MAURIELLO c. ITALIE

Guvernul italian ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, d-na E. Spatafora, și de coadventul acestuia, d-na P. Accardo. A. Circumstanțele cauzei

Reclamanta a lucrat ca dactilograf judiciar (dattilografa giudiziaria) la mai multe tribunale din 29 mai 1990 până la 30 noiembrie 2000, plătind contribuții la Institutul Național de Prevedere pentru Funcționarii Administrației Publice (INPDAP) în valoare de aproximativ o treime din salariul lunar pe care l-a perceput pe parcursul activității sale, într-o valoare totală de 44 770,44 EUR. La 1 decembrie 2000, după ce a atins limita de vârstă legală de pensionare, reclamanta a fost nevoită să-și înceteze activitatea profesională. Întrucât nu cotizase pentru o durată suficientă pentru a avea drept la pensia de pensionare, a sesizat instanțele interne pentru a obține autorizația de a continua să lucreze până la vârsta de 70 de ani. Procedura s-a încheiat cu o hotărâre a Curții de Casație, depusă în dossier la 4 decembrie 2006, prin care curtea supremă a respins cererea reclamantei pe motivul că dreptul intern prevede posibilitatea de a lucra până la vârsta de 70 de ani doar atunci când o asemenea prelungire avea ca efect atingerea numărului de ani de cotizare necesari pentru a deschide dreptul la pensia, pe care curtea a estimat că nu era cazul reclamantei.

În conformitate cu legea (legea nr. 322 din 1958 și DPR nr. 1092 din 1973), suma totală a contribuțiilor versate de interesat la INPDAP a fost transferată la Institutul Național de Prevedere Socială (INPS) pentru constituirea unui cont de prevedere (costituzione della posizione assicurativa) în cadrul regimului de asigurare obligatorie vârstă-invaliditate-supraviețuitori. O indemnizație de substituire a pensiei, într-o valoare de 7 151,68 EUR, destinată să completeze, dacă este necesar, contribuțiile, a fost acordată reclamantei. Această sumă a fost utilizată pentru constituirea contului de prevedere la INPS și, prin urmare, nu a beneficiat reclamantei, care nu a putut completa contribuțiile. Cât privește diferența dintre valoarea totală a contribuțiilor care trebuie transferate la INPS necesare pentru constituirea contului și suma indemnizației acordate, aceasta rămânea în sarcina statului. Reclamanta susține că, pentru a obține dreptul la pensie, ar fi trebuit să alimenteze contul de prevedere cu versamente voluntare în valoare totală de 20 000 000 LIT (aproximativ 10 300 EUR). Cu toate acestea, conform spuselor sale, nu avea alt venit decât pensia de reversiune și, în plus, avea în grijă fiul său, major dar fără ocupație, și nepotul său, care avea 13 ani la momentul introducerii cererii. B. Dreptul și practica interne relevante 1. Constituția

Articolele relevante ale Constituției în cauza dispu: art. 2 "Republica recunoaște și garantează drepturile inviolabile ale omului atât ca individ cât și ca membru al formațiunilor sociale în care se dezvoltă personalitatea sa și impune îndeplinirea datoriilor imprescriptibile de solidaritate politică, economică și socială." art. 38 "Orice cetățean inapt de muncă și lipsit de mijloace de existență are dreptul la mijloace de subzistență și la asistență socială. Lucrătorii au dreptul ca să dispună de mijloace de existență adaptate nevoilor lor vitale în caz de accident la muncă, boală, invaliditate, bătrânețe și șomaj involuntar. Persoanele inepte la muncă și persoanele cu handicap au dreptul la educație și instruire profesională. Organisme și instituții create sau subvenționate de stat asigură obligațiile impuse de prezentul articol. (...)" 2. Decretul Președintelui Republicii (DPR) nr. 1092 din 29 decembrie 1973

Decretul Președintelui Republicii (DPR) nr. 1092 din 29 decembrie 1973, care aprobă textul unic de reglementare a execuției regimului de pensionare al angajaților civili și militari ai statului (Testo unico delle norme sul trattamento di quiescenza dei dipendenti civili e militari dello Stato), este redactat după cum urmează în dispozițiile sale relevante în cauza: art. 42 (Dreptul la tratament normal) "Funcționarul care a atins limita de vârstă [de pensionare] are dreptul la pensia normală dacă a lucrat în perioada de cincisprezece ani. Persoanele care nu au dobândit un drept (...) la pensie au dreptul la o indemnizație acordată o singură dată (una tantum) dacă au lucrat cel puțin un an." art. 44 (Evaluarea tratamentului normal) "Indemnizația una tantum echivalează cu o doisprezecelea parte din tratament servind ca bază de calcul (base pensionabile) înmulțită cu numărul de ani de serviciu." art. 124 (Constituirea contului de prevedere) "În cazul în care funcționarul (...) încetează exercitarea funcțiilor sale fără a fi obținut un drept la pensie din cauza neplătirii contribuțiilor în perioada necesară, el trebuie să-și constituie un cont de prevedere (costituzione della posizione assicurativa) în cadrul regimului de asigurare obligatorie invaliditate-vârstă-supraviețuitori la Institutul Național de Prevedere Socială (INPS) pentru perioada corespunzătoare anilor de serviciu. În vederea constituirii contului [de prevedere] la INPS, indemnizația una tantum este scăzută din suma contribuțiilor care trebuie versate. Partea rămasă este în sarcina statului. (...)" 3. Legea nr. 322 din 2 aprilie 1958, astfel cum a fost modificată de art. 52 al legii nr. 153 din 30 aprilie 1969

