CUCU contre la ROUMANIE

Decretul nr. 210 din 14 iunie 1960 privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor prețioase și pietrelor prețioase art. 1 "Posesia, sub orice titlu, a valutelor și metalelor prețioase, precum și orice operațiune cu acestea constituie monopol de stat și sunt interzise (...)" art. 15 "Actele de comerț privind obiecte și bijuterii din metale prețioase sunt interzise (...)" art. 16 "Orice operațiune cu devize, metale prețioase sau pietre prețioase trebuie să fi fost autorizată de ministerul finanțelor (...)" art. 39 "Vânzarea metalelor prețioase și pietrelor prețioase, sub oricare formă, de către străini care nu au domiciliul în România constituie o contravenție și este pedepsită cu amendă (...) Amenda se aplică atât celui care transmite bunurile cât și celui care le dobândește. Bunurile în cauză sunt confiscate." art. 40 "Ministerul Afacerilor Interne și ministerul Comerțului Exterior constată și aplică contravenții (...) Este permis (interesatului) să conteste procesul-verbal care constată contravenția și aplică sancțiunea în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicat (...) Contestația este rezolvată de tribunalele de primă instanță ale locului unde contravenția a fost comisă (...) Decizia prin care această instanță se pronunță asupra plângerii interesatului este definitivă." Decretul nr. 210/1960 a fost abrogat și înlocuit prin decretul nr. 244/1978, în temeiul căruia Banca Națională a României era competentă să păstreze și să asigure buna gestionare a rezervei de metale prețioase de stat, compusă, printre altele, din lingouri de aur, monede și bijuterii aparținând statului, și se găsind în posesia Băncii. În temeiul acestui decret și, conform statutului Băncii Naționale adoptat la 16 decembrie 1970, aceasta era competentă să cumpere, să vândă și să transforme metalele prețioase; pentru aceasta, era autorizată să topească metalele prețioase care făceau parte din rezerva statului, precum și obiectele și bijuteriile particulari, pentru a le transforma în lingouri de aur sau metal susceptibil a fi utilizat în scopuri dentare.

Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958 privind prescripția dreptului de acțiune art. 1 "Dreptul de acțiune având obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege." art. 3 "Termenul de prescripție este de trei ani (...)" art. 21 "Dispozițiile prezentului decret nu se aplică dreptului de acțiune pentru apărarea drepturilor de proprietate, de uzufruct, [sau] de locuință (...)"

Codul Civil art. 1890 "Toate acțiunile reale sau personale, care nu au fost declarate imprescriptibile de lege, și pentru care legea nu a prevăzut termen de prescripție, se vor prescrie în termen de 30 de ani (...)"

Decizia nr. 144/1982 a Tribunalului Suprem Tribunalul Suprem a declarat că dreptul de proprietate este un drept perpetuu, indiferent de natura bunului, mobil sau imobil. Nu se putea face deci nicio distincție în materia prescripției dreptului de acțiune între drepturile reale imobiliare și drepturile reale mobiliare. Tribunalul a concluzionat că acțiunea de revendicare a unui bun este imprescriptibilă, fie că se agă de bunuri mobile sau imobile.

