SECȚIUNEA AKBAL c. TURCIA (Cercetarea nr. 43190/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2018 Această hotărâre este definitivă. Aceasta poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Akbal c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-un comitet compus din Ledi Bianku, președinte, Valeriu Gritco, Stephanie Morou-Vikström, judecători, și Hasan Baknarc, grefier adjunct din secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 19 decembrie 2017, hotărârea a fost adoptată la această dată, La originea cauzei se află o cerere (n 43190/05) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Zeki Akbal ( În conformitate cu art. 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Tribunalul a sesizat Curtea la 29 noiembrie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului). La 11 decembrie 2009, reclamantul a fost reprezentat de domnul O. Tuyan, avocat la Ankara. După ce a examinat cererea unui comitet, Curtea a respins-o. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA L mail'spece Reclamantul s-a născut în 1955 și a locuit în Kocaeli. La 10 decembrie 1996, contractul de muncă al reclamantului a fost încheiat de angajatorul său, întreprinderea publică La 28 ianuarie 1997, reclamantul a introdus în fața instanței administrative din Sakarya ( La 20 martie 1997, întreprinderea pârâtă și-a prezentat memoriul în apărare instanței administrative și a susținut că contractul de muncă al reclamantului fusese încheiat în conformitate cu legea. Comisia a precizat că conducerea generală a întreprinderii a procedat la această reziliere după ce a considerat că aceasta nu mai putea beneficia de serviciile reclamantului. În plus, într-un document anexat la memoriul său în apărare, întreprinderea a indicat că decizia de reziliere se baza în special pe motivele cuprinse în documentul intern nr. 5257 din 18 noiembrie 1995, pregătit de către Hotărârea Serviciilor de Întreținere și Reparare în care reclamantul lucra și clasificat secret de către conducere. În cele din urmă, întreprinderea a înaintat instanței administrative documentele conținute în dosarul personal al reclamantului, inclusiv documentul intern nr. 5257. 10. La 31 martie 1997, Tribunalul Administrativ s-a declarat incompetent pentru motivul că, având în vedere statutul reclamantului în cadrul întreprinderii, soluționarea litigiilor referitoare la încetarea contractului său de muncă era de competența instanțelor judiciare. 11. La 23 martie 1998, Consiliul de Stat a infirmat decizia de incompetență a instanței administrative și a trimis cauza în fața acestei din urmă instanțe. 12. Procedura a reînceput în fața instanței administrative 13. La 11 decembrie 2000, instanța administrativă a solicitat pârâtului să prezinte un nou exemplar al dosarului personal al reclamantului, precum și documente și informații pe care se baza documentul intern nr. 5257.14. La 8 februarie 2001, întreprinderea a prezentat documentele solicitate. 15. La 29 noiembrie 2001, instanța administrativă și-a prezentat hotărârea. El a menționat mai întâi comportamentul vinovat al reclamantului care ar fi contribuit la defecțiunile repetate ale echipamentelor pe care le avea în sarcina sa, precum și raportul său către subordonații săi, descris ca fiind de natură să degradeze mediul de lucru din cadrul unității pe care o supraveghea. El a remarcat că aceste comportamente fuseseră notificate conducerii generale a întreprinderii prin intermediul documentului nr. 5257, clasificat în secret. El a reținut apoi că, pe baza acestui ultim document, reclamantul fusese destituit din funcția sa de inginer șef al unității de întreținere tehnică ; că, după această destituire el nu a respectat disciplina și lamă în locul de muncă În lumina acestor observații, Tribunalul concluzionează că încetarea contractului de muncă al reclamantului era conformă cu legea în măsura în care angajatorul său nu mai putea beneficia de serviciile sale și, prin urmare, a respins cererea reclamantului. 16. La 15 aprilie 2002, reclamantul s-a ocupat de casare. II reproșează în special tribunalului administrativ să se bazeze, pentru a respinge cererea sa, pe un document intern al întreprinderii clasificate ca secret, care ar fi fost redactat unilateral de către angajatorul său cu mult timp înainte de rezilierea contractului său de muncă. 17. printr-o hotărâre din 8 februarie 2005, notificată reclamantului la 13 februarie 2005, În iulie 2005, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea Tribunalului Administrativ. În hotărârea sa, Consiliul de Stat, care a luat în considerare motivarea instanței administrative, concluzionează că rezilierea contractului de muncă al reclamantului era conformă cu legea. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 18. 6384 privind regulamentul, prin acordarea de despăgubiri, a anumitor cauze prezentate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului a fost adoptată de Marea Adunare Națională a Turciei la 9 ianuarie 2013 și a intrat în vigoare la 19 ianuarie 2013 (pentru informații mai detaliate privind această lege, a se vedea Turgut și alții c. Turcia (dec.), n 4860/09, §§ 19-26, 26 martie 2013). 19. La art. 16 din Legea nr. 2577 din 6 ianuarie 1982 privind procedura de judecată administrativă, intitulată (2) Memoria în replică a părții reclamante este notificată părții pârâte și memoriul în duplică al părții pârâte la partea reclamantă (...) (3) Părțile pot răspunde la [memoriile] notificate în termen de 30 de zile de la data notificării (...) în dreptul asupra violării dispozițiilor prevăzute în art. 6 alin. (1) din acord. Cu privire la cauza privind durata procedurii 20. Reclamantul se plânge de durata procedurii. El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat în pasajele sale relevante în speță Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. 21. Guvernul ridică o excepție de la obligația de a nu epuiza căile de atac interne și precizează că a fost introdusă în Turcia o nouă acțiune în despăgubire prin Legea nr. 6384 și reproșează reclamantului că nu a epuizat calea de atac prevăzută de această lege pentru a-și prezenta cauza cu privire la durata procedurii în fața comisiei de despăgubire 22. Curtea reamintește, așa cum face Guvernul, că a fost introdusă o nouă acțiune în despăgubire în Turcia ca urmare a aplicării procedurii de declarare a unei hotărâri pilot în cauza Ümmühan Kaplan c. Turcia 24240/07, 20 martie 2012). De asemenea, aceasta reamintește că, ulterior, în decizia sa Turgut și în alte cauze ((dec.), n 4860/09, § 19-26, 26 martie 2013), Comisia a declarat inadmisibilă o nouă cerere, din cauza faptului că au epuizat căile de atac interne, și anume noua cale de atac. În acest sens, aceasta a considerat, în special, că această nouă cale de atac era, a priori, accesibilă și de natură să ofere perspective rezonabile de redresare pentru obiecțiunile legate de durata procedurii. 23. Curtea amintește în continuare că, în hotărârea sa pilot Ümmühan Kaplan (citată la punctul 77), Curtea a precizat că aceasta ar putea totuși, prin procedura normală, să continue examinarea unor astfel de hotărâri care fuseseră comunicate guvernului înainte de data adoptării hotărârii pilot în cauză 24. Cu toate acestea, având în vedere excepția preliminară a guvernului privind presupusa lipsă a reclamantului de a face uz de acțiunea introdusă prin Legea nr. 6384, Curtea reiterează concluzia la care a ajuns în cauza Turgeut și altele Prin urmare, Comisia concluzionează că plângerea privind durata procedurii administrative trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție (Rifat Demir c. Turcia, nr. 24267/07, § 35, 4 iunie 2013 și Yi Cu privire la cauza privind lipsa comunicării unui dosar 25. Reclamantul se plânge de o deficiență de echitate a procedurii pe motiv că instanța administrativă nu i-a comunicat documentul nr. 5257, vărsată la dosarul cauzei de către partea pârâtă, pe care tribunalul se sprijină pentru respingerea cererii sale. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitatea 26. Guvernul solicită ca reclamantul să nu epuizeze căile de atac interne, susținând că acesta din urmă nu a prezentat niciodată autorităților interne o cerere de a obține o copie a documentului n 5257 și nici un motiv privind restricționarea accesului la acest document, deși a avut cunoștință de existența sa, susține că decizia Tribunalului Administrativ din 11 decembrie 2000, prin care acesta din urmă a solicitat întreprinderii publice să-i prezinte documente și informații pe care se baza documentul nr. 5257 a fost notificată reclamantului la 24 ianuarie 2001 și, prin urmare, reclamantul a avut cunoștință de existența documentului în cauză la data respectivă. În plus, acesta subliniază faptul că nu a existat nicio dispoziție legală sau hotărâre judecătorească prin care să se interzică comunicarea documentului respectiv reclamantului sau accesul acestuia la acest document și că legislația în vigoare la momentul respectiv a faptelor care să permită părților sau avocaților acestora să consulte dosarul cauzei lor la grefa Tribunalului în prezența grefierului. În cele din urmă, acesta adaugă că conținutul documentului a fost descris în detaliu în hotărârile Tribunalului Administrativ și ale Consiliului de Stat. Prin urmare, guvernul consideră că acest motiv trebuie declarat inadmisibil pentru neechivocarea căilor de atac interne. 