SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 47163/09 S.C. CHAW CHAW IMPEX S.R.L. împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 13 septembrie 2016 într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Iulia Motoc, Marko Bošnjak, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată anterior la 20 august 2009, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE societatea reclamantă, Chaw Chaw Impex S.R.L., este o societate comercială de drept românească înființată în 1995 și având sediul la Oradea. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către S.M. Gentimir, avocat la Timișoara. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 10 aprilie 2008, o echipă formată din doi agenți ai Serviciului de evaziune al poliției departamentale, un reprezentant al Departamentului pentru Apărarea Consumatorilor și un reprezentant al Autorității Naționale pentru Protecția Consumanților ( În timpul acestei verificări, au fost confiscate câteva bijuterii din argint ne-etalonate, cântărind în total 1 878, 90 de grame. A fost întocmit un proces-verbal care conținea lista acestor bijuterii. au fost expuse la vânzarea în vitrine, fără a fi făcut obiectul . Procesul verbal a fost semnat de către managerul societății reclamante și de către D.R.M., un angajat al acesteia. La 14 aprilie 2008, administratorul societății reclamante a făcut o declarație scrisă în fața Serviciului pentru fraude care indică faptul că bijuteriile nu au fost supuse înfășurării. din cauza problemelor familiale La 5 mai 2008, cei doi ofițeri de poliție au întocmit un proces-verbal de amendă și, în conformitate cu art. 19 din Regulamentul de urgență nr. 190/2000 privind regimul metalelor și pietrelor prețioase ( În plus, ei au dispus confiscarea bijuteriilor, care, potrivit societății reclamante, aveau o valoare de aproximativ 36 000 RON (aproximativ 8 000 EUR). La 20 mai 2008, societatea reclamantă a contestat în fața Tribunalului de Primă Instanță din Timișoara procesul-verbal de amendă din 5 mai 2008 (punctul 7 de mai sus) a susținut, printre altele, că bijuteriile confiscate au fost expuse doar într-o vitrină, pe care nu au fost cântărite și că prețul lor nu a fost stabilit; aceasta a considerat că, în aceste condiții, procesul-verbal a stabilit în mod eronat că bijuteriile fuseseră În plus, ea a afirmat că managerul său a făcut demersuri în fața reprezentanților din cadrul L.A.N.P.C. în vederea înfășurării bijuteriilor cu o zi înainte de control. Societatea reclamantă a pus fotografii care arătau vitrina în care bijuteriile în cauză fuseseră expuse alături de un afiș care purtase mențiunea "expunere fără vânzare" În plus, la 15 iulie 2008, tribunalul din D.R.M., la locul de muncă al societății reclamante care a semnat procesul-verbal din 10 aprilie 2008 (punctul 5 de mai sus), Tribunalul a confirmat declarațiile societății reclamante conținute în cererea de înregistrare. Printr-o decizie din aceeași zi, Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara a întâmpinat contestația societății reclamante și a anulat procesul-verbal de amendă. În acest scop, Tribunalul a considerat că fotografiile depuse la dosar de către mai multe persoane și declarația D.R.M. Dovedeau că bijuteriile confiscate fuseseră expuse numai în magazin numai cu titlu publicitar, nu în vederea vânzării, și că, în aceste condiții, dispozițiile articolului 19 din Regulamentul nr. 19/2000 nu erau aplicabile. 11. Hotărârea Generală departamentală a poliției a formulat o acțiune împotriva acestei decizii. În sprijinul contestației sale, aceasta prezenta următoarele: - în procesul-verbal din 10 aprilie 2008, s-a menționat că bijuteriile au fost expuse în vederea vânzării, iar acest proces-verbal fusese semnat de administrator și de un angajat al societății reclamante, care nu ar fi emis nicio rezervă (punctul 5 de mai sus) - în declarația sa scrisă din 14 aprilie 2008, nici o declarație privind expunerea bijuteriilor cu titlu publicitar nu a fost făcută de managerul societății reclamante, iar absența lor a fost explicată prin considerente de ordin familial (punctul 6 de mai sus) - A.N.P.C. a autorizat societatea reclamantă să efectueze numai activități de vânzare, de achiziționare și de import de metale și pietre prețioase și bijuterii, nu și activități de natură publicitară. 12. Hotărârea Generală departamentală a poliției a trimis la dosar mai multe documente, în special cele menționate în mijloacele sale de recurs. 13. Societatea reclamantă a depus un memoriu în apărare, referindu-se la jurisprudența Curții privind calificarea de a fi acuzată în materie penală, aceasta susținea că documentele depuse de partea pârâtă nu erau suficiente pentru a inversa prezumția de nevinovăție de care considera că trebuie să beneficieze. 14. La 20 februarie 2009, avocatul societății reclamante nu a putut participa din cauza unei urgențe medicale. Cu toate acestea, a prezentat concluzii scrise în aceeași zi, după pronunțarea hotărârii de către tribunalul județean din Timiș. 