Decizia nr. 1445/1972 a Tribunalului Suprem Tribunalul Suprem a judecat că decizia penală prin care o instanță judiciară națională ordinase confiscarea bunurilor unei persoane constituia titlul în temeiul căruia statul dobândise, de la data la care această decizie devenise definitivă, dreptul de proprietate asupra bunurilor confiscate. În specie, tribunalul a judecat că dreptul de acțiune al unui terț căruia bunuri i-au fost confiscate printr-o decizie din 24 septembrie 1958 era prescris la 24 iunie 1970 - data la care interesatul introdusese o acțiune de revendicare - în temeiul dispozițiilor speciale prevăzute în materie de decretele nr. 218/60 și 712/66. PLÂNGERILE 1. Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanta consideră că cauza sa nu a fost auzită echitabil, ținând seama de interpretarea și aplicarea manifestă greșit pe care tribunalele le-au dat dispozițiilor dreptului intern în materia prescripției. 2. Citând art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, reclamanta se plânge de a fi fost privată de proprietatea bunurilor sale mobile ținând seama de confiscarea lor, în 1981, precum și de rezultatul dat de instanțele judiciare naționale acțiunii de revendicare, prin hotărârea curții de apel din Suceava din 13 februarie 1989. ÎN DREPT 1. Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanta consideră că cauza sa nu a fost auzită echitabil, în încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției, care dispune așa în părțile relevante: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită echitabil (...) de un tribunal (...), care va decide (...) contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)" Guvernul este de opinie că nu-i revine Curții să cunoască de greșeli de fapt și drept pretins comise de instanțele judiciare naționale și invocă în acest sens hotărârea García Ruiz c. Spania ([GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Consideră că instanțelor interne le revine să determine, de manieră suverană, sensul legilor naționale, Convenția neautorizând instituțiile sale să cenzureze o sentință pe motiv că tribunalele naționale s-ar fi înșelat privind interpretarea și aplicarea dreptului intern. Respingerea acțiunii de revendicare a reclamantei pentru nerespectarea termenului de prescripție nu constituie, după opinia Guvernului, o greșeală manifestă de apreciere ținând seama de circumstanțele cauzei și de controversă existând în materie în dreptul român. Mai precis, susține că în specie, reclamanta omisese a se prevale de calea de recurs existentă în dreptul român pentru a contesta legalitatea sau temeinicul confiscării bunurilor sale, și anume o plângere împotriva procesului-verbal de confiscare întocmit de polițiștii din Suceava la tribunalul competent, în temeiul articolului 40 al decretului nr. 210/1960. Guvernul subliniază că instanțele judiciare naționale sesizate de reclamantă în 1994 cu o acțiune de revendicare mobilă judecaseră că interesata nu ar putea corecta, prin intermediul unei asemenea căi, omisiunea sa, din 1981, de a epuiza căile speciale de recurs prevăzute, pe atunci, de dreptul român. Guvernul consideră că o asemenea interpretare a instanțelor judiciare naționale nu poate fi entachată de arbitrar și nu este singulară. Ca exemplu, Guvernul se referă la o decizie nr. 1445/1972, în care judecătorii Tribunalului Suprem estimaseră că un terț care introdusese o acțiune de revendicare a unui imobil confiscat nu ar putea obține, prin intermediul unei asemenea căi legale, recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunului în cauză, de vreme ce nu se prevăluseră, la timp, de procedura specială pusă la dispoziția sa de decretele nr. 218/1960 și 712/1966 (a se vedea nr. 4 mai sus din secțiunea "drept și practici interne relevante"). Guvernul admite totuși că rezultatul dat de hotărârea curții de apel din Suceava acțiunii de revendicare a reclamantei nu era singurul posibil, de vreme ce alte instanțe judiciare naționale admiseseră favorabil acțiuni similare. Pe de altă parte, Guvernul indică că o altă interpretare a dreptului intern și a faptelor cauzei este posibilă în specie la lumina documentelor dosarului, care arată că bunurile revendicate nu mai existau în natura lor, după cum rezultă din considerentele sentinței tribunalului de primă instanță din Suceava din 8 aprilie 1997. Sau, dacă fost cazul, argumentul Guvernului conform căruia