27. Reclamantul contestă excepția pe care guvernul a solicitat-o, susținând că instanța avea obligația de a-i comunica documentul nr. 5257, depus la dosarul cauzei de către partea pârâtă, pentru a-i permite să-și exercite drepturile de apărare. noiembrie 2001 i-a fost notificată la 5 aprilie 2002, el subliniază faptul că a solicitat în recursul său casarea la tribunalul administrativ, pronunțat pe baza acestui document, despre care nu era conștient de existența sa înainte de notificarea acestei hotărâri. El adaugă că nu a fost obligat să se deplaseze la grefa tribunalului, situat departe de domiciliul său, pentru a verifica dacă un nou document a fost depus la dosarul cauzei, cu atât mai mult cu cât a fost el nu era sigur de a obține copia documentului în cauză, clasificat secret de către fostul său angajator. 28. Curtea ia notă de faptul că reclamantul a denunțat, în recursul în casare, caracterul secret atribuit de către întreprindere documentului nr. 5257 al cărui conținut a fost cunoscut astfel cum a fost descris în hotărârea Tribunalului Administrativ și a făcut referire la faptul că instanța se baza în principal pe acest document pentru a-și respinge cererea (punctul 16 de mai sus. Comisia consideră că, în ceea ce privește formularea acestui recurs în casare, reclamantul și-a exprimat, în esență, nemulțumirea că nu a avut posibilitatea de a-și prezenta argumentele împotriva acestui document, care nu i-a fost comunicat. În cele din urmă, aceasta constată că această delegărință nu a fost luată în considerare de Consiliul de Stat (punctul 17 de mai sus 29. Prin urmare, Curtea respinge excepția guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne în ceea ce privește recursul în Casație în fața Consiliului de Stat. În ceea ce privește stadiul procedurii care se desfășoară în fața instanței administrative, Comisia consideră că excepția ridică probleme strâns legate de respectarea principiului contradictoriui de către instanțele interne, astfel încât să se bazeze pe temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție în această privință și, prin urmare, decide să se alăture acesteia în fond. Reclamantul indică faptul că nu a fost văzut sau consultat niciodată documentul nr. 5257, clasificat secret, și, prin urmare, nu a putut să își prezinte argumentele împotriva conținutului său în niciun stadiu al procedurii. El consideră că lipsa comunicării documentului nr. 5257 constituie o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. 31. Guvernul arată că reclamantul contestă, în recursul său în casarea din 15 aprilie 2002, utilizarea documentului de către instanța administrativă ca bază a deciziei sale și că, prin urmare, a avut neapărat acces la documentul nr. 5257. 32. Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia dreptul la o procedură contradictorie implică, în principiu, posibilitatea părților la un proces, penal sau civil, de a lua cunoștință de orice înscris sau observație prezentată judecătorului, chiar și de un magistrat independent, în scopul de a-și adresa decizia și de a o discuta (Kress c. Franța [GC], n 39594/98, § 65, CEDH 2001-VI, Göçc. Turcia [GC], nr 36590/97, § 55, CEDO 2002-V și Martinie c. Franța [GC], n 58675/00, § 46, CEDH 2006-VI). 33. În speță, Curtea constată că, în cadrul procedurii administrative introduse de reclamant împotriva fostului său angajator pentru a contesta concedierea sa, documentul n 5257 a fost prezentat Tribunalului Administrativ de către întreprinderea pârâtă pentru prima dată cu memoriul în apărare prezentat la 20 martie 1997 (punctul 9 de mai sus). februarie 2001 ca urmare a cererii Tribunalului în această privință din 11 decembrie 2000 (punctul 13 și punctul 14 de mai sus). În plus, aceasta constată că instanța administrativă a respins cererea reclamantului în sine pe baza hotărârii sale pe fond, printre altele, cu privire la documentul în litigiu (punctul 15 de mai sus). 