15. Prin hotărârea citată anterior, tribunalul județean a constatat, pe de o parte, că martorul D.R.M. semnase procesul-verbal din 10 aprilie 2008, care stabilise că bijuteriile în litigiu fuseseră expuse la vânzare, fără a se pronunța în scris și, pe de altă parte, declarase apoi în fața Tribunalului de Primă Instanță că bijuteriile nu fuseseră expuse în vederea vânzării lor. El a considerat că această declarație a fost contrazisă de faptul că persoana în cauză își aplicase semnătura pe procesul-verbal fără a emite rezerve. Prin urmare, instanța departamentală a anulat decizia Tribunalului de Primă Instanță din Timișoara din 15 iulie 2008 de anulare a procesului-verbal de amendă (punctul 10 de mai sus). Dreptul intern relevant 16. Articolele 19 și 20 din Regulamentul de urgență nr. 190/2000, intrat în vigoare la 16 decembrie 2000, sunt astfel formulate art. 19 Comercializarea metalelor prețioase sau expunerea la metale prețioase în vederea comercializării, fără a fi necesară punerea în liberă circulație a acestora în temeiul dispozițiilor legale în vigoare, constituie o amendă care poate fi acordată unei părți a unei sume cuprinse între 3 000 și 6 000 RON, precum și confiscării bunurilor vizate de amendă. Amendamentele menționate la articolele 18 și 19 se constată și se sancționează de către agenții autorizați în acest sens de către Autoritatea națională pentru protecția consumatorilor, de către Banca Națională a României, de către Ministerul Finanțelor sau de către Ministerul Afacerilor Interne și al Afacerilor Interne, în funcție de atribuțiile care le revin în conformitate cu dispozițiile legale. 17. Conform altor dispoziții ale Regulamentului nr. 190/2000 menționat anterior, autorizarea operațiunilor privind metalele și pietrele prețioase, precum și glazurarea se încadrează în domeniul de aplicare al A.N.P.C. 18. La art. 1169 din Codul civil, așa cum este în vigoare la momentul faptelor, se citea astfel Oricine depune o cerere în justiție este obligat să aducă probe în sprijinul acestei cereri. 19. La art. 305 din Codul de procedură civilă, în vigoare la data faptelor, se citea astfel în fața instanței de recurs, nu se poate accepta niciun mijloc de probă nou, cu excepția documentelor. GRIEF 20. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, societatea reclamantă a declarat că nu a beneficiat de un proces echitabil. Societatea reclamantă se plânge că cererea sa de anulare a procesului-verbal de amendă a fost respinsă de instanța de apel pe baza dovezilor care ar fi determinat instanța de primă instanță să accepte aceeași cerere, și aceasta, în opinia sa, fără o nouă administrare a probelor. Aceasta se referă la art. 6 alin. (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, este astfel formulată. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...), care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. În primul rând, guvernul consideră că art. 6 alin. (1) din Convenție nu se aplică în cazul de față sub aspectul său penal. În primul rând, se referă la hotărârea S.C. IMH Suceava S.R.L. c. România 24935/04, 29 octombrie 2013), acesta afirmă următoarele - dispozițiile art. 19 din Regulamentul de urgență nr. 19/2000 (punctul 16 de mai sus) nu au un caracter general, ci un anumit grup, și anume cel al persoanelor autorizate să vândă metale și pietre prețioase - dispozițiile - "domeniul acordat societății reclamante" era redus, nu avea un caracter serios pentru o societate comercială și nu putea fi înlocuit cu o pedeapsă privată de libertate în caz de neplată - valoarea bunurilor confiscate nu era ridicată - confiscarea bijuteriilor în cauză avea și un scop preventiv 23. Guvernul consideră că, în aceste condiții, principiile enunțate în cauza Găitanaru c. România 26082/05, 26 iunie 2012), referitoare la o acuzație în materie penală, nu sunt aplicabile în speță. În această privință, guvernul arată că art. 305 din Codul de procedură civilă în vigoare la data faptelor, potrivit căruia numai documente puteau fi depuse în etapa de recurs (punctul 19 de mai sus) se aplica prezentei cauze Mai sus menționat, având în vedere contextul penal care caracterizează cauza menționată, adaugă că instanța de recurs avea posibilitatea de a modifica decizia atacată pe baza acestor noi documente, precum și a mijloacelor de probă deja administrate de instanța de primă instanță 25. În plus, guvernul susține că, în speță, tribunalul din Timiș a apreciat credibilitatea diferitelor mijloace de probă în lumina circumstanțelor cauzei și și-a motivat în mod corespunzător decizia în această privință. Acesta susține că aceasta a fost adoptată în cadrul unei proceduri contradictorii și precizează că, în cursul acesteia din urmă, societatea reclamantă, reprezentată de un avocat, a putut prezenta observațiile și mijloacele de probă considerate relevante, precum și argumentele în sprijinul tezei sale. În plus, el reproșează societății reclamante că nu a explicat contradicția mențiunilor din procesul-verbal din 10 aprilie 2008 (punctul 5 de mai sus) cu declarația martorului D.R.M din 15 iulie 2008 (punctul 9 de mai sus), în timp ce aceasta ar fi avut ocazia să o facă. Prin urmare, instanța ar fi respectat principiile contradictoriei și egalității armelor. În cele din urmă, din punctul de vedere al guvernului, nu reiese că tribunalul departamental a tras concluzii arbitrare cu privire la faptele care i-au fost supuse sau că a depășit limitele unei interpretări rezonabile a dispozițiilor legale aplicabile în această specie. 