reclamanta ar fi trebuit să ceară contravaloarea bunurilor sale pare fondat, obiectul acțiunii introductive de instanță a reclamantei fiind deci un drept de creanță, prescriptibil în termenul general de prescripție a dreptului de acțiune de trei ani, în temeiul articolelor 1 și 3 combinate din decretul nr. 167/1958. În sfârșit, Guvernul notează că reclamanta ar fi putut obține o reparație a prejudiciului prin constituire parte civilă în procedura penală deschisă împotriva celui care i-a vândut obiectele din aur, lucru pe care ea de asemenea omisese a face. Reclamanta susține că în perioada regimului comunist, nu exista un cadru legislativ care i-ar fi permis restituzione bunurilor sale, dar că întreprindese demersuri în acest sens imediat după schimbarea regimului politic, în 1989, sesizând tribunalul în termenul de trei ani de la data la care poliția recunoscuse, la 3 iunie 1992, dreptul ei la restituzione. Considerând că interpretarea făcut de tribunale dispozițiilor dreptului intern în materia prescripției este manifestă greșit, reclamanta subliniază că acțiunea sa nu aveau drept obiect un drept de creanță, dar că viza apărarea dreptului de proprietate asupra bunurilor sale mobile. Indică de asemenea că nici una din piesele dosarului nu ar permite concluzionarea că nu mai existau în natura lor, pentru ca ea să ceară contravaloarea. Curtea observă că o controversă opune, în specie, părțile, privitor la lipsa alegată de echitate a procedurii de revendicare decurgând, după reclamantă, din interpretarea și aplicarea manifestă greșit date de instanțele judiciare naționale dispozițiilor dreptului intern în materia prescripției, teză contestată de Guvernul pârât. Curtea reamintește că nu-i revine a cunoaște în general de greșeli de fapt și drept pretins comise de o instanță judiciară națională, cu excepția greșelii manifeste de apreciere, având implicații asupra drepturilor și libertăților salvgvardate de Convenție (cf. García Ruiz c. Spania ([GC], hotărâre precitată, § 28; Schenk c. Elveția, 12 iulie 1988, seria A, nr. 140, p. 29, § 45; Kemmache c. Franța, nr. 3, 24 noiembrie 1994, seria A, nr. 296-C, p. 88, § 44; Dulaurans c. Franța, nr. 34553/97, § 38, 21 martie 2000). În specie, consideră că ea nu ar putea înlocui tribunalele române pentru a se pronunța asupra temeinicului excluderii dreptului reclamantei de a revendica bunurile litigioase, din motivele care urmează. În primul rând, Curtea observă că prin intermediul procedurii litigioase, reclamanta urmărea obținerea unei decizii privind legalitatea și temeinicul confiscării bunurilor sale în 1981. Sau, rezultă din examinarea dispozițiilor dreptului și practicilor interne relevante că o cale de recurs specială i-era deschisă în materia dreptului român pe atunci, și anume o contestație împotriva procesului-verbal de confiscare, pe care interesata ar fi putut s-o introducă la tribunalul competent, în temeiul articolului 39 al decretului-lege. Se constată cu necesitate că, așa cum sunt prezentate de părți, faptele cauzei relevă că reclamanta omisese a se prevale de o asemenea cale specială de recurs care i-era deschisă în dreptul român. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu este nefondat a crede, la fel cu Guvernul și instanțele judiciare naționale sesizate de cererea de restituzione a bunurilor litigioase, că interesata nu ar putea corecta, prin intermediul cererii introductive de instanță din 27 iulie 1994, omisiunea sa, din 1981, de a epuiza căile speciale de recurs prevăzute, pe atunci, de dreptul român. În al doilea rând, Curtea observă că nu rezultă din elementele furnizate dacă, la data cererii introductive de instanță a reclamantei la instanțele judiciare naționale, bunurile de care cerea restituzione mai existau în materialitatea lor, sau dacă fusesera vândute între timp unor terți sau transformate, de către Bancă, în conformitate cu atribuțiile sale în materie, cum sunt definite de statutul acesteia și de legislația în vigoare după faptele litigioase (a se vedea nr. 1 in fine din secțiunea "drept și practici interne relevante"). Această din urmă ipoteză pare fi susținută, în specie, de considerentele tribunalului de primă instanță din Suceava din 8 aprilie 1997, care face referință la faptul că Banca notificase "valorificarea obiectelor din aur în favoarea Statului". Sau, dacă a fost cazul, argumentul Guvernului conform căruia reclamanta