34. Curtea ia notă de faptul că dosarul cererii nu conține documente referitoare la notificarea documentului nr. 5257 și nici alte documente prezentate în anexa la memoriul în apărare al întreprinderii pârâte reclamantului în niciun stadiu al procedurii. Guvernul nu contestă nici afirmația reclamantului referitoare la necomunicarea documentului în litigiu, dar susține că reclamantul ar fi trebuit să aibă acces la acest document. Prin urmare, Curtea nu poate decât să conchidă, în lacun în la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În ceea ce privește argumentul guvernului potrivit căruia reclamantul nu a prezentat niciodată în fața instanței administrative o cerere de a obține o copie a documentului n 5257 și nici o cerere de consultare la grefa instanței, deși a avut cunoștință de existența sa cel târziu la data notificării deciziei din 11 decembrie 2000, Curtea constată în primul rând că guvernul nu prezintă niciun document privind notificarea reclamantului acestei din urmă decizii. În al doilea rând, presupunând că reclamantul a primit notificarea deciziei din 11 decembrie 2000, Curtea amintește că dreptul la o procedură contradictorie implică, în principiu, dreptul părților la un proces civil sau penal de a fi comunicate și de a discuta orice înscris sau observație prezentată judecătorului în vederea notificării deciziei sale (a se vedea, printre altele, J.J.c. Țările de Jos din 27 martie 1998, Rec., 1998, p. 613, § 43. 5257, care constituie în sine o necunoaștere a dreptului la o procedură contradictorie, nu se poate reproșa pe nimeni că nu a luat inițiativa pentru a formula o cerere de obținere a unei copii a acestui document pentru a-și putea prezenta argumentele în această privință, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu pare să fi fost niciodată informat înainte de hotărârea instanței administrative că încetarea contractului său de muncă se baza pe documentul în litigiu, clasificat secret de angajatorul său. 36. Pe de altă parte, Curtea consideră că: așteptând de la solicitant să consulte documentul în cauză la grefa instanței administrative ar presupune impunerea unei sarcini disproporționate și nu i-ar fi garantat în mod necesar o posibilitate reală de a prezenta observații cu privire la acest document (a se vedea, mutatis mutandis Göç c. Turcia [GC], nr. 36590/97, § 57, CEDH 2002 V. Reamintește în această privință că contradicția trebuie să fie posibilă în condiții satisfăcătoare, astfel încât pledantul să aibă posibilitatea de a se familiariza cu documentele în cauză, de a le comenta într-un mod adecvat și într-un termen suficient pentru a-și formula argumentele (a se vedea în acest sens Krčmář și alte c. Republica Cehă, 35376/97, § 42, 3 martie 2000, și Imobilles Groupe Kosser c. Franța, n 38748/97, § 26, 21 martie 2002). 37. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că procedura în fața instanțelor interne nu a fost corectă din cauza necomunicarii cu reclamantul documentului n 5257. Prin urmare, Curtea respinge excepția guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne și apreciază că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție în speță. Despre Ö Õ în ceea ce privește echitatea soluiei alese de instanele interne 38. Reclamantul se plânge de o lipsă de echitate a hotărârilor instanțelor interne care au respins cererea sa, considerând că încetarea contractului său de muncă era nejustificată. În acest sens, acesta invocă art. 6 alineatul (1) din convenție. 39. Având în vedere constatarea încălcării articolului 6 alineatul (1) la care se ajunge mai sus în ceea ce privește echitatea procedurii, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze acest aspect (a se vedea, în acest sens, Sürer c. Turcia, nr. 20184/06, ê 47, 31 mai 2016 și Yeltepe c. Turcia, nr. 24087/07, § 33, 14 martie 2017). II. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 40. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 41. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să-i acorde o sumă în acest sens. PRIN aceste motive, CURȚA, ÎN L nu este cazul să se ia în considerare admisibilitatea și fondul ... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ledi Bianku Modululr Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
AKBAL c. TURQUIE
(Requête n
o
43190/05)
ARRÊT
16 janvier 2018
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Akbal c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de
:
Ledi Bianku,
président,
Valeriu Grițco,
Stéphanie Mourou-Vikström,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint
de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 19 décembre 2017,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
43190/05) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.
Zeki
Akbal («
le requérant
»), a saisi la Cour le 29 novembre 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant a été représenté par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
3.
Le 11 décembre 2009, la requête a été communiquée au Gouvernement.
4.
Le Gouvernement s’oppose à l’examen de la requête par un comité. Après avoir examiné l’objection du Gouvernement, la Cour la rejette.