26. Societatea reclamantă și-a exprimat satisfacția de a-și prezenta cererile de satisfacție echitabilă și nu și-a depus observațiile scrise cu privire la admisibilitatea și la temeinicia cauzei.Evaluarea Curții 27.În primul rând, Curtea trebuie să stabilească sub ce aspect art. 6 din Convenție se aplică în speță. 28. În conformitate cu jurisprudența constantă a Curii, existența sau nu a unei dispoziții Acuzația în materie penală trebuie să fie apreciată pe baza a trei criterii, pe care le desemnează în mod curent sub numele de Al doilea și al treilea criteriu sunt alternative și nu neapărat cumulative. Pentru ca art. 6 să se aplice, este suficient să se prevadă, prin natura sa, încălcarea în cauză sau să se fi supus unei sancțiuni care, prin natura și gravitatea sa, se regăsește, în general, în materie penală (Ezeh și Connors c. Regatul Unit [GC], 39665/95 și 408/98, § 86, CEDH 2003. X. Slăbiciunea relativă a laxului nu poate elimina o încălcare a caracterului său penal intrinsec (Öztürk c. Germania, 21 februarie 1984, § 54, seria A n 73, și Lutz c. Germania, 25 august 1987, § 55, seria A n 123). Acest lucru nu împiedică adoptarea unei abordări cumulative dacă analiza separată a fiecărui criteriu nu permite să se ajungă la o concluzie clară cu privire la existența unei acuzații în materie penală (Jussila c. Finlanda [GC], nr. 73053/01, §§ 30-31, CEDH 2006 XIV). 29. În speță, Curtea constată că autoritățile au aplicat societății reclamante o amendă calificată drept amendă prin dreptul intern și că au confiscat mai multe bijuterii. Cu toate acestea, calificarea în dreptul intern nu este decisivă în sensul aplicabiliei articolului 6 din Convenție, indicațiile furnizate de dreptul intern care au o valoare relativă (Öztürk, menționat anterior, § 52). În ceea ce privește natura încălcării, se pare că dispozițiile a căror încălcare a fost reprovocată societății reclamante vizau să asigure protecția consumatorilor (a se vedea în același sens S.C. IMH Suceava S.R.L. menționat anterior, § 51). Aceste dispoziții nu aveau caracter general și nu se adresau decât unui anumit grup de persoane (a se vedea, de asemenea, Inocêncio c. Portugalia (dec.), nr 43862/98, 11 ianuarie 2001), și anume vânzătorii de bijuterii din materiale prețioase sau servite cu pietre prețioase. Pe de altă parte, este necesar să se constate rolul important jucat de A.N.P.C. pentru protecția consumatorilor în punerea în aplicare a legislației în acest domeniu. care poate fi atribuit societății reclamante (Ezeh și Connors, citată anterior, § 120), forța este de a constata că nu putea fi înlocuită cu o pedeapsă privativă de libertate în caz de neplată (a se vedea, mutatis mutandis, Nicoleta Gheorghe c. România, n 23470/05, § 26, 3 aprilie 2012; a se vedea, de asemenea, a contra Anghel c. România, n 28183/03, § 52, 4 octombrie 2007). În ceea ce privește partea care îi revine efectiv societății reclamante, în valoare de 3 000 RON (aproximativ 800 EUR), trebuie remarcat nu numai că aceasta reprezintă minimul prevăzut de dreptul intern, ci și că nu era foarte ridicată pentru o societate comercială (a se vedea, în același sens, S.C. IMH Suceava S.R.L., citată anterior, § 51). Toate elementele menționate anterior determină Curtea să concluzioneze că, în măsura în care se referă atât la dreptul la liberă circulație, procedura în cauză nu se referea la o acuzație în materie penală 30. Tot în ceea ce privește cele menționate anterior, Curtea arată în plus că confiscarea bunurilor nu era legată de o infracțiune penală Pe baza unor dispoziții juridice generale (a se vedea, a inverso Sud Fondi SRL c. Italia (dec.), n 75909/01, 30 august 2007 și Varvara c. Italia, n 17475/09, § 59, 29 octombrie 2013). Pe de altă parte, considerațiile referitoare la : Dispozițiile care reglementează această măsură nu au un caracter general, ci doar unui anumit grup de persoane, și anume, în acest caz, vânzătorii de bijuterii din materiale prețioase sau utilizate ca pietre prețioase (punctul 16 de mai sus) ; în plus, numai bunurile nelemnoase Au fost confiscate, ceea ce confirmă faptul că scopul măsurii a fost mai degrabă de a proteja consumatorii și nu un scop punitiv (a se vedea, a contrao Sud Fondi SRL, decizia menționată anterior) ; în cele din urmă, valoarea bunurilor confiscate, chiar și în funcție de valoarea de piață avansată de societatea reclamantă (punctul in fine) În aceste condiții, Curtea concluzionează că, în măsura în care se referă la confiscare, procedura în cauză nu se referea nici la o acuzație în materie penală. În consecință, al doilea și al treilea paragraf din art. 6 din Convenție, care privesc drepturile persoanelor acuzate, nu pot fi invocate în acest context. 