Legea nr. 322 din 2 aprilie 1958, astfel cum a fost modificată de art. 52 al legii nr. 153 din 30 aprilie 1969, privind joncțiunea conturilor de prevedere pentru a verifica existența dreptului la pensie și pentru a determina modalitățile acesteia (Ricongiunzione delle posizioni previdenziali ai fini dell'accertamento del diritto e della determinazione del trattamento di previdenza e di quiescenza), prevede: Articol unic "Pentru lucrătorii înscriși la fondurile de prevedere de substituire a asigurării generale vârstă-invaliditate-supraviețuitori care ating limita de vârstă de pensionare fără a obține un drept la pensie, un cont de prevedere în cadrul regimului de asigurare obligatorie vârstă-invaliditate-supraviețuitori este constituit prin versarea contribuțiilor determinate conform criteriilor stabilite pentru sistemul de prevedere de substituire (...)" 8. art. 12 § 12 undicies al decretului-lege nr. 78 din 31 mai 2010, introdus de legea nr. 122 din 30 iulie 2010, a abrogat art. 124 al DPR nr. 1092 din 1973 și legea nr. 322 din 1958. 4. Sistemul de pensionare în Italia în lumina jurisprudenței naționale

Conform jurisprudenței Curții Constituționale (a se vedea, printre altele, hotărârile nr. 132 și 133 din 1984), sistemul de pensionare italian se bazează, în virtutea articolelor 2 și 38 din Constituție, pe principiul solidarității (solidaristico), spre deosebire de sistemul mutualist (mutualistico).

Primul sistem se caracterizează prin absența corelației dintre riscul asiguratului și suma contribuției și prin absența unei relații de proporționalitate între contribuțiile versate și prestațiile servite (a se vedea, de asemenea, Curtea de Casație, hotărâre nr. 14866 din 2011, și Consilul de Stat, Adunarea plenarei, nr. 13 din 2006). În acest context, contribuțiile, colectate conform capacității contributive a fiecăruia, servesc la finanțarea fondului fondului de asigurare vârstă, în timp ce prestațiile sociale sunt servite proporțional cu situația de nevoie a indivizilor.

În schimb, modelul mutualist se bazează pe corelația dintre risc și contribuție și pe o strictă proporționalitate între contribuțiile versate și prestațiile servite.

Curtea Constituțională a stabilit, de asemenea, principiul "indisponibilității contribuțiilor la securitatea socială" (indisponibilità dell'obbligazione contributiva previdenziale), care constituie un instrument esențial pentru finanțarea sistemului (hotărâre nr. 404 din 2000 și Consilul de Stat, nr. 13 din 2006).

Cât privește regimul general obligatoriu al asigurării vârstă, se aplică principiul încasării de către fondul de asigurare vârstă al contribuțiilor versate de angajați, chiar dacă aceste contribuții nu dau dreptul la obținerea unei pensii de pensionare sau a unei indemnizații de substituire (Curtea Constituțională, hotărâre nr. 404 din 2000; a se vedea, de asemenea, Curtea de Casație, hotărâri nr. 14866 din 2011 și 16689 din 2015, și Consilul de Stat, hotărâre nr. 13 din 2006).

Conform Curții Constituționale, absența unei relații între contribuțiile versate și prestațiile servite decurge din structura modelului solidar, deci salariatul nu poate pretinde versarea unei indemnizații sau pensii de pensionare așa cum era prevăzut la momentul înscrierii sale în regimul de prevedere vârstă (hotărâri nr. 390 din 1995 și 132 din 1984).

Curtea Constituțională a mai hotărât că, într-un sistem bazat pe solidaritate, faptul că contribuțiile versate la un fond de pensionare privat nu dau naștere la plata prestațiilor sociale nu constituie un caz de "îmbogățire fără cauză" (arricchimento senza causa) (hotărâri nr. 390 din 1995 și 439 din 2005, și Consilul de Stat, nr. 13 din 2006).

Tot conform Curții Constituționale, într-un sistem bazat pe principiul solidarității, "le revine tuturor salariaților să cotizeze în mod proporțional cu veniturile lor profesionale. Contribuțiile sunt deci puse în corelație cu capacitatea de plată și nu cu prestațiile de pensionare pe care indivizii le-ar putea pretinde în viitor. În schimb, condițiile de obținere ale prestațiilor vor depinde de obiectivele specifice ale politicilor de prevedere, fixate de maniera necontestabilă de legislator în funcție de situație și disponibilitățile resurselor financiare, și, eventual, ale nevoilor indivizilor" (hotărâre nr. 132 din 1984).

Cât privește sistemul de pensionare al avocaților, construit și el pe modelul solidarității, Curtea Constituțională a hotărât că "obligațiile impuse de politicile de prevedere nu se bazează pe principiul unei corelații între prestațiile percepute și suma cotizată, ci [ele] constituie o datorie de solidaritate: prin urmare, aceste obligații revin, în mod general și fără condiție, tuturor membrilor categoriei profesionale, inclusiv celor care, cu certitudine, nu vor putea obține beneficiile sistemului" (hotărâre nr. 133 din 1984).

Într-o cauză privind rambursarea către moștenitorii săi al contribuțiilor versate de un lucrător, Curtea Constituțională a considerat că, pentru a asigura echilibrul financiar al conturilor Institutului Național de Prevedere pentru consilierii muncii (consulenti del lavoro), legislatorului îi revine să stabilească în ce măsură interesul indivizilor în restituția contribuțiilor trebuie să fie cântărit împotriva principiului solidarității (hotărâre nr. 404 din 2000; a se vedea, de asemenea, hotărâre nr. 450 din 1993).

De altfel, cât privește reglementarea fondului de prevedere al inginerilor și arhitecților (Cassa Nazionale di Previdenza e assistenza per gli Ingegneri e Architetti), Curtea Constituțională a afirmat că "decizia de a stabili dacă și în ce condiții individul are dreptul la rambursarea contribuțiilor sale atunci când nu a dobândit un drept la pensie intră în marja discretă a legislatorului" (hotărâre nr. 450 din 1993).