I.
5.
Le requérant est né en 1955 et réside à Kocaeli.
6.
Le 10 décembre 1996, le contrat de travail du requérant fut résilié par son employeur, l’entreprise publique «
Industrie d’engrais d’Istanbul
».
7.
Le 28 janvier 1997, le requérant introduisit devant le tribunal administratif de Sakarya («
le tribunal administratif
») une action en annulation de cette décision et en dommages et intérêts.
8.
Le 17 février 1997, le tribunal administratif demanda à l’entreprise publique employeuse («
l’entreprise
») de présenter les motifs de la résiliation litigieuse ainsi que les documents sur la base desquels cette décision avait été prise.
9.
Le 20 mars 1997, l’entreprise défenderesse présenta son mémoire en défense au tribunal administratif. Elle soutint que le contrat de travail du requérant avait été résilié conformément à la loi. Elle précisa que la direction générale de l’entreprise avait procédé à cette résiliation après avoir estimé qu’elle ne pouvait plus tirer profit des services du requérant. L’entreprise indiqua en outre, dans un document annexé à son mémoire en défense, que la décision de résiliation était notamment fondée sur les motifs contenus dans le document interne n
o
5257 du 18 novembre 1995, préparé par la direction des services d’entretien et de réparation où le requérant travaillait, et classé secret par la direction. Enfin, l’entreprise soumit au tribunal administratif les documents contenus dans le dossier personnel du requérant, dont le document interne n
o
5257.
10.
Le 31 mars 1997, le tribunal administratif se déclara incompétent au motif que, eu égard au statut du requérant au sein de l’entreprise, le règlement du contentieux relatif à la résiliation de son contrat de travail relevait des instances judiciaires.
11.
Le 23 mars 1998, le Conseil d’État infirma la décision d’incompétence du tribunal administratif et renvoya l’affaire devant cette dernière juridiction.
12.
La procédure reprit devant le tribunal administratif.
13.
Le 11 décembre 2000, le tribunal administratif demanda à la partie défenderesse de lui présenter un nouvel exemplaire du dossier personnel du requérant ainsi que des documents et des informations sur lesquels se fondait le document interne n
o
5257.
14.
Le 8 février 2001, l’entreprise soumit les documents demandés.
15.
Le 29 novembre 2001, le tribunal administratif rendit son arrêt. Il mentionna d’abord les comportements fautifs du requérant qui auraient contribué aux dysfonctionnements répétés des équipements dont il avait la charge, ainsi que son rapport à ses subordonnés, décrit comme de nature à dégrader l’ambiance de travail au sein de l’unité dont il assurait la supervision. Il nota que ces comportements avaient été notifiés à la direction générale de l’entreprise par le biais du document n
o
5257, classé secret. Il observa ensuite que, sur la base de ce dernier document, le requérant avait été destitué de sa fonction d’ingénieur en chef de l’unité de l’entretien technique
; qu’après cette destitution il n’avait pas respecté la discipline et l’harmonie dans le lieu de travail
; et qu’il avait été en congé ou en arrêt maladie pendant des périodes de travail intensif. À la lumière de ces observations, le tribunal conclut que la résiliation du contrat de travail du requérant était conforme à la loi dans la mesure où son employeur ne pouvait plus tirer profit de ses services. Il rejeta en conséquence la demande du requérant.
16.
Le 15 avril 2002, le requérant se pourvut en cassation. II reprocha notamment au tribunal administratif de s’être fondé, pour rejeter sa demande, sur un document interne de l’entreprise, classé secret, qui aurait été unilatéralement rédigé par l’employeur longtemps avant la résiliation de son contrat de travail.
17.
Par un arrêt du 8 février 2005, notifié au requérant le 13
juillet 2005, le Conseil d’État confirma le jugement du tribunal administratif. Dans son arrêt, le Conseil d’État, reprenant la motivation du tribunal administratif, conclut que la résiliation du contrat de travail du requérant était conforme à la loi.
II.
18.
La loi n
o
6384 relative au règlement, par l’octroi d’une indemnité, de certaines affaires portées devant la Cour européenne des droits de l’homme a été adoptée par la Grande Assemblée nationale de Turquie le 9
janvier 2013 et est entrée en vigueur le 19 janvier 2013 (pour des informations plus détaillées concernant cette loi, voir
Turgut et autres c. Turquie
((déc.), n
o
4860/09, §§
19-26, 26 mars 2013).