ar fi trebuit să ceară contravaloarea bunurilor sale pare fondat, obiectul acțiunii introductive de instanță a reclamantei fiind deci un drept de creanță, prescriptibil în termenul general de prescripție a dreptului de acțiune de trei ani, în temeiul articolelor 1 și 3 combinate din decretul nr. 167/1958. În sfârșit, presupunând că bunurile litigioase mai existau în materialitatea lor la Bancă la data cererii introductive de instanță a reclamantei, Curtea observă că la niciun moment al procedurii devant instanțele judiciare naționale, interesata nu a ridicat mijloace de drept legate de neapplicabilitatea, în specie, în temeiul articolului 21 al decretului nr. 167/1958, a termenului de prescripție de trei ani impartit de art. 3 al decretului-lege nr. 167/1958. Sau, privind dreptul ei de acțiune pentru apărarea unui drept de proprietate, interesata nu a cerut de asemenea instanțelor judiciare naționale aplicarea dispozițiilor relevante din Codul Civil în materia, și anume art. 1890 din Codul Civil, invocând, dacă era cazul, practica instanțelor judiciare naționale în materie (a se vedea nr. 4 și 5 din secțiunea "drept și practici interne relevante"). Ea nu a invocat de asemenea, în procedura devant Curt, nerespectarea acestor dispoziții și a acestei practici de instanțele sesizate de cererea de revendicare. Pentru toate aceste motive, rezultă că această plângere este manifestabil neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. 2. Reclamanta se plânge de a fi fost privată de proprietatea bunurilor sale în nerespectare a dispozițiilor articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, care dispune așa: "Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectul bunurilor sale. Niciodată nu poate fi privată de proprietate cu excepția cazurilor de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu ating dreptul pe care statele-l au de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general, sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi." Guvernul este de opinie că Curtea nu ar putea examina circumstanțele în care bunurile reclamantei au ieșit din posesia sa, prin confiscarea lor în 1981, nici efectele continue produse de ea până astazi, și se referă la cazurile Malhous c. Republica Cehă ([GC], nr. 33071/96, 12 iulie 2001) și Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germania ([GC], nr. 42527/98, § 50, CEDO 2001-VIII). Guvernul subliniază că nu este nici un motiv de a-și pune la îndoială legalitatea deiectării operate în 1981, bunurile fiind confiscate în temeiul decretului nr. 210/1960, care incrimina ca contravenție vânzarea metalelor prețioase. Susține în plus că reclamanta nu contestase legalitatea sau temeinicul procesului-verbal de confiscare. În aceste circumstanțe, nu putea fi vorba, după opinia Guvernului, de o încălcare continuă a Convenției imputabilă autorităților (a contrario, Loizidou c. Turcia, hotărâre din 18 decembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-VI, p. 2230, § 41). Reclamanta consideră că bunurile sale au ieșit ilegal din patrimoniu și că nu a pierdut niciodată proprietatea, dar doar posesia, bunurile în cauză aflânduse în Trezoreria națională. Ou, subliniază că s-a găsit în imposibilitate de a obține o decizie pe fond în acțiunea de revendicare pe care o sesizase instanțele judiciare naționale, pe motiv că dreptul ei de a acționa ar fi fost prescris. Curtea reamintește, în primul rând, că ea nu poate examina o cerere decât în măsura în care se referă la evenimente s-au produs după intrarea în vigoare a Convenției privind Partea contractantă în cauză. În specie, bunurile reclamantei au fost confiscate în 1981 și atribuite Băncii Naționale în vederea depozitării sau valorificării lor, mult înainte de 20 iunie 1994, data la care Convenția a intrat în vigoare privind România. Curtea nu este deci competentă ratione temporis pentru a examina circumstanțele privării de proprietate suferite de reclamantă sau efectele continue produse de ea până astazi. În măsura în care plângerea reclamantei se referă de asemenea la deciziile instanțelor o-au respins din acțiunea de restituzione a bunurilor litigioase - introdusă la tribunalul de primă instanță din Suceava la 27 iulie 1994, adică după intrarea în vigoare a Convenției privind România - Curtea reamintește că un reclamant nu poate alega o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se refereau