Cât privește așteptările indivizilor privind protecția integrității patrimoniului lor, în cazurile în care aceștia pretind a fi vătămuți prin ne-rambursarea contribuțiilor versate, Curtea Constituțională reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, legislatorul se bucură de o largă marjă discretă în materia aplicării articolului 38 din Constituție, în special în vederea salvgardării nivelurilor de finanțare ale sistemului de prevedere a fiecărei categorii profesionale (hotărâre nr. 404 din 2000). În orice caz, faptul că un individ care a atins limita de vârstă de pensionare nu a obținut, cu toate acestea, un drept la pensie este compatibil cu art. 38 din Constituție. Într-adevăr, legislatorul a prevăzut, conform articolelor 42 și 124 ale DPR nr. 1092 din 1973, constituirea unui cont de prevedere în cadrul regimului de asigurare obligatorie invaliditate-vârstă-supraviețuitori la INPS și acordarea unei indemnizații (una tantum) de substituire a pensiei "dacă depășește suma necesară constituirii acelui cont de prevedere" (Curte const. nr. 461 din 1989).

În hotărârea sa nr. 132 din 1984, Curtea Constituțională a reamintit că în dreptul italian cotizația de pensionare avea, în esență, o natură fiscală. PLÂNGERE

Fără a invoca vreun articol din Convenție, reclamanta se plânge de faptul că a pierdut totalitatea contribuțiilor de pensionare prelevate din salariu pe parcursul activității sale profesionale și nu a primit nicio contrapreștație sub forma unei pensii de pensionare sau indemnizații.

Guvernul nu ridică nicio excepție privind aplicabilitatea articolului 1 din Protocolul nr. 1. Fiind situația aceasta, Curtea reamintește că trebuie, în fiecare cauză înaintată ei, să se asigure că dispune de competență pentru a cunoaște de o cerere și că trebuie deci în fiecare etapă a procedurii să examineze chestiunea competenței sale chiar și atunci când nicio excepție nu ar fi fost ridicată în această privință (Blečić c. Croația [GC], nr. 59532/00, § 67, CEDO 2006-III). Curtea reamintește că o chestiune privind compatibilitatea ratione materiae a cererii privește competența sa (Medvedyev și alții c. Franța [GC], nr. 3394/03, § 71, CEDO 2010). Deci trebuie să o examineze din oficiu.

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale bine stabilite, dreptul la acordarea unei pensii nu figurează ca atare printre drepturile și libertățile garantate de Convenție (Jankovic c. Croația (dec.), nr. 43440/98, CEDO 2000-X). În particular, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu acordă, în sine, niciun drept la perceperea unei prestații sociale sau pensii de o anumită valoare (Stec și alții c. Regatul Unit (dec.) [GC], nr. 65731/01 și 65900/01, CEDO 2005-X). În această din urmă decizie, Curtea a considerat, în lumina cazului Kopecký c. Slovacia ([GC], nr. 44912/98, CEDO 2004-IX) că această dispozitie nu crea niciun drept de a dobândi bunuri. Nu impune nicio restricție libertății statelor contractante de a decide dacă vor institui sau nu un regim de protecție socială sau de a alege tipul sau nivelul prestațiilor destinate a fi acordate în cadrul unui asemenea regim.

În cazul de față, Curtea observă că reclamanta nu cere dreptul la pensie. Prezenta cerere ridică o problemă diferită, și anume chestiunea pierderii unei sume corespunzătoare contribuțiilor de pensionare prelevate din salariu pe parcursul activității și versate la fondul de asigurare vârstă. Aceste sume ar echivala cu aproximativ o treime din salarii lunare pe care le-a primit reclamanta pe parcursul activității.

Curtea consideră că, la fel ca impozitarea fiscală și alte tipuri de contribuție (a se vedea, de exemplu, Di Belmonte c. Italia, nr. 72638/01, § 38, 16 martie 2010), obligația de a versa contribuții constituie în principiu o ingerință în dreptul garantat de primul paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce nu este contestat de Guvern.

Deci, Curtea consideră că art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică în cazul de față.

Cât privește baza legală a ingerinței, Curtea observă că, potrivit Guvernului, privarea unei sume corespunzătoare o treime din salarii versate lunar pe toată perioada activității reclamantei la titlu de contribuții și utilizarea indemnizației una tantum pentru constituirea unui cont de prevedere erau prevăzute de "lege". Curtea constată că reclamanta nu s-a exprimat pe acest punct și nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită.

Cât privește scopul legitim și caracterul proporționat al ingerinței, Guvernul susține că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu a fost încălcat în cazul de față din cauza că: a) sistemul contribuțiilor este supus principiului solidarității și urmărește deci un interes general legitim; b) contribuțiile "fac parte din costul muncii", care ar fi împărțit între angajator și angajat; c) reclamanta avea posibilitatea de a utiliza contul de prevedere creat la INPS pentru a obține dreptul la pensie alimentând-o cu versamente voluntare, ceea ce ar fi permis atingerea pragului minim necesar de lege pentru obținerea beneficiului.

Reclamanta consideră că, ținând cont de situația sa economică și socială, statul ar fi trebuit să-i acorde, având în vedere importanța sumei prelevate pe toată durata carierei sale la titlu de contribuții și obținerii nedrepte a beneficiilor în contrapartidă, rambursarea cel puțin a unei părți a sumelor versate. Ea adaugă că nu are mijloace de a alimenta contul de prevedere cu versamente voluntare.