19.
L’article 16 de la loi n
o
2577 du 6 janvier 1982 relative à la procédure de contentieux administratif, intitulé «
notification et réponse
», dispose ce qui suit
:
«
1.Une copie de l’acte introductif d’instance et de ses annexes est notifiée à la partie défenderesse et le mémoire en défense de la partie défenderesse à la partie demanderesse.
2.Le mémoire en réplique de la partie demanderesse est notifié à la partie défenderesse et le mémoire en duplique de la partie défenderesse à la partie demanderesse (...)
3.Les parties peuvent répondre aux [mémoires] notifiés dans les trente jours suivant la date de notification (...)
(...)
»
I.
A.
Sur le grief relatif à la durée de la procédure
20.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure. Il y voit une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé en ses passages pertinents en l’espèce
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
21.
Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il précise qu’un nouveau recours en indemnisation a été instauré en Turquie par la loi n
o
6384 et il reproche au requérant de ne pas avoir épuisé la voie de recours prévue par cette loi pour présenter son grief relatif à la durée de la procédure devant la commission d’indemnisation.
22.
La Cour rappelle, comme l’a fait le Gouvernement, qu’un nouveau recours en indemnisation a été instauré en Turquie à la suite de l’application de la procédure d’arrêt pilote dans l’affaire
Ümmühan Kaplan c.
Turquie
(n
o
24240/07, 20 mars 2012). Elle rappelle également que, par la suite, dans sa décision
Turgut et autres c. Turquie
((déc.), n
o
4860/09, §§
19-26, 26
mars 2013), elle a déclaré irrecevable une nouvelle requête, faute pour les requérants d’avoir épuisé les voies de recours internes, en l’occurrence le nouveau recours. Pour ce faire, elle a considéré notamment que ce nouveau recours était,
a priori
, accessible et susceptible d’offrir des perspectives raisonnables de redressement pour les griefs relatifs à la durée de la procédure.
23.
La Cour rappelle encore que, dans son arrêt pilote
Ümmühan Kaplan
(précité, § 77), elle a précisé qu’elle pourrait poursuivre néanmoins, par la voie de la procédure normale, l’examen des requêtes de ce type qui avaient été communiquées au Gouvernement avant la date d’adoption de l’arrêt pilote en question.
24.
Toutefois, eu égard à l’exception préliminaire du Gouvernement concernant le défaut allégué du requérant de faire usage du recours instauré par la loi n
o
6384, la Cour réitère la conclusion à laquelle elle est parvenue dans l’affaire
Turgut et autres
(précitée). Elle conclut dès lors que le grief concernant la durée de la procédure administrative doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article
35 §§
1 et 4 de la Convention (
Rifat Demir c. Turquie
, n
o
24267/07, § 35, 4
juin 2013, et
Yiğitdoğan c.
Turquie (n
o
2)
, n
o
72174/10, § 59, 3 juin 2014).
B.
Sur le grief relatif à l’absence de communication d’une pièce de dossier
25.
Le requérant se plaint d’un défaut d’équité de la procédure au motif que le tribunal administratif ne lui a pas communiqué le document n
o
5257, versé au dossier de l’affaire par la partie adverse, sur lequel le tribunal s’est appuyé pour rejeter sa demande. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé en ses parties pertinentes en l’espèce
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil.
(...)
»
1.
Sur la recevabilité
26.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes par le requérant en soutenant que ce dernier n’a jamais présenté devant les autorités internes une demande visant à obtenir une copie du document n
o
5257 ni un grief relatif à la restriction de son accès à ce document, bien qu’il ait eu connaissance de son existence. Il soutient à cet égard que la décision du tribunal administratif du 11 décembre 2000, par laquelle ce dernier a demandé à l’entreprise publique de lui présenter des documents et des informations sur lesquels se fondait le document n
o
5257, a été notifiée au requérant le 24 janvier 2001 et que le requérant a donc eu connaissance de l’existence du document en question à cette dernière date. Il fait observer en outre qu’il n’y avait aucune disposition légale ou décision judiciaire interdisant la communication dudit document au requérant ni l’accès de ce dernier à ce document, et que la législation en vigueur à l’époque des faits permettaient aux parties ou à leurs avocats de consulter le dossier de leur affaire au greffe du tribunal en présence du greffier. Il ajoute enfin que le contenu du document a été décrit en détail dans les arrêts du tribunal administratif et du Conseil d’État. Par conséquent, le Gouvernement considère que ce grief doit être déclaré irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes.
