajelor litigioase ale cărții (§8 de mai sus), observă că imaginația reclamantului pare să joace un rol important în relatările în cauză, așa cum chiar a și recunoscut intereatul (§27 de mai sus). Observă că aceste pasaje pot fi considerate o critică acerbă asupra practicilor represive și violente care ar fi fost adoptate pentru a contracara insurecțiile de către anumiți responsabili militari ai epocii. Considera că aceste pasaje erau lipsite de orice caracter « gratuit ofensant» sau injurios și că nu incita nici la violență nici la ură. Cartea în cauză nu conținea, în opinia Curții, insulte sau declarații defamatorii bazate pe fapte eronate, sau observații care incitează la acțiuni violente împotriva statului și funcționarilor lui ( Dilipak , precitat, § 68).

Curtea considera de asemenea că, urmărind reclamantul penal pentru crime grave timp de o perioadă considerabilă, autoritățile judiciare au exercitat un efect descurajator asupra voinței intereatului de a se exprima privind subiecte care cad sub domeniul interesului public (a se vedea, mutatis mutandis , Dilipak , precitat, § 70).

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea considera că măsura incriminată nu răspundea unei necesități sociale imperioase, că ea nu era, în orice caz, proporțională scopurilor legitime vizate și că, din acest motiv, nu era necesară într-o societate democratică.

De aceea, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 10 al Convenției. II.

Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate bazată pe neepuizarea căilor de atac interne. Indică faptul că un nou recurs în despăgubire a fost instituit în Turcia de legea n° 6384 și reproșează reclamantului că nu a epuizat calea de atac prevăzută de această lege pentru a-și prezenta plângerea relativă la durata procedurii în fața comisiei de despăgubire.

Reclamantul nu se pronunță pe această chestiune.

Curtea reamintește, la fel ca și Guvernul, că un nou recurs în despăgubire a fost instituit în Turcia ca urmare a aplicării procedurii de caz pilot în cauza Ümmühan Kaplan c. Turcia (n° 24240/07, 20 martie 2012). Reamintește de asemenea că, mai târziu, în decizia sa Turgut și alții c. Turcia ((dec.), n° 4860/09, 26 martie 2013), a declarat inadmisibilă o nouă cerere, din motiv că reclamanții nu epuizaseră căile de atac interne, și anume noul recurs. Pentru a face aceasta, a considerat, în special, că acest nou recurs era a priori accesibil și susceptibil de a oferi perspective rezonabile de reparare pentru plângerile relative la durata procedurii.

Curtea reamintește din nou că, în sentința sa pilot Ümmühan Kaplan (precitată, § 77), a precizat că ar putea continua totuși, pe calea procedurii normale, examinarea cererilor de acest fel care au fost comunicate Guvernului înainte de data adoptării sentinței pilot în cauză.

Totuși, ținând seama de excepția preliminară a Guvernului privind presupusul defect al reclamantului de a utiliza recurs instituit de legea n° 6384, Curtea reia concluzia la care a ajuns în cauza Turgut și alții (decizia precitată). Concluzionează deci că plângerea privind durata procedurii penale trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției ( Rifat Demir c. Turcia , n° 24267/07, § 35, 4 iunie 2013, și Yiğitdoğan c. Turcia (n° 2) , n° 72174/10, § 59, 3 iunie 2014). III.

Reclamantul cere 116 580 de euro (EUR) cu titlu de daune materiale pe care consideră că le-a suferit din cauza confiscării cărții sale. Cere de asemenea 103 627 EUR pentru daune morale.

Guvernul consideră că nu există nicio relație de cauzalitate între presupusa încălcare și dauna materială expusă al cărei montant este, în opinia sa, speculativ. Considera în plus că suma cerută pentru daune morale este excesivă și nu corespunde jurisprudenței Curții.