Curtea reamintește că, pentru a fi compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, o atingere a dreptului unei persoane la respect pentru bunurile sale trebuie mai întâi să respecte principiul legalității și nu trebuie să revistă caracter arbitrar (Iatridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 58, CEDO 1999-II). Trebuie, de asemenea, să urmărească un scop legitim și să menții un "echilibru just" între exigențele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong și Lönnroth c. Suedia, 23 septembrie 1982, § 69, seria A nr. 52). Chiar și în ipoteza că în cazul de față contribuția aparține categoriei "impozitelor sau altor contribuții" (§24 de mai sus), rămâne totuși că "echilibrul just" trebuie să existe atunci când este în joc dreptul statelor de a "pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru (...) a asigura plata impozitelor sau altor contribuții" (Perdigão c. Portugalia [GC], nr. 24768/06, § 64, 16 noiembrie 2010). Într-adevăr, cum al doilea paragraf trebuie interpretat în lumina principiului general enunțat la începutul articolului 1 din Protocolul nr. 1, trebuie să existe o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloace și scopul urmărit; cu alte cuvinte, Curții îi revine să cerceteze dacă echilibrul a fost menținut între exigențele interesului general și interesul indivizilor implicați (Gasus Dosier- und Fördertechnik GmbH c. Țările de Jos, 23 februarie 1995, § 60, seria A nr. 306-B, și Melo Tadeu c. Portugalia, nr. 27785/10, §§ 77-78, 23 octombrie 2014).

Mai întâi, Curtea nu-și pune sub semnul întrebării legitimitatea scopului urmărit de ingerință, și anume asigurarea finanțării sistemului de asigurare pe baza principiului solidarității, ceea ce nici nu a fost contestat de reclamantă.

Apoi, cât privește proporționalitatea dintre mijloace și scopul urmărit, Curtea observă că argumentul principal al Guvernului constă în a spune, în esență, că ingerința este justificată pe motiv că sistemul de contribuții este conformă principiului solidarității.

Curtea observă că, potrivit Curții Constituționale italiene, principiul non-rambursării contribuțiilor și principiile mai generale ale "indisponibilității contribuțiilor" la fondul de asigurare vârstă și ale non-corelării dintre contribuțiile versate și prestațiile servite nu sunt doar compatibile cu modelul solidar, ci decurg din structura însăși a acestui model. Deci, din jurisprudența Curții Constituționale rezultă că legislatorul se bucură de o marjă discretă aproape totală în modul de a menține echilibrul între diferitele interese în joc: poate stabili categoriile de indivizi concernuți și poate determina dacă și în ce măsură acești indivizi au dreptul la restituția contribuțiilor lor (a se vedea "Dreptul și practica interne relevante").

Curtea reamintește pe de altă parte că trebuie lăsată o largă marjă de apreciere statelor în adoptarea măsurilor de ordin general în materie economică sau socială (a se vedea, de exemplu, James și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 21 februarie 1986, § 46, seria A nr. 98, National and Provincial Building Society și alții c. Regatul Unit, 23 octombrie 1997, § 80, Culegere 1997-VII și Jankovic, citată mai sus). 37. art. 1 din Protocolul nr. 1 nu impune deci nicio restricție libertății statelor contractante de a decide dacă vor institui sau nu un regim de protecție socială sau de a alege tipul sau nivelul prestațiilor destinate a fi acordate în cadrul unui asemenea regim. La fel, cât privește alegerile privind sistemul de pensionare, Convenția nu impune statelor adoptarea unui model specific – solidar, mutualist sau altul – nici modul în care un stat decide să-l finanțeze. Statele sunt libere să aleagă sistemul de pensionare pe care l-au considera a fi cel mai conform exigențelor politice, economice și sociale.

Curtea observă mai întâi că legea recunoaște dreptul la pensie funcționarilor care au lucrat cel puțin cincisprezece ani (§6 de mai sus). Apoi, ea observă că în cazul de față reclamanta a cotizat timp de aproximativ zece ani, ceea ce nu i-a permis să satisfacă criteriile pentru obținerea pensiei. În fine, constată că reclamanta a început să lucreze și deci să cotizeze la un moment când era deja cert că nu va obține un drept la pensie.

Deși nu revine Curții să speculeze asupra motivelor care au împins-o pe reclamantă să înceapă să lucreze la o vârstă prea avansată pentru a putea obține dreptul la pensie, ea consideră că este sigur că decizia litigioasă nu a constituit o surpriză și era în întregime previzibilă (mutatis mutandis, Łącz c. Polonia (dec.), nr. 22665/02, 23 iunie 2009; Depalle c. Franța [GC], nr. 34044/02, § 86, CEDO 2010; Allan Jacobsson c. Suedia (nr. 1), 25 octombrie 1989, §§ 60-62, seria A nr. 163 și Fredin c. Suedia (nr. 1), 18 februarie 1991, § 54, seria A nr. 192).

Reclamanta susține că se găsește într-o situație de nevoie, are două persoane în grijă și nu are resurse suficiente pentru a alimenta contul de prevedere. Cu toate acestea, ea afirmă că dispune de o pensie de reversiune al cărei montant nu-l precizează. Reclamanta nu a furnizat nicio altă informație cu privire la pretinsa situație de insuficiență economică.

În concluzie, Curtea consideră că, ținând cont de larga marjă de apreciere de care dispune statul în materie, ingerința litigioasă nu constituie o atingere disproporționată a dreptului la respect pentru bunurile interesatului în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1.

Plecând de aici, Curtea consideră că cererea trebuie respinsă pentru lipsă manifestă de temei în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Redactat în limba franceză și transmis în scris la 6 octombrie 2016. Abel Campos Mirjana Lazarova Trajkovska Grefier Președintă

La requérante, M me Olga Mauriello, est une ressortissante italienne née en 1933 et résidant à Naples. Elle est représentée devant la Cour par M e F. Manzon, avocat à Naples.

Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est été représenté par son agent, M me E. Spatafora, et par son coagent, M me P. Accardo. A. Les circonstances de l’espèce

La requérante travailla comme dactylographe judiciaire ( dattilografa giudiziaria ) auprès de plusieurs tribunaux du 29 mai 1990 au 30 novembre 2000, cotisant à l’Institut national de prévoyance des fonctionnaires de l’administration publique (INPDAP) à hauteur d’environ un tiers du salaire mensuel perçu par elle pendant la durée de son activité, soit un montant total de 44 770,44 euros (EUR). Le 1 er décembre 2000, ayant atteint l’âge limite légal de départ à la retraite, la requérante dut cesser son activité professionnelle. Comme elle n’avait pas cotisé pendant une durée suffisante pour avoir droit à la pension de retraite, elle saisit les tribunaux internes en vue d’obtenir l’autorisation de continuer à travailler jusqu’à l’âge de 70 ans. La procédure prit fin par un arrêt de la Cour de cassation, déposé au greffe le 4 décembre 2006, par lequel la haute juridiction rejetait la demande de la requérante au motif que le droit interne ne prévoyait la possibilité de travailler jusqu’à l’âge de 70 ans que lorsque pareille prolongation avait pour effet l’atteinte du nombre d’années de cotisation requis pour ouvrir un droit à la pension, ce qu’elle estimait ne pas être le cas de la requérante.

En application de la loi (loi n o 322 de 1958 et DPR n o 1092 de 1973), le montant total des cotisations versées par l’intéressée à l’INPDAP fut versé à l’Institut national de prévoyance sociale (INPS) en vue de la constitution d’un compte de prévoyance ( costituzione della posizione assicurativa ) dans le cadre du régime de l’assurance obligatoire vieillesse-invalidité-survivants. Une indemnité de substitution de la pension, d’un montant de 7 151,68 EUR, destinée à compléter, le cas échéant, les cotisations, fut accordée à la requérante. Cette somme fut utilisée pour la constitution de son compte de prévoyance à l’INPS et ne bénéficia pas, donc, à la requérante, qui ne put compléter les cotisations. Quant à la différence entre le montant total des cotisations à verser à l’INPS nécessaires pour la constitution du compte et le montant de l’indemnité accordée, elle restait à la charge de l’État. La requérante affirme que, pour obtenir un droit à pension, elle aurait dû alimenter son compte de prévoyance avec des versements volontaires s’élevant à un total de 20 000 000 LIT (environ 10 300 EUR). Or, à ses dires, elle n’avait d’autre revenu que sa pension de réversion et elle avait de plus la charge de son fils, majeur mais sans emploi, et de son neveu, âgé de 13 ans au moment de l’introduction de la requête. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. La Constitution

Les articles pertinents en l’espèce de la Constitution disposent : Article 2 « La République reconnaît et garantit les droits inviolables de l’homme tant comme individu que comme membre de formations sociales où se développe sa personnalité, et exige l’accomplissement des devoirs imprescriptibles de solidarité politique, économique et sociale. » Article 38 « Tout citoyen inapte au travail et dépourvu de moyens d’existence a droit à des moyens de subsistance et à l’assistance sociale. Les travailleurs ont droit à ce que des moyens d’existence adaptés à leurs besoins vitaux soient prévus et assurés en cas d’accident du travail, de maladie, d’invalidité, de vieillesse et de chômage involontaire. Les personnes inaptes au travail et les personnes handicapées ont droit à l’éducation et à la formation professionnelle. Des organismes et des institutions créés ou subventionnés par l’État pourvoient aux obligations posées par le présent article. (...) » 2. Le décret du Président de la République (DPR) n o 1092 du 29 décembre 1973

Le décret du Président de la République (DPR) n o 1092 du 29 décembre 1973, portant approbation du texte unique de règlement d’exécution du régime de retraite des employés civils et militaires de l’État ( Testo unico delle norme sul trattamento di quiescenza dei dipendenti civili e militari dello Stato ), est libellé comme suit dans ses dispositions pertinentes en l’espèce : Article 42 (Droit au traitement normal) « Le fonctionnaire qui a atteint l’âge limite [de départ à la retraite] a droit à la pension normale s’il a travaillé pendant quinze ans. Les personnes qui n’ont pas acquis un droit (...) à pension ont droit à une indemnité octroyée une seule fois ( una tantum ) si elles ont travaillé au moins un an. » Article 44 (Évaluation du traitement normal) « L’indemnité una tantum équivaut à un douzième du traitement servant de base de calcul ( base pensionabile ) multiplié par le nombre d’années de service. » Article 124 (Constitution du compte de prévoyance) « Au cas où le fonctionnaire (...) cesse d’exercer ses fonctions sans avoir obtenu un droit à pension faute d’avoir cotisé pendant un nombre suffisant d’années, il doit se constituer un compte de prévoyance ( costituzione della posizione assicurativa ) dans le cadre du régime de l’assurance obligatoire invalidité-vieillesse-survivants à l’Institut national de la prévoyance sociale (INPS) pour la période correspondant aux années de service. Aux fins de la constitution du compte [de prévoyance] à l’INPS, l’indemnité una tantum est déduite du montant des cotisations à verser. La part restante est à la charge de l’État. (...) » 3. La loi n o 322 du 2 avril 1958, telle que modifiée par l’article 52 de la loi n o 153 du 30 avril 1969