27.
Le requérant conteste l’exception soulevée par le Gouvernement. Il soutient que le tribunal était tenu de lui communiquer le document n
o
5257, versé au dossier de l’affaire par la partie adverse, afin de lui permettre de faire valoir ses droits de défense. Indiquant qu’il n’a connu le contenu de ce document que lorsque le jugement du tribunal administratif du 29
novembre 2001 lui a été notifié le 5 avril 2002, il souligne qu’il a demandé dans son pourvoi en cassation l’infirmation du jugement du tribunal administratif, rendu sur le fondement de ce document, dont il n’était pas au courant de l’existence avant la notification de ce jugement. Il ajoute qu’il n’était pas obligé de se déplacer au greffe du tribunal, situé loin de son domicile, pour vérifier si un nouveau document avait été versé au dossier de l’affaire, d’autant plus qu’il n’était pas sûr d’obtenir la copie du document litigieux, classé secret par son ancien employeur.
28.
La Cour note que le requérant a dénoncé, dans son pourvoi en cassation, le caractère secret, attribué par l’entreprise au document n
o
5257 dont il avait connu le contenu tel qu’il a été décrit dans le jugement du tribunal administratif et a fait grief du fait que le tribunal s’était essentiellement fondé sur ce document pour rejeter sa demande (paragraphe
16 ci-dessus). Elle considère qu’eu égard à la formulation de ce pourvoi en cassation, le requérant s’y plaignait essentiellement de ne pas avoir eu la possibilité de présenter ses arguments contre ce document, qui ne lui a pas été communiqué. Elle note enfin que cette doléance n’a pas été prise en compte par le Conseil d’État (paragraphe 17 ci-dessus).
29.
La Cour rejette donc l’exception du gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes s’agissant du pourvoi en cassation devant le Conseil d’État. Pour ce qui concerne le stade de la procédure qui s’est déroulé devant le tribunal administratif, elle estime que l’exception soulève des questions étroitement liées au respect du principe du contradictoire par les juridictions internes, partant, au bien-fondé du grief formulé sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention à cet égard. Elle décide donc de la joindre au fond.
2.
Sur le fond
30.
Le requérant indique qu’il n’a jamais vu ni consulté le document n
o
5257, classé secret, et que, par conséquent, il n’a pas pu présenter ses arguments contre son contenu à aucun stade de la procédure. Il soutient que le tribunal administratif ne lui a pas communiqué ce document, alors que l’article 16 de la loi n
o
2577 prévoyait sa communication (paragraphe
19 ci
‑
dessus). Il estime donc que l’absence de communication du document n
o
5257 constitue une violation de son droit à un procès équitable.
31.
Le Gouvernement expose que le requérant conteste, dans son pourvoi en cassation du 15 avril 2002, l’utilisation de ce document par le tribunal administratif comme fondement de sa décision et que, dès lors, il a forcément eu accès au document n
o
5257.
32.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle le droit à une procédure contradictoire implique en principe la faculté pour les parties à un procès, pénal ou civil, de prendre connaissance de toute pièce ou observation présentée au juge, même par un magistrat indépendant, en vue d’influencer sa décision, et de la discuter (
Kress c. France
[GC], n
o
39594/98, §
Göç c.
Turquie
[GC], n
o
36590/97, §
55, CEDH 2002‑V, et
Martinie
,
c. France
[GC], n
o
58675/00, §
33.
En l’espèce, la Cour observe que lors de la procédure administrative intentée par le requérant contre son ancien employeur afin de contester son licenciement, le document n
o
5257 a été présenté au tribunal administratif par l’entreprise défenderesse pour la première fois avec son mémoire en défense soumis le 20 mars 1997 (paragraphe 9 ci-dessus). Elle observe ensuite que les documents et les informations sur lesquels se fondait le document interne n
o
5257 ont aussi été présentés au tribunal le 8
février 2001 à la suite de la demande formulée par le tribunal à cet égard le 11
décembre 2000 (paragraphe 13 et 14 ci-dessus). Elle observe en outre que le tribunal administratif a rejeté la demande du requérant en s’appuyant dans son jugement sur le fond, entre autres, sur le document litigieux (paragraphe
15 ci-dessus).