la "bunurile" sale, noțiune care poate cuprinde, conform jurisprudenței constante în materie, atât "bunurile actuale" (hotărârea Van der Mussele c. Belgia din 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, p. 23, § 48) cât și valorile patrimoniale, inclusiv drepturile de creanță, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o "speranță legitimă" de a obține efectiv dispunerea unui drept de proprietate (a se vedea hotărârile Pine Valley Developments Ltd și alții c. Irlanda din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 23, § 51, și Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 21, § 31). În schimb, speranța de a vedea recunoscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate pe care este de mult imposibil să fie exercitat efectiv nu poate fi considerată drept "bun" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (cf. Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germania, precitat, § 83). Ou, Curtea consideră că procedura în cauză nu se referea la un "bun actual" în măsura în care, prin intermediul procedurii litigioase, reclamanta căuta să-și vază recunoscut un drept de proprietate asupra bunurilor mobile care, la epoca cererii introductive de instanță, ieșiseră din patrimoniu. Observă, în acest scop, că nici una din instanțele judiciare naționale sesizate de cererea reclamantei de revendicare nu a confirmat dreptul de proprietate asupra bunurilor litigioase. La fel cu Guvernul, Curtea nu observă, pe de altă parte, nici un element de natură a-și pune la îndoială legalitatea deiectării operate în 1981, bunurile fiind confiscate în temeiul articolelor 1 și 39 al decretului nr. 210/1960, care interziceau operațiuni cu metale prețioase. Rezultă, în plus, din faptele cauzei, că reclamanta omisese a contesta procesul-verbal de confiscare și că, de la confiscarea bunurilor litigioase în 1981, nu a fost în măsură să exercite nici un drept asupra acestora. În aceste circumstanțe, interesata nu conservase, după opinia Curții, un drept de proprietate sau un drept la restituzione analizându-se ca o "speranță legitimă", în scopurile articolului 1 al Protocolului nr. 1, și nu putea fi vorba de o încălcare continuă a Convenției susceptibilă de a produce efecte asupra limitelor temporale ale competenței Curții (mutatis mutandis, Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germania, precitat, § 85). De aici, această plângere este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. S. Dollé J.-P. Costa Greffiere Președinte

Décret n o 210 du 14 juin 1960 sur le régime des moyens de paiements étrangers, des métaux précieux et des pierres précieuses Article 1 « La possession, à quelque titre que ce soit, des devises et des métaux précieux, ainsi que toute opération avec ceux-ci constitue monopole d’Etat et sont interdites (...) » Article 15 « Les actes de commerce relatifs aux objets et bijoux en métaux précieux sont interdites (...) » Article 16 « Toute opération avec des devises, des métaux précieux ou des pierres précieuses doit avoir été autorisée par le ministère des Finances (...) » Article 39 « La vente des métaux précieux et des pierres précieuses, sous quelques forme que ce soit, par les étrangers qui n’ont pas leur domicile en Roumanie constitue une contravention et elle est punie d’amende (...) L’amende est appliquée tant à celui qui transmet les biens qu’à celui qui les acquiert. Les biens en cause sont confisqués. » Article 40 « Le ministère de l’Intérieur et le ministère de Commerce extérieur constatent et appliquent les contraventions (...) Il est loisible (à l’intéressé) de contester le procès ‑ verbal constatant la contravention et appliquant la sanction dans un délai de 15 jours à compter de la date à laquelle il lui a été communiqué (… ) La contestation est solutionnée par les tribunaux de première instance du lieu où la contravention a été commise (...) La décision par laquelle cette juridiction se prononce sur la plainte de l’intéressé est définitive. » Le décret n o 210/1960 a été abrogé et remplacé par le décret n o 244/1978, en vertu duquel la Banque nationale de Roumanie était compétente pour garder et pour assurer la bonne gestion de la réserve de métaux précieux de l’Etat, composée, entre autre, de lingots d’or, de monnaies et de bijoux appartenant à l’Etat, et se trouvant en possession de la Banque. En vertu de ce décret et, conformément au statut