31. Rămâne de stabilit dacă procedura inițiată împotriva societății reclamante se referă la drepturi și obligații cu caracter civil 20496/02, § 46, 10 aprilie 2012). 33. Curtea reamintește că aceasta are ca sarcină unică, în conformitate cu art. 19 din Convenție, de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din aceasta din partea părților contractante. În special, nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă sau de a înlocui propria sa apreciere cu cea a instanțelor naționale, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție. În cazul în care art. 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează, în același timp, eligibilitatea probelor ca atare, care intră în domeniul de aplicare al dreptului intern principal (Teixeira de Castro c. Portugalia, 9 iunie 1998, § 34, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998-IV și Jalloh c. Germania [GC], n 54810/00, § 94, CEDH 2006 IX). 34. Pe de altă parte, deși art. 6 alineatul (1) din convenție nu reglementează eligibilitatea și forța probantă a mijloacelor, argumentelor și ofertelor de probă ale părților, acesta pune în sarcina instanțelor o obligație de a se deda la examinarea lor efectivă, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora (Van de Hurk c. Țările de Jos, 19 aprilie 1994, § 59, seria A n 288). În cazul în care art. 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, această obligație nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument (García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 26, CEDO 1999-I). 35. În cele din urmă, Curtea trebuie să se asigure că procedura în ansamblul său, inclusiv modul în care au fost tratate probele, are un caracter echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Cu toate acestea, trebuie amintit că imperativele inerente noțiunii de proces echitabil Nu sunt neapărat aceleași în litigiile privind drepturile și obligațiile cu caracter civil ca și în cazurile privind acuzațiile în materie penală. 2 și 3 din art. 6 din Convenție. Prin urmare, deși aceste dispoziții au o anumită relevanță în afara limitelor înguste ale dreptului penal, statele contractante au o latitudine mai mare în domeniul dreptului civil decât în materie de urmărire penală (a se vedea, de exemplu, Dombo Beheer B.V. c. Țările de Jos, 27 octombrie 1993, §§ 32-33, seria A n 274, și JOKELA c. Finlanda, nr. 28856/95, § 68, CEDH 2002 IV. 36. În speță, Curtea arată mai întâi că instanțele interne care au examinat contestația societății reclamante introdusă împotriva procesului-verbal din 5 mai 2008 erau organisme care exercită un control în deplină instanță la care era posibil să se anuleze documentul menționat dacă acestea erau nefondate sau nefondate ( Nicoleta Gheorghe, citată anterior, § 34). În ceea ce privește hotărârea tribunalului județean din Timiș, Curtea nu descoperă nici un indice darbitraire sau lipsa de echitate. Faptul că această instanță, printr-o hotărâre motivată, a considerat, după analiză, că motivele de nulitate prezentate de societatea reclamantă nu au dus la nulitatea procesului-verbal, solicitată de la persoana în cauză, nu este suficient pentru a pune la îndoială echitatea procedurii în cauză. 37. Prin urmare, rezultă că cererea este în mod clar greșit întemeiată și că trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 octombrie 2016. Andrea Tamietti Paulo de Albuquerque Adjunct Președinte
Requête n
o
47163/09
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 13 septembre 2016 en un comité composé de
:
Paulo Pinto de Albuquerque,
président,
Iulia Motoc,
Marko Bošnjak,
juges,
et de Andrea Tamietti,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 20 août 2009,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La société requérante, Chaw Chaw Impex S.R.L., est une société commerciale de droit roumain créée en 1995 et ayant son siège à Oradea. Elle a été représentée devant la Cour par M
e
S.M. Gentimir, avocat à Timișoara.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agente, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le 10 avril 2008, une équipe formée de deux agents du service d’investigation des fraudes de la police départementale, d’un représentant du service départemental pour la défense des consommateurs et d’un représentant de l’Autorité nationale pour la protection des consommateurs («
l’A.N.P.C.
») procéda à un contrôle dans une des boutiques de la société requérante, spécialisée dans la commercialisation de bijoux faits à partir de métaux et pierres précieux.
5.