La loi n o 322 du 2 avril 1958, telle que modifiée par l’article 52 de la loi n o 153 du 30 avril 1969, relative à la jonction des comptes de prévoyance aux fins de vérifier l’existence du droit à pension et d’en fixer les modalités ( Ricongiunzione delle posizioni previdenziali ai fini dell’accertamento del diritto e della determinazione del trattamento di previdenza e di quiescenza ), dispose : Article unique « Pour les travailleurs inscrits à des caisses de prévoyance de substitution de l’assurance générale vieillesse-invalidité-survivants qui atteignent l’âge limite de départ à la retraite sans obtenir un droit à pension, un compte de prévoyance dans le cadre du régime de l’assurance obligatoire vieillesse-invalidité-survivants est constitué au moyen du versement de cotisations déterminées selon les critères établis pour le système de la prévoyance de substitution (...) »

L’article 12 § 12 undicies du décret-loi n o 78 du 31 mai 2010, introduit par la loi n o 122 du 30 juillet 2010, a abrogé l’article 124 du DPR n o 1092 de 1973 et la loi n o 322 de 1958. 4. Le système de retraite en Italie à la lumière de la jurisprudence nationale

Selon la jurisprudence de la Cour constitutionnelle (voir, entre autres, les arrêts n os 132 et 133 de 1984), le système de retraite italien est fondé, en vertu des articles 2 et 38 de la Constitution, sur le principe de la solidarité ( solidaristico ), à la différence du système mutualiste ( mutualistico ).

Le premier système est caractérisé par l’absence de corrélation entre le risque de l’assuré et le montant de la cotisation et par l’absence d’un rapport de proportionnalité entre les cotisations versées et les prestations servies (voir aussi Cour de cassation, arrêt n o 14866 de 2011, et Conseil d’État, Assemblée plénière, n o 13 de 2006). Dans ce contexte, les cotisations, prélevées selon la capacité contributive de chacun, servent à financer le fonds de la caisse d’assurance vieillesse, tandis que les prestations sociales sont servies proportionnellement à la situation de besoin des individus.

En revanche, le modèle mutualiste se fonde sur la corrélation entre le risque et la cotisation et sur une stricte proportionnalité entre cotisations versées et prestations servies.

La Cour constitutionnelle a établi aussi le principe de « l’indisponibilité des cotisations à la sécurité sociale » ( indisponibilità dell’obbligazione contributiva previdenziale ), qui constitue un instrument essentiel pour le financement du système (arrêt n o 404 de 2000 et Conseil d’État, n o 13 de 2006).

Pour ce qui est du régime général obligatoire de l’assurance vieillesse, on applique le principe de l’encaissement par la caisse d’assurance vieillesse des cotisations versées par les salariés, même si ces cotisations ne donnent pas droit à l’obtention d’une pension de retraite ou d’une indemnité de substitution (Cour constitutionnelle, arrêt n o 404 de 2000 ; voir aussi Cour de cassation, arrêts n os 14866 de 2011 et 16689 de 2015, et Conseil d’État, arrêt n o 13 de 2006).

Selon la Cour constitutionnelle, l’absence de rapport entre les cotisations versées et les prestations servies découle de la structure même du modèle solidaire, si bien que le salarié ne peut prétendre au versement d’une indemnité ou d’une pension de retraite telle que prévue au moment de son inscription au régime de prévoyance vieillesse (arrêts n os 390 de 1995 et 132 de 1984).

La Cour constitutionnelle a en outre jugé que, dans un système fondé sur la solidarité, le fait que des cotisations versées à une caisse de retraite privée ne donnent pas lieu au paiement de prestations sociales ne constitue pas un cas d’« enrichissement sans cause » ( arricchimento senza causa ) (arrêts n os 390 de 1995 et 439 de 2005, et Conseil d’État, n o 13 de 2006).

Toujours selon la Cour constitutionnelle, dans un système fondé sur le principe de solidarité, « il incombe à tous les salariés de cotiser de manière proportionnée à leurs revenus professionnels. Les cotisations sont ainsi mises en corrélation avec la capacité contributive et non pas avec les prestations de retraite auxquelles les individus pourront prétendre dans le futur. En revanche, les conditions d’obtention des prestations dépendront des finalités spécifiques des politiques de prévoyance, fixées de manière non contestable par le législateur en fonction de la situation et des disponibilités des ressources financières, et, éventuellement, des besoins des individus » (arrêt n o 132 de 1984).

En ce qui concerne le système de retraite des avocats, lui aussi construit sur le modèle de la solidarité, la Cour constitutionnelle a jugé que « les obligations imposées par les politiques de prévoyance ne sont pas basées sur le principe d’une corrélation entre les prestations perçues et le montant cotisé, mais [qu’elles] constituent un devoir de solidarité : par conséquent, ces obligations incombent, de manière générale et sans condition, à tous les membres de la catégorie professionnelle, y compris ceux qui, de manière certaine, ne pourront pas obtenir les bénéfices du système » (arrêt n o 133 de 1984).

Dans une affaire relative au remboursement à ses héritiers des cotisations versées par un travailleur, la Cour constitutionnelle a considéré que, pour garantir l’équilibre financier des comptes de l’Institut national de prévoyance pour les conseillers du travail ( consulenti del lavoro ), il appartient au législateur d’établir dans quelle mesure l’intérêt des individus à la restitution des cotisations doit être mis en balance avec le principe de solidarité (arrêt n o 404 de 2000 ; voir aussi l’arrêt n o 450 de 1993).

Par ailleurs, en ce qui concerne la réglementation de la caisse de prévoyance des ingénieurs et architectes ( Cassa Nazionale di Previdenza e assistenza per gli Ingegneri e Architetti ), la Cour constitutionnelle a affirmé que « la décision d’établir si et à quelles conditions l’individu a droit au remboursement de ses cotisations lorsqu’il n’a pas acquis un droit à pension entre dans la marge discrétionnaire du législateur » (arrêt n o 450 de 1993).