34.
La Cour note que le dossier de la requête ne contient aucune pièce relative à la notification du document n
o
5257 ni d’autres documents présentés en annexe du mémoire en défense de l’entreprise défenderesse au requérant à aucun stade de la procédure. Le Gouvernement ne conteste pas non plus l’allégation du requérant relative à la non-communication du document litigieux, mais il soutient que le requérant aurait dû avoir accès à ce document. Partant, la Cour ne peut que conclure en l’occurrence à l’absence de communication au requérant du document en question, qui a été déterminant pour l’issue de la procédure.
35.
Quant à l’argument du Gouvernement selon lequel le requérant n’a jamais présenté devant le tribunal administratif, une demande visant à obtenir une copie du document n
o
5257 ni une demande de consultation au greffe du tribunal, bien qu’il ait eu connaissance de son existence au plus tard à la date de la notification de la décision du 11 décembre 2000, la Cour note d’abord que le Gouvernement ne présente aucune pièce relative à la notification au requérant de cette dernière décision. Ensuite, à supposer que le requérant ait reçu notification de la décision du 11 décembre 2000, la Cour rappelle que le droit à une procédure contradictoire implique en principe le droit pour les parties à un procès civil ou pénal de se voir communiquer et de discuter toute pièce ou observation présentée au juge en vue d’influencer sa décision (voir, parmi beaucoup d’autres,
J.J. c.
Pays-Bas
du 27 mars 1998,
Recueil des arrêts et décisions,
1998-II, p. 613, § 43). Elle considère qu’en l’espèce, en l’absence de communication au requérant du document n
o
5257, qui constitue en soi une méconnaissance du droit à une procédure contradictoire, on ne saurait reprocher à l’intéressé de ne pas avoir pris l’initiative pour formuler une demande visant à obtenir une copie de ce document afin de pouvoir présenter ses arguments à cet égard, d’autant plus que le requérant ne semble jamais avoir été informé avant le jugement du tribunal administratif que la résiliation de son contrat de travail était fondé sur le document litigieux, classé secret par son employeur.
36.
La Cour estime par ailleurs qu’attendre du requérant qu’il aille consulter le document en question au greffe du tribunal administratif équivaudrait à lui imposer une charge disproportionnée et ne lui aurait pas nécessairement garanti une réelle possibilité de présenter ses observations sur ce document (voir,
mutatis mutandis
,
Göç c. Turquie
[GC], n
o
36590/97, §
‑
V). Elle rappelle à cet égard que le contradictoire doit pouvoir s’exercer dans des conditions satisfaisantes de telle sorte que le plaideur dispose de la possibilité de se familiariser avec les documents en question, de les commenter d’une façon appropriée et d’un délai suffisant pour rédiger ses arguments (voir, à cet égard,
Krčmář et autres c.
République tchèque
, n
o
35376/97, § 42, 3 mars 2000, et
Immeubles Groupe Kosser c.
France
, n
o
38748/97, § 26, 21 mars 2002).
37.
À la lumière de ce qui précède, la Cour estime que la procédure devant les juridictions internes a manqué d’équité en raison de la non-communication au requérant du document n
o
5257.Partant, la Cour rejette l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes et juge qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en l’espèce.
C.
Sur le grief relatif à l’équité de la solution retenue par les juridictions internes
38.
Le requérant se plaint d’un manque d’équité des décisions des juridictions internes qui ont rejeté sa demande, en estimant que la résiliation de son contrat de travail était injustifiée. Il invoque à cet égard l’article
6 §
1 de la Convention.
39.
Eu égard au constat de violation de l’article 6 § 1 auquel elle parvient ci-dessus quant à l’équité de la procédure, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner ce grief (voir, dans ce sens,
Sürer c.
Turquie
, n
o
20184/06, §
47, 31
mai 2016 et
Yeltepe c. Turquie
, n
o
24087/07, §
33, 14
mars 2017).
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
40.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
41.
Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief relatif à l’absence de communication d’une pièce de dossier
;
2.
Dit
qu’il n’y a pas lieu d’examiner la recevabilité et le fond du grief relatif à l’équité de la solution retenue par les juridictions internes
;
3.
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus
;
4.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
16 janvier 2018, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
Hasan Bakırcı
Ledi Bianku
Greffier adjoint
Président