Curtea nu vede nicio relație de cauzalitate între încălcarea constatată și dauna materială susținută și respinge această cerere. Pe de altă parte, considera că este cazul să acorde reclamantului 2 500 EUR cu titlu de daune morale. B. Cheltuieli și taxe

Reclamantul cere de asemenea 4 145 EUR pentru cheltuieli avocațiale și 1 373 EUR pentru cheltuieli și taxe pe care spune că le-a suportat în fața Curții. Prezintă o factură de 16 000 de lire turce (TRY) relativă la un decontare pe care o spune că a făcut avocatului său pentru cheltuielile de reprezentare în fața Curții. Furnizează de asemenea un detaliu de cheltuieli de furnizare, poștă, traducere și asistenți de un montant total de 5 300 TRY, stabilit de avocat.

Guvernul consideră că reclamantul nu a prezentat document relevant în susținerea cererii sale privind cheltuielile și taxele.

Ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea considera rezonabilă suma de 1 500 EUR toată cheltuielile incluse și o acordă reclamantului. C. Dobânzi de întârziere

Curtea considera că este potrivit să modeleze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitățile de creditare marginale ale Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind plângerea bazată pe art. 10 al Convenției în relație cu procedura penală diligentată împotriva reclamantului și inadmisibilă pentru surplus ; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 10 al Convenției ; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, convertite în moneda Statului pârât, la cursul aplicabil la data plății: i. 2 500 EUR (doi mii cinci sute de euro), plus orice montant care poate fi datorat cu titlu de impozit, pentru daune morale, ii. 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro), plus orice montant care poate fi datorat de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuieli și taxe ; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste montante vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitățile de creditare marginale ale Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 10 octombrie 2017, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Grefier adjunct Președintă

Le requérant a été représenté par M e M. Erbil, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le 8 septembre 2016, la requête a été communiquée au Gouvernement.

Le Gouvernement s’oppose à l’examen de la requête par un comité. Après avoir examiné l’objection du Gouvernement, la Cour la rejette. EN FAIT I.

Il est l’auteur d’un livre sur les insurrections survenues dans le département d’Ağrı en 1930 et intitulé Ararat’taki esir generalden kan çiçekleri (« Les fleurs de sang de la part du général captif à Ararat »), publié en août 2002. Le 28 août 2002, la cour de sûreté de l’État ordonna la saisie de cet ouvrage.

Par un acte d’accusation du 7 novembre 2002, le procureur de la République de Beyoğlu inculpa le requérant de dénigrement, par voie de presse, de la République et des forces armées de l’État et requit sa condamnation en application de l’article 159 § 1 de l’ancien code pénal (CP).