Lors de ce contrôle, plusieurs bijoux en argent non poinçonnés, pesant au total 1
878,
90 grammes, furent saisis. Un procès-verbal dressant la liste de ces bijoux fut établi. Il mentionnait que ceux-ci «
étaient exposés à la vente dans les vitrines sans avoir fait l’objet du poinçonnage
». Le procès
‑
verbal fut signé par la gérante de la société requérante ainsi que par D.R.M., un employé de celle-ci.
6.
Le 14 avril 2008, la gérante de la société requérante fit une déclaration écrite devant le service d’investigation des fraudes indiquant que les bijoux n’avaient pas été soumis au poinçonnage «
en raison de problèmes familiaux
».
7.
Le 5 mai 2008, les deux agents de police établirent un procès-verbal de contravention et, en application de l’article 19 du règlement d’urgence n
o
190/2000 sur le régime des métaux et pierres précieux («
le règlement n
o
190/2000
», voir paragraphe 16 ci-après), infligèrent à la société requérante une amende de 3
000 lei roumains (RON – environ 800
euros (EUR)). Ils ordonnèrent en outre la confiscation des bijoux, qui, selon la société requérante, avaient une valeur marchande d’environ 36
000
RON (environ 8
8.
Le 20 mai 2008, la société requérante contesta devant le tribunal de première instance de Timișoara le procès-verbal de contravention du 5
mai
2008 (paragraphe 7 ci-dessus). Elle soutenait notamment que les bijoux confisqués avaient uniquement été exposés dans une vitrine, qu’ils n’avaient pas été pesés et que leur prix n’avait pas été fixé. Elle estimait que, dans ces conditions, le procès-verbal avait établi à tort que les bijoux avaient été «
exposés à la vente
». Elle affirmait en outre que sa gérante avait fait des démarches auprès des représentants de l’A.N.P.C. en vue du poinçonnage des bijoux un jour avant le contrôle.
La société requérante déposa des photographies qui montraient la vitrine dans laquelle les bijoux en question avaient été exposés à côté d’une affiche portant la mention «
exposition sans vente
». Elle sollicita en outre l’audition d’un témoin.
9.
Le 15 juillet 2008, le tribunal entendit D.R.M., l’employé de la société requérante qui avait signé le procès-verbal du 10
avril
2008 (paragraphe
5 ci-dessus). Celui-ci confirma les dires de la société requérante contenus dans la demande introductive d’instance.
10.
Par une décision du même jour, le tribunal de première instance de Timișoara accueillit la contestation de la société requérante et annula le procès-verbal de contravention. Pour ce faire, le tribunal jugea que les photographies versées au dossier par l’intéressée et la déclaration de D.R.M. prouvaient que les bijoux confisqués avaient été exposés dans la boutique uniquement à titre publicitaire, et non en vue de leur vente, et que, dans ces conditions, les dispositions de l’article 19 du règlement n
o
190/2000 n’étaient pas applicables.
11.
La direction générale départementale de la police forma un recours contre cette décision. À l’appui de sa contestation, elle exposait ce qui suit
:
- dans le procès-verbal du 10 avril 2008, il était mentionné que les bijoux avaient été exposés en vue de leur vente. Or ce procès-verbal avait été signé par la gérante et un employé de la société requérante, lesquels n’auraient émis aucune réserve (paragraphe 5 ci-dessus)
;
- aucune allégation relative à l’exposition des bijoux à titre publicitaire n’avait été faite par la gérante de la société requérante dans sa déclaration écrite du 14 avril 2008, et l’absence de poinçonnage avait été expliquée par des considérations d’ordre familial (paragraphe 6 ci-dessus)
;
- l’A.N.P.C. avait autorisé la société requérante à exercer uniquement des activités de vente, d’achat et d’importation de métaux et pierres précieux et de bijoux, et non des activités de nature publicitaire.
12.
La direction générale départementale de la police versa au dossier plusieurs documents, et notamment ceux qu’elle avait mentionnés dans ses moyens de recours.
13.
La société requérante déposa un mémoire en défense. Se référant à la jurisprudence de la Cour concernant la qualification d’«
accusation en matière pénale
» des contraventions, elle alléguait que les documents versés par la partie adverse ne suffisaient pas à renverser la présomption d’innocence dont elle estimait devoir bénéficier.
14.
Des débats eurent lieu le 20 février 2009. L’avocat de la société requérante ne put y participer en raison d’une urgence médicale. Il déposa toutefois des conclusions écrites le même jour, après le prononcé de l’arrêt par le tribunal départemental de Timiș.
15.
Par l’arrêt susmentionné, le tribunal départemental constata, d’une part, que le témoin D.R.M. avait signé le procès-verbal du 10
avril
2008, lequel avait établi que les bijoux litigieux avaient été exposés à la vente, sans formuler d’objection et, d’autre part, qu’il avait ensuite déclaré devant le tribunal de première instance que les bijoux n’avaient pas été exposés en vue de leur vente. Il jugea que cette déclaration était contredite par le fait que l’intéressé avait apposé sa signature sur le procès-verbal sans émettre de réserve. Par conséquent, le tribunal départemental annula la décision du tribunal de première instance de Timișoara du 15 juillet 2008 annulant le procès-verbal de contravention (paragraphe 10 ci-dessus).