En ce qui concerne les attentes des individus quant à la protection de l’intégrité de leur patrimoine, dans les cas où ceux-ci se prétendent lésés par le non-remboursement des cotisations versées, la Cour constitutionnelle rappelle que, selon sa jurisprudence constante, le législateur jouit d’une large marge discrétionnaire en matière d’application de l’article 38 de la Constitution, notamment aux fins de la sauvegarde des niveaux de financement du système de prévoyance de chaque catégorie professionnelle (arrêt n o 404 de 2000). En tout état de cause, le fait qu’un individu qui a atteint l’âge limite de départ à la retraite n’a pas pour autant obtenu un droit à pension est compatible avec l’article 38 de la Constitution. En effet, le législateur a prévu, aux termes des articles 42 et 124 du DPR n o 1092 de 1973, la constitution d’un compte de prévoyance dans le cadre du régime de l’assurance obligatoire invalidité-vieillesse-survivants à l’INPS et l’octroi d’une indemnité ( una tantum ) de substitution à la pension « si elle dépasse le montant nécessaire à la constitution dudit compte de prévoyance » (Cour const. n o 461 de 1989).

Dans son arrêt n o 132 de 1984, la Cour constitutionnelle a rappelé qu’en droit italien la cotisation de retraite avait, en substance, une nature fiscale. GRIEF

Sans invoquer aucun article de la Convention, la requérante se plaint d’avoir perdu la totalité des cotisations de retraite prélevées sur son salaire pendant la durée de son activité professionnelle, et ce sans avoir reçu aucune contrepartie sous forme de pension de retraite ou d’indemnité. EN DROIT

Maîtresse de la qualification juridique des faits ( Aksu c. Turquie [GC], n os 4149/04 et 41029/04, § 43, CEDH 2012, et Guerra et autres c. Italie , 19 février 1998, § 44, Recueil des arrêts et décisions 1998‑I), la Cour se propose d’examiner la requête sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement ne soulève aucune exception concernant l’applicabilité de l’article 1 du Protocole n o 1. Cela étant, la Cour rappelle qu’elle doit, dans chaque affaire portée devant elle, s’assurer qu’elle est compétente pour connaître d’une requête et qu’il lui faut donc à chaque stade de la procédure examiner la question de sa compétence quand bien même aucune exception n’aurait été soulevée à cet égard ( Blečić c. Croatie [GC], n o 59532/00, § 67, CEDH 2006‑III). La Cour rappelle qu’une question concernant la compatibilité ratione materiae de la requête touche à sa compétence ( Medvedyev et autres c . France [GC], n o 3394/03, § 71, CEDH 2010). Ainsi, elle se doit de l’examiner d’office.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence bien établie, le droit à l’octroi d’une pension ne figure pas comme tel parmi les droits et libertés garantis par la Convention ( Jankovic c. Croatie (déc.), n o 43440/98, CEDH 2000-X). En particulier, l’article 1 du Protocole n o 1 ne confère, en soi, aucun droit à percevoir une prestation sociale ou une pension d’un montant déterminé ( Stec et autres c. Royaume-Uni (déc.) [GC], n os 65731/01 et 65900/01, CEDH 2005 ‑ X). Dans cette dernière décision, la Cour a considéré, à la lumière de l’affaire Kopecký c. Slovaquie ([GC], n o 44912/98, CEDH 2004-IX) que cette disposition ne créait aucun droit d’acquérir des biens. Elle n’impose aucune restriction à la liberté pour les États contractants de décider d’instaurer ou non un régime de protection sociale ou de choisir le type ou le niveau des prestations censées être accordées au titre de pareil régime.

En l’espèce, la Cour note que la requérante ne réclame pas le droit à la pension. La présente requête soulève un problème différent, à savoir la question de la perte d’une somme correspondant aux cotisations de retraite prélevées sur le salaire de l’intéressée pendant la durée de son activité et versées à la caisse d’assurance vieillesse. Ces sommes équivaudraient à environ un tiers des salaires mensuels que la requérante a touchés pendant la durée de son activité.

La Cour estime que, au même titre que l’imposition fiscale et d’autres types de contribution (voir, par exemple, Di Belmonte c. Italie , n o 72638/01, § 38, 16 mars 2010), l’obligation de verser des cotisations constitue en principe une ingérence dans le droit garanti par le premier alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1, ce qui n’est pas contesté par le Gouvernement.

Ainsi, la Cour estime que l’article 1 du Protocole n o 1 trouve à s’appliquer en l’espèce.

En ce qui concerne la base légale de l’ingérence, la Cour relève que, selon le Gouvernement, la privation d’une somme correspondant à un tiers des salaires versés mensuellement pendant toute la durée de l’activité de la requérante à titre de cotisations et l’utilisation de l’indemnité una tantum pour la constitution d’un compte de prévoyance étaient prévues par la « loi ». La Cour constate que la requérante ne s’est pas exprimée sur ce point et ne voit aucune raison de parvenir à une autre conclusion.

Pour ce qui est du but légitime et du caractère proportionné de l’ingérence, le Gouvernement soutient que l’article 1 du Protocole n o 1 n’a pas été violé en l’espèce en raison de ce que : a) le système des cotisations est soumis au principe de solidarité et il poursuit donc un intérêt général légitime ; b) les cotisations « font partie du coût du travail », qui serait partagé entre employeur et employé ; c) la requérante avait la possibilité d’utiliser le compte de prévoyance créé auprès de l’INPS pour obtenir le droit à la pension en l’alimentant par des versements volontaires, ce qui aurait permis d’atteindre le seuil minimum requis par la loi pour l’obtention du bénéfice.

La requérante estime que, compte tenu de sa situation économique et sociale, l’État aurait dû lui accorder, eu égard à l’importance de la somme prélevée tout au long de sa carrière à titre de cotisations et à la non-obtention de bénéfices en contrepartie, le remboursement d’au moins une partie des sommes versées. Elle ajoute qu’elle n’a pas les moyens d’alimenter le compte de prévoyance par des versements volontaires.

La Cour rappelle que, pour être compatible avec l’article 1 du Protocole n o 1, une atteinte au droit d’une personne au respect de ses biens doit d’abord respecter le principe de la légalité et ne pas revêtir un caractère arbitraire ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 58, CEDH 1999 ‑ II). Elle doit également poursuivre un but légitime et ménager un « juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu ( Sporrong et Lönnroth c. Suède , 23 septembre 1982, § 69, série A n o 52). Même à supposer qu’en l’espèce la cotisation appartienne à la catégorie « des impôts ou d’autres contributions » (paragraphe 24 ci-dessus), il n’en reste pas moins que le « juste équilibre » doit exister lorsqu’est concerné le droit qu’ont les États de « mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour (...) assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions » ( Perdigão c. Portugal [GC], n o 24768/06, § 64, 16 novembre 2010). En effet, comme le second alinéa doit s’interpréter à la lumière du principe général énoncé au début de l’article 1 du Protocole n o 1, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé ; en d’autres termes, il incombe à la Cour de rechercher si l’équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général et l’intérêt des individus concernés ( Gasus Dosier- und Fördertechnik GmbH c. Pays-Bas , 23 février 1995, § 60, série A n o 306 ‑ B, et Melo Tadeu c. Portugal , n o 27785/10, §§ 77-78, 23 octobre 2014)

Tout d’abord, la Cour ne doute pas de la légitimité du but visé par l’ingérence, à savoir assurer le financement du système d’assurance sur la base du principe de solidarité, ce qui n’a pas non plus été contesté par la requérante.

Ensuite, quant à la proportionnalité entre les moyens employés et le but visé, la Cour note que l’argument principal du Gouvernement consiste à dire, en substance, que l’ingérence est justifiée au motif que le système de cotisation est conforme au principe de solidarité.

La Cour note que, selon la Cour constitutionnelle, italienne, le principe du non-remboursement des cotisations et les principes plus généraux de « l’indisponibilité des cotisations » à la caisse d’assurance vieillesse et de la non-corrélation entre les cotisations versées et les prestations servies non seulement sont compatibles avec le modèle solidaire, mais découlent de la structure même de ce modèle. Ainsi, il ressort de la jurisprudence de la Cour constitutionnelle que le législateur jouit d’une marge discrétionnaire presque totale dans la manière de ménager l’équilibre entre les différents intérêts en jeu : il peut établir les catégories des individus concernés et déterminer si et dans quelle mesure ces individus ont droit à la restitution de leurs cotisations (voir « Le droit et la pratique internes pertinents »).

La Cour rappelle quant à elle qu’une large marge d’appréciation doit être laissée à l’État dans la prise de mesures d’ordre général en matière économique ou sociale (voir, par exemple, James et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 21 février 1986, § 46, série A n o 98, National and Provincial Building Society et autres c. Royaume-Uni , 23 octobre 1997, § 80, Recueil 1997-VII et Jankovic , précitée).

L’article 1 du Protocole n o 1 n’impose ainsi aucune restriction à la liberté pour les États contractants de décider d’instaurer ou non un régime de protection sociale ou de choisir le type ou le niveau des prestations censées être accordées au titre d’un tel régime. De même, pour ce qui est des choix concernant le système de retraite, la Convention n’impose pas aux États l’adoption d’un modèle spécifique – solidaire, mutualiste ou autre – ni la manière dont un État décide de le financer. Les États sont libres de choisir le système de retraite qu’ils estiment être le plus conforme aux exigences politiques, économiques et sociales.

La Cour note tout d’abord que la loi reconnait le droit à la pension aux fonctionnaires qui ont travaillé au moins pendant quinze ans (paragraphe 6 ci-dessus). Ensuite, elle remarque qu’en l’espèce la requérante a cotisé pendant environ dix ans, ce que ne lui a pas permis de satisfaire les critères pour l’obtention de la pension. Enfin, elle constate que la requérante a commencé à travailler, et donc à cotiser, à un moment où il était déjà certain qu’elle n’obtiendrait pas un droit à pension.

S’il n’appartient pas à la Cour de spéculer sur les raisons qui ont poussé la requérante à commencer à travailler à un âge trop avancé pour pouvoir obtenir le droit à la pension, elle estime qu’il est certain que la décision litigieuse n’a pas constitué une surprise et qu’elle était entièrement prévisible ( mutatis mutandis , Łącz c. Pologne (déc.), n o 22665/02, 23 juin 2009; Depalle c. France [GC], n o 34044/02, § 86, CEDH 2010; Allan Jacobsson c. Suède (no 1), 25 octobre 1989, §§ 60-62, série A n o 163 et Fredin c. Suède (no 1), 18 février 1991, § 54, série A n o 192).

La requérante soutient qu’elle se trouve dans une situation de besoin, a deux personnes à sa charge et n’a pas les ressources suffisantes pour alimenter le compte de prévoyance. Elle affirme cependant disposer d’une pension de réversion dont elle ne précise pas le montant. La requérante n’a fourni aucune autre information sur sa prétendue situation d’insuffisance économique.

En conclusion, la Cour estime que, compte tenu de la large marge d’appréciation dont l’État dispose en la matière, l’ingérence litigieuse ne constitue pas une atteinte disproportionnée au droit au respect des biens de l’intéressée au regard de l’article 1 du Protocole n o 1.

Partant, la Cour estime que la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 6 octobre 2016. Abel Campos Mirjana Lazarova Trajkovska Greffier Présidente