Les passages incriminés du livre, retenus dans l’acte d’accusation, se lisent comme suit : – dans la partie intitulée « Le général Salih Omurtmak est capturé » : 1. « Cheikh Zahir, chef des rebelles : (...) Nous sommes partis dans les montagnes afin d’échapper à vos persécutions. Nous nous battons comme des hommes. Quand nous capturons vos soldats, nous les libérons ensuite. Vous, vous exécutez les rebelles capturés. Qu’est-ce que vous voulez du peuple civil ? Vous avez tué des milliers de civils. Nous sommes au courant de tout ce que vous avez fait, [vos actes] ne resteront pas impunis. Vous brûlez tous les villages sur votre passage, vous torturez les gens. Votre État est le plus lâche et le plus barbare du monde. Ce que vous faites s’appelle de la persécution et est une insulte à notre peuple. Il y a un honneur guerrier et des règles de guerre à respecter (...) » 2. « Un État qui ne respecte pas les traités internationaux respecterait-il ce bout de papier ? » – dans la partie intitulée « Le meurtre de Cheikh Yusuf » : 3. « (...) La plupart des rebelles ont brisé l’encerclement et ont réussi à s’enfuir. Quatre rebelles ont été tués. Trois rebelles, y compris Cheikh Yusuf, ont été capturés et réunis sur la place du village, pieds nus dans la neige. Ces trois personnes ont subi des tortures inouïes. Quand les soldats ont compris que Cheikh Yusuf était le frère aîné de Cheikh Zahir, les deux autres rebelles capturés ont été mitraillés. Il ne restait que Cheikh Yusuf (...) » 4. « (...) Oui, les fleurs rouges que formaient les gouttes de sang versées sur la neige sont les fleurs de sang que le général a offertes à Cheikh Zahir beaucoup plus tard. En effet, Cheikh Zahir, après avoir capturé le général, l’avait remis en liberté, et le général avait offert en contrepartie les fleurs que sa propre femme tenait dans ses mains lors de sa captivité, tout cela de manière hypocrite. Arriva le moment où le général devait offrir des fleurs chargées de haine et de sang. Les soldats ont tabassé les villageois sans pouvoir leur extorquer d’information concernant la présence d’autres rebelles dans d’autres villages, et ils ont quitté le village cette nuit-là (...) » – dans la partie intitulée « Le meurtre de Cheikh Habib » : 5. « (...) L’année 1930 a été l’année où l’État a durci le ton et où les atrocités et les massacres sont devenus l’ordinaire. Les villages étaient pris d’assaut par les soldats et les gens étaient torturés pour rien. » 6. « Le voyageur sur la route, le berger sur son plateau, le fermier dans son champ, tous ceux qui rencontraient les soldats subissaient des tortures et des intimidations. Face à cette sauvagerie, des milliers de gens ont été obligés de trouver refuge dans les montagnes. » 7. « Les populations civiles, y compris les enfants, qui s’étaient réfugiées dans la montagne d’Ağrı ont été la cible des soldats et ont été massacrées. La population civile qui essayait d’émigrer vers l’Iran a été encerclée par les militaires et est restée prise au piège dans la haute montagne. » 8. « On s’est occupé de Cheikh Habib en dernier. Un feu a été allumé sur la place du village et une tôle, de celle qu’on utilise pour faire le pain, a été posée dessus. Cheikh Habib a été complètement déshabillé, ses mains et ses pieds ont été attachés à une longue barre et son corps a été placé sur la tôle brûlante. » – dans la partie intitulée « Le meurtre de Cheikh Tahir » :

« Environ 500 balles ont touché le corps sans vie de Cheikh Tahir, qui était resté sous une pluie de balles tirées sur ordre du capitaine İbrahim. Comme si cela n’était pas suffisant, le capitaine s’est placé à côté du défunt, accompagné d’une escouade de soldats. Ce n’est qu’après avoir fait tirer près de 200 balles supplémentaires que son instinct primitif a été satisfait. »

« Un rebelle aguerri comme Cheikh Tahir savait sûrement qu’il allait mourir. Il a pris sa place respectable dans le cœur du peuple kurde. Son âme est en paix puisqu’il a mis fin à sa lutte armée dans le triomphe, en tuant lui-même six gendarmes avant de tomber. »

« Le capitaine İbrahim, après avoir ainsi affronté et tué une seule personne, entouré de ses 150 soldats, s’est retiré au poste de Goleser pour fêter son triomphe sans partage. » – dans la partie intitulée « Les actions entreprises sur Katip » :

« (...) J’ai vu les traces de l’escadron de cavalerie de Tașburun (l’escadron qui décapite) (...) »

« (...) Quand je regardais les murs, je frémissais en pensant au nombre [de gens massacrés] et de quelle manière le capitaine Kemal (le boucher) les avait massacrés à cet endroit. C’était comme si le capitaine Kemal décapitait les gens à la main avec une scie et comme si j’entendais résonner les cris des gens qui voulaient lui échapper et sauver leur vie (...) »

« (...) [Le capitaine Kemal] racontait avec des éclats de rire que les militaires décapitaient les rebelles dans ce poste militaire et que les têtes coupées étaient enterrées dans un dépôt à cinquante mètres du poste. »

« (...) En somme, le soldat Salman était comme une copie des gens racistes et chauvinistes, très éloignés de la civilisation, qui donnaient des leçons de patriotisme, qui avaient du mal à s’adapter à l’époque moderne et qui donnaient l’impression que la mentalité oppressive n’avait pas du tout changé depuis soixante-dix ans (...) » 9. Par un jugement du 29 juin 2006, le tribunal correctionnel de Beyoğlu, considérant que les expressions et les qualifications contenues dans le livre en cause dénigraient et insultaient ouvertement et publiquement la République de Turquie et les forces armées de l’État, reconnut le requérant coupable des infractions qui lui étaient reprochées. Il le condamna, en application de l’article 301 du nouveau code pénal (NCP) entré en vigueur le 1 er juin 2005, à une amende judiciaire avec sursis de 1 800 livres turques (TRY), soit 888,84 euros (EUR) à cette date. 10. Par un arrêt du 31 mars 2009, la Cour de cassation infirma le jugement de première instance au motif que l’amendement législatif du 29 avril 2008 conditionnait la poursuite des infractions énoncées par l’article 301 du NCP à l’autorisation du ministre de la Justice. 11. À la suite du refus du ministre de la Justice d’autoriser les poursuites à l’encontre du requérant, le tribunal correctionnel, par une décision du 26 mars 2010, raya l’affaire du rôle. II.

En ce qui concerne le grief relatif à la saisie du livre du requérant, la Cour note d’emblée que la saisie en question a été ordonnée le 28 août 2002 (paragraphe 6 ci-dessus) et que l’intéressé ne semble pas avoir formé d’opposition contre cette mesure. Elle note aussi que le requérant ne fournit aucun document relatif à la décision de saisie ni à une éventuelle procédure qui s’en serait ensuivie. Elle rappelle que le délai de six mois, dans ce cas-là, prend naissance à la date des actes ou mesures dénoncés ou à la date à laquelle les intéressés en prennent connaissance ou en ressentent les effets ou le préjudice ( Varnava et autres c. Turquie [GC], n os 16064/90 et 8 autres, § 157, CEDH 2009). Or, en l’occurrence, la mesure de saisie dénoncée par le requérant a eu lieu en 2002, soit plus de six mois avant l’introduction de la requête. Il s’ensuit que ce grief est tardif et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Quant au grief relatif à la procédure pénale diligentée contre le requérant, le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée de l’incompatibilité ratione personae . Il soutient que le requérant n’a pas la qualité de victime au motif que, l’affaire en cause ayant été rayée du rôle en raison de la décision du ministre de la Justice de ne pas autoriser les poursuites, aucune condamnation n’a été prononcée contre l’intéressé par les juridictions pénales.

Le requérant conteste cette thèse et soutient qu’il a le statut de victime depuis le moment où une procédure pénale a été engagée à son encontre.

La Cour estime que l’exception soulève des questions étroitement liées à l’examen de l’existence d’une ingérence dans l’exercice par le requérant de son droit à la liberté d’expression, donc à la substance des griefs tirés de l’article 10 de la Convention ( Dilipak c. Turquie, n o 29680/05, § 38, 15 septembre 2015). Partant, elle décide de la joindre au fond.

Constatant par ailleurs que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond 1. Existence d’une ingérence

Le requérant soutient que la procédure pénale diligentée à son encontre, qui l’aurait découragé d’écrire et menacé d’une peine, a eu un effet dissuasif sur l’exercice de sa liberté d’expression.

Le Gouvernement soutient que la procédure pénale diligentée à l’encontre du requérant ne constitue pas une ingérence à l’exercice par l’intéressé de sa liberté d’expression. Il argue à cet égard que le requérant n’a pas été condamné à l’issue de cette procédure, qui a été rayée du rôle, et qu’aucune mesure répressive sous forme d’arrestation ou de privation de liberté, n’a été adoptée à l’encontre du requérant dans le cadre de la procédure.

La Cour renvoie aux principes qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l’existence d’une ingérence dans le droit à la liberté d’expression à raison d’une procédure pénale qui n’a pas abouti à un jugement de condamnation ( Dilipak , précité, §§ 44-47).

Dans la présente affaire, la Cour observe qu’une procédure pénale a été engagée contre le requérant pour dénigrement de la République et des forces armées (infraction réprimée par l’article 159 du CP et par l’article 301 du NCP) du fait de la publication d’un livre relatant les insurrections survenues à Ağrı en 1930. Elle note que l’intéressé risquait d’être condamné à une peine d’emprisonnement pouvant aller de six mois à trois ans. Elle observe ensuite que la procédure pénale en cause, qui a duré environ sept ans et quatre mois, a finalement été rayée du rôle en raison du refus du ministre de la Justice d’accorder l’autorisation de poursuites (paragraphe 11 ci-dessus).

La Cour estime que les poursuites pénales menées contre le requérant pendant environ sept ans et quatre mois du chef d’un crime sévèrement réprimé, ayant pu avoir un effet dissuasif, ne peuvent s’analyser comme comportant seulement des risques purement hypothétiques pour le requérant, mais qu’elles consistaient en elles-mêmes en des contraintes réelles et effectives sur son activité d’auteur. La radiation du rôle de l’action publique a seulement mis fin à l’existence des risques mentionnés, mais n’a rien enlevé au fait que ceux-ci ont constitué une pression sur le requérant pendant un certain temps ( Dilipak , précité, § 50).

Eu égard à ce qui précède, la Cour rejette l’exception du Gouvernement tirée de l’absence de qualité de victime du requérant, et conclut que la poursuite pénale diligentée à l’encontre de l’intéressé constitue une « ingérence » dans l’exercice par ce dernier de son droit à la liberté d’expression garanti par l’article 10 de la Convention. 2. Justification de l’ingérence

Le requérant, tout en reconnaissant que l’ingérence litigieuse était prévue par la loi, soutient qu’elle ne poursuivait pas un but légitime et qu’elle ne répondait pas à un besoin social impérieux. Il expose à cet égard qu’il n’avait fait qu’exprimer ses opinions dans son livre rédigé sur la base de ses recherches et de son imagination et que rien ne pouvait laisser penser que ce livre mettait en péril la sécurité nationale ou l’ordre public.

Le Gouvernement soutient que les procédures pénales diligentées à l’encontre du requérant étaient fondées sur l’article 159 § 1 de la loi n o 765 et l’article 301 de la loi n o 5237. Il considère que l’ingérence litigieuse poursuivait les buts légitimes de la protection de la sécurité nationale et de la sûreté publique, de la défense de l’ordre et de la prévention du crime. Il argue enfin que les procédures pénales en question répondaient à un besoin social impérieux et qu’elles étaient nécessaires dans une société démocratique. Il ajoute qu’elles ont été abandonnées.

La Cour rappelle les principes découlant de sa jurisprudence en matière de liberté d’expression, lesquels sont résumés notamment dans les arrêts Karácsony et autres c. Hongrie ([GC], n o 42461/13, § 132, 17 mai 2016), et Dilipak (précité, §§ 60-64, 15 septembre 2015).

La Cour observe que l’ingérence litigieuse avait une base légale, à savoir l’article 159 du CP et l’article 301 du NCP.

Tout en doutant de la légitimité du but de cette ingérence au sens de l’article 10 de la Convention, elle juge que, eu égard à la conclusion à laquelle elle parviendra quant à la nécessité de l’ingérence (paragraphe 34 ci-dessous), il ne s’impose pas de trancher cette question.

Quant à la nécessité de l’ingérence, la Cour constate que le livre du requérant faisait état, dans un style romanesque, d’un événement historique, à savoir les insurrections survenues à Ağrı en 1932, une question relevant incontestablement de l’intérêt général dans une société démocratique. Procédant à une analyse des passages litigieux du livre (paragraphe 8 ci-dessus), elle note que l’imagination du requérant semble avoir une part importante dans les récits en question, comme l’a reconnu d’ailleurs l’intéressé lui-même (paragraphe 27 ci-dessus). Elle relève que ces passages peuvent être considérés comme une critique acerbe envers les pratiques répressives et violentes qui auraient été adoptées pour contrer les insurrections par certains responsables militaires de l’époque. Elle estime que ces passages étaient dépourvus de tout caractère « gratuitement offensant » ou injurieux et qu’il n’incitait ni à la violence ni à la haine. Le livre concerné ne contenait pas, aux yeux de la Cour, d’insultes ou de propos diffamatoires fondés sur des faits erronés, ou de remarques incitant à des actions violentes à l’encontre de l’État et de ses fonctionnaires ( Dilipak , précité, § 68).

La Cour considère également que, en poursuivant le requérant au pénal pour des crimes graves pendant un laps de temps considérable, les autorités judiciaires ont exercé un effet dissuasif sur la volonté de l’intéressé de s’exprimer sur des sujets relevant de l’intérêt public (voir, mutatis mutandis , Dilipak , précité, § 70).

Eu égard à ce qui précède, la Cour estime que la mesure incriminée ne répondait pas à un besoin social impérieux, qu’elle n’était pas, en tout état de cause, proportionnée aux buts légitimes visés et que, de ce fait, elle n’était pas nécessaire dans une société démocratique.

Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention. II.

Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il indique qu’un nouveau recours en indemnisation a été instauré en Turquie par la loi n o 6384 et il reproche au requérant de ne pas avoir épuisé la voie de recours prévue par cette loi pour présenter son grief relatif à la durée de la procédure devant la commission d’indemnisation.

Le requérant ne se prononce pas sur ce point.

La Cour rappelle, à l’instar du Gouvernement, qu’un nouveau recours en indemnisation a été instauré en Turquie à la suite de l’application de la procédure d’arrêt pilote dans l’affaire Ümmühan Kaplan c. Turquie (n o 24240/07, 20 mars 2012). Elle rappelle également que, par la suite, dans sa décision Turgut et autres c. Turquie ((déc.), n o 4860/09, 26 mars 2013), elle a déclaré irrecevable une nouvelle requête, faute pour les requérants d’avoir épuisé les voies de recours internes, en l’occurrence le nouveau recours. Pour ce faire, elle a considéré, notamment, que ce nouveau recours était a priori accessible et susceptible d’offrir des perspectives raisonnables de redressement pour les griefs relatifs à la durée de la procédure.

La Cour rappelle encore que, dans son arrêt pilote Ümmühan Kaplan (précité, § 77), elle a précisé qu’elle pourrait poursuivre néanmoins, par la voie de la procédure normale, l’examen des requêtes de ce type qui avaient été communiquées au Gouvernement avant la date d’adoption de l’arrêt pilote en question.

Toutefois, eu égard à l’exception préliminaire du Gouvernement concernant le défaut allégué du requérant d’avoir fait usage du recours instauré par la loi n o 6384, la Cour réitère la conclusion à laquelle elle est parvenue dans l’affaire Turgut et autres (décision précitée). Elle conclut dès lors que le grief concernant la durée de la procédure pénale doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention ( Rifat Demir c. Turquie , n o 24267/07, § 35, 4 juin 2013, et Yiğitdoğan c. Turquie (n o 2) , n o 72174/10, § 59, 3 juin 2014). III.

Le requérant réclame 116 580 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’il estime avoir subi en raison de la saisie de son livre. Il réclame aussi 103 627 EUR pour préjudice moral.

Le Gouvernement considère qu’il n’y a pas de lien de causalité entre la violation alléguée et le dommage matériel exposé dont le montant est, selon lui, spéculatif. Il estime en outre que la somme demandée pour préjudice moral est excessive et qu’elle ne correspond pas à la jurisprudence de la Cour.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 2 500 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 4 145 EUR pour les frais d’avocat et 1 373 EUR pour les frais et dépens qu’il dit avoir engagés devant la Cour. Il présente une facture d’un montant de 16 000 livres turques (TRY) relatif à un règlement qu’il aurait fait à son avocat pour les frais de représentation devant la Cour. Il fournit aussi un décompte des frais de fourniture, de poste, de traduction et d’assistants d’un montant total de 5 300 TRY, établi par son avocat.

Le Gouvernement considère que le requérant n’a pas présenté de document pertinent à l’appui de sa demande relative aux frais et dépens.

Compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 10 de la Convention relativement à la procédure pénale diligentée à l’encontre du requérant et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement : i. 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, ii. 1 500 EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 octobre 2017, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Greffier adjoint Présidente