B.
Le droit interne pertinent
16.
Les articles 19 et 20 du règlement d’urgence n
o
190/2000, entré en vigueur le 16 décembre 2000, sont ainsi libellés
:
Article 19
«
La commercialisation des métaux précieux ou l’exposition [des métaux précieux] en vue de leur commercialisation sans le poinçonnage préalable exigé par les dispositions légales en vigueur constituent une contravention qui est passible d’une amende d’un montant compris entre 3
000 et 6
000 RON ainsi que de la confiscation des biens visés par la contravention.
»
Article 20
«
Les contraventions visées aux articles 18 et 19 sont constatées et sanctionnées par les agents autorisés en ce sens par l’Autorité nationale pour la protection des consommateurs, par la Banque nationale roumaine, par le ministère des Finances ou le ministère de l’Administration et des Affaires intérieures, en fonction des attributions leur incombant selon les dispositions légales.
»
17.
Selon d’autres dispositions du règlement n
o
190/2000 précité, l’autorisation des opérations concernant les métaux et pierres précieux ainsi que le poinçonnage relèvent de l’A.N.P.C.
18.
L’article 1169 du code civil, tel qu’en vigueur à l’époque des faits, se lisait ainsi
:
«
Toute personne qui présente une demande en justice est tenue d’apporter des preuves à l’appui de cette demande.
»
19.
L’article 305 du code de procédure civile, tel qu’en vigueur à l’époque des faits, se lisait ainsi
:
«
Devant la juridiction de recours, aucun moyen de preuve nouveau ne peut être accueilli, à l’exception de documents.
»
GRIEF
20.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la société requérante allègue ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable.
21.
La société requérante se plaint que sa demande d’annulation du procès-verbal de contravention ait été rejetée par la juridiction de recours sur la base des preuves qui auraient déterminé la juridiction de première instance à accueillir cette même demande, et ce, à ses dires, sans nouvelle administration des preuves. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »
A.
Thèses des parties
22.
Le Gouvernement estime tout d’abord que l’article 6 § 1 de la Convention n’est pas applicable en l’espèce sous son volet pénal. Se référant à l’arrêt
S.C. IMH Suceava S.R.L.
c. Roumanie
(n
o
24935/04, 29
octobre
2013), il affirme ce qui suit
:
- les dispositions de l’article 19 du règlement d’urgence n
o
190/2000 (paragraphe
16 ci-dessus) n’ont pas un caractère général, mais s’adressent à un groupe déterminé, à savoir celui des personnes autorisées à vendre des métaux et pierres précieux
;
- les dispositions précitées n’ont pas une finalité répressive, et elles poursuivent le but de protection des consommateurs contre la vente des produits non vérifiés
;
- l’amende infligée à la société requérante était d’un montant réduit, ne revêtait pas un caractère sérieux pour une société commerciale, et ne pouvait pas être remplacée par une peine privative de liberté en cas de non
‑
paiement
;
- la valeur des biens confisqués n’était pas élevée
;
- la confiscation des bijoux litigieux avait également un but préventif.
23.
Le Gouvernement considère que, dans ces conditions, les principes énoncés dans l’affaire
Găitănaru c. Roumanie
(n
o
26082/05, 26
juin
2012), relative à une accusation en matière pénale, ne sont pas applicables en l’espèce. D’après lui, la présente cause s’apparente plutôt à un litige relatif à des droits et obligations de caractère civil.
24.
Sur ce point, le Gouvernement indique que l’article 305 du code de procédure civile en vigueur à l’époque des faits, selon lequel seuls des documents pouvaient être versés au stade du recours (paragraphe
19 ci
‑
dessus) était applicable à la présente cause – ce qui selon lui n’était pas le cas dans l’affaire
Găitănaru
précitée, eu égard au contexte pénal caractérisant ladite affaire. Il ajoute que la juridiction de recours avait la possibilité de modifier la décision attaquée sur la base de ces nouveaux documents ainsi que des moyens de preuve déjà administrés par la juridiction de première instance.
25.
En outre, le Gouvernement soutient que, en l’espèce, le tribunal départemental de Timiș a apprécié la crédibilité des divers moyens de preuve à la lumière des circonstances de l’affaire et a dûment motivé sa décision à cet égard. Il affirme que celle-ci a été adoptée à l’issue d’une procédure contradictoire, et il précise que, au cours de cette dernière, la société requérante, représentée par un avocat, a pu présenter les observations et moyens de preuve jugés pertinents ainsi que des arguments à l’appui de sa thèse. De plus, il reproche à la société requérante de ne pas avoir expliqué la contradiction des mentions du procès-verbal du 10
avril
2008 (paragraphe 5 ci-dessus) avec la déclaration du témoin D.R.M du 15 juillet 2008 (paragraphe 9 ci-dessus), alors qu’elle en aurait eu l’occasion. Le tribunal aurait par conséquent respecté les principes du contradictoire et de l’égalité des armes. Enfin, de l’avis du Gouvernement, il n’apparaît pas que le tribunal départemental ait tiré des conclusions arbitraires des faits qui lui étaient soumis ou qu’il ait dépassé les limites d’une interprétation raisonnable des dispositions légales applicables dans la présente espèce.
26.
La société requérante s’est contentée de présenter ses demandes de satisfaction équitable et n’a pas déposé d’observations écrites sur la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
B.
Appréciation de la Cour
27.
La Cour doit d’abord déterminer sous quel volet l’article 6 de la Convention trouve à s’appliquer en l’espèce.
28.
Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’existence ou non d’une «
accusation en matière pénale
» doit s’apprécier sur la base de trois
critères, que l’on désigne couramment sous le nom de «
critères
Engel
» (
Engel et autres c. Pays-Bas
, 8 juin 1976, série A n
o
22), consistant respectivement en la qualification juridique de l’infraction en droit interne, en la nature même de l’infraction et en le degré de sévérité de la sanction encourue par l’intéressé. Les deuxième et troisième critères sont alternatifs et pas nécessairement cumulatifs. Pour que l’article 6 s’applique, il suffit que l’infraction en cause soit, par nature, pénale ou ait exposé l’intéressé à une sanction qui, par sa nature et son degré de gravité, ressortit en général à la matière pénale (
Ezeh et Connors c. Royaume-Uni
[GC],
n
os
39665/98 et 40086/98, § 86, CEDH 2003
‑
X). La faiblesse relative de l’enjeu ne saurait retirer à une infraction son caractère pénal intrinsèque (
Öztürk c.
Allemagne
, 21 février 1984, § 54, série A n
o
73, et
Lutz c.
Allemagne
, 25
août
1987, §
55, série A n
o
123). Cela n’empêche pas l’adoption d’une approche cumulative si l’analyse séparée de chaque critère ne permet pas d’aboutir à une conclusion claire quant à l’existence d’une accusation en matière pénale (
Jussila c. Finlande
[GC], n
o
73053/01, §§
2006
‑
XIV).
29.
En l’espèce, la Cour observe que les autorités ont infligé à la société requérante une amende qualifiée de contraventionnelle par le droit interne et qu’elles ont procédé à la confiscation de plusieurs bijoux. La qualification de l’amende en droit interne n’est toutefois pas décisive aux fins de l’applicabilité de l’article 6 de la Convention, les indications fournies par le droit interne n’ayant qu’une valeur relative (
Öztürk,
précité, §
52). Quant à la nature de l’infraction, il apparaît que les dispositions dont la violation était reprochée à la société requérante visaient à assurer la protection des consommateurs (voir, dans le même sens,
S.C. IMH Suceava S.R.L.
,
précité, § 51). Ces dispositions n’avaient pas un caractère général et elles ne s’adressaient qu’à un groupe déterminé de personnes (voir, également,
Inocêncio c. Portugal
(déc.), n
o
43862/98, 11
janvier
2001), à savoir, en l’occurrence, les vendeurs de bijoux en matériaux précieux ou sertis de pierres précieuses. Par ailleurs, force est de constater le rôle important joué par l’A.N.P.C. pour la protection des consommateurs dans la mise à exécution de la législation dans ce domaine. Pour ce qui est de la nature et la sévérité de la sanction «
susceptible d’être infligée
» à la société requérante (
Ezeh et Connors
, précité, § 120), force est de constater que l’amende en question ne pouvait pas être remplacée par une peine privative de liberté en cas de non-paiement (voir,
mutatis mutandis
,
Nicoleta Gheorghe c.
Roumanie
, n
o
23470/05, §
26, 3
avril
2012
; voir également,
a contrario
,
Anghel c.
Roumanie
, n
o
28183/03, § 52, 4 octobre 2007). En ce qui concerne l’amende effectivement infligée à la société requérante, d’un montant de 3
000
RON (environ 800 EUR), il convient de noter non seulement qu’elle représentait le minimum prévu par le droit interne, mais aussi qu’elle n’était pas très élevée pour une société commerciale (voir, dans le même sens,
S.C. IMH Suceava S.R.L.
, précité, § 51).
L’ensemble des éléments qui précèdent amènent la Cour à conclure que, pour autant qu’elle concerne l’amende contraventionnelle, la procédure en cause ne portait pas sur une «
accusation en matière pénale
».
30.
Toujours eu égard à ce qui précède, la Cour relève de surcroît que la confiscation des biens litigieux n’était pas rattachée à une «
infraction pénale
» fondée sur des dispositions juridiques générales (voir,
a contrario
,
Sud Fondi SRL c. Italie
(déc.), n
o
75909/01, 30 août 2007, et
Varvara c.
Italie
, n
o
17475/09, § 59, 29 octobre 2013). Par ailleurs, les considérations relatives à l’amende contraventionnelle sont également valables pour la confiscation
: les dispositions régissant cette mesure n’avaient pas un caractère général, ne s’adressant qu’à un groupe déterminé de personnes, à savoir, en l’occurrence, les vendeurs de bijoux en matériaux précieux ou sertis de pierres précieuses (paragraphe
16 ci-dessus)
; de plus, seuls les biens «
irréguliers
» ont été confisqués, ce qui confirme que le but de la mesure était plutôt de protéger les consommateurs et non un quelconque but punitif (voir,
a contrario
,
Sud Fondi SRL
, décision précitée)
; enfin, la valeur des biens confisqués, même en se tenant à la valeur marchande avancée par la société requérante (paragraphe
7
in fine
ci
‑
dessus), n’apparaît pas très élevée. Dans ces conditions, la Cour conclut que, pour autant qu’elle concerne la confiscation, la procédure en cause ne portait pas non plus sur une «
accusation en matière pénale
». En conséquence, les deuxième et troisième paragraphes de l’article 6 de la Convention, qui concernent les droits des personnes accusées, ne peuvent pas être invoqués dans ce contexte.
31.
Il reste à déterminer si la procédure entamée contre la société requérante portait sur des «
droits et obligations de caractère civil
», au sens du premier paragraphe de l’article 6 de la Convention. La Cour observe à ce sujet que la procédure litigieuse a affecté le droit de propriété de la société requérante, qui, eu égard à sa jurisprudence, est un droit civil (
Silickienė c.
Lituanie
, n
o
20496/02, § 46, 10 avril 2012). L’article 6 § 1 de la Convention est donc applicable sous son volet civil.
32.
Quant au fond du grief, la Cour note que la requérante se plaint du rejet de son action par la juridiction de recours sur la base des preuves qui auraient déterminé la juridiction de première instance à accueillir cette action, et ce, à ses dires, sans nouvelle administration des preuves.
33.
La Cour rappelle qu’elle a pour seule tâche, conformément à l’article
19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de cette dernière pour les parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par un tribunal interne, ou de substituer sa propre appréciation à celle des juridictions nationales, sauf si et dans la mesure où ces erreurs pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Si l’article 6 de la Convention garantit le droit à un procès équitable, il ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves en tant que telles, matière qui relève au premier chef du droit interne (
Teixeira de
Castro c. Portugal
, 9 juin 1998, § 34,
Recueil des arrêts et décisions
1998-IV, et
Jalloh c. Allemagne
[GC], n
o
54810/00, §
‑
IX).
34.
Par ailleurs, bien que l’article 6 § 1 de la Convention ne réglemente pas l’admissibilité et la force probante des moyens, arguments et offres de preuve des parties, il met à la charge des tribunaux une obligation de se livrer à leur examen effectif, sauf à en apprécier la pertinence (
Van de Hurk c. Pays-Bas
, 19 avril 1994, § 59, série A n
o
288). Si l’article
6
§
1 oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, cette obligation ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (
García Ruiz c.
Espagne
[GC], n
o
35.
En définitive, la Cour doit s’assurer que la procédure dans son ensemble, y compris la manière dont ont été traitées les preuves, a revêtu un caractère équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Il convient néanmoins de rappeler que les impératifs inhérents à la notion de «
procès équitable
» ne sont pas nécessairement les mêmes dans les litiges relatifs à des droits et obligations de caractère civil que dans les affaires concernant des accusations en matière pénale. Preuve en est l’absence, pour les premiers, de clauses détaillées semblables à celles prévues aux paragraphes
2 et 3 de l’article 6 de la Convention. Partant, et bien que ces dispositions aient une certaine pertinence en dehors des limites étroites du droit pénal, les États contractants jouissent d’une latitude plus grande dans le domaine du contentieux civil qu’en matière de poursuites pénales (voir, par exemple,
Dombo Beheer B.V. c. Pays-Bas
, 27 octobre 1993, §§
32-33, série
A n
o
274, et
Jokela c. Finlande
, n
o
‑
IV).
36.
En l’espèce, la Cour relève d’abord que les tribunaux internes qui ont examiné la contestation de la société requérante introduite contre le procès-verbal du 5 mai 2008 étaient des instances exerçant un contrôle de pleine juridiction auxquelles il était loisible d’annuler ledit document si elles l’estimaient nul ou mal fondé (
Nicoleta Gheorghe
, précité, §
34). S’agissant de l’arrêt du tribunal départemental de Timiș, la Cour ne décèle aucun indice d’arbitraire ou de manque d’équité. Le fait que ce tribunal, par un arrêt motivé, a estimé, après analyse, que les motifs de nullité avancés par la société requérante n’entraînaient pas la nullité du procès-verbal, demandée par l’intéressée, ne suffit pas à mettre en doute l’équité de la procédure en cause.
37.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 6 octobre 2016.
Andrea Tamietti
Paulo Pinto de Albuquerque
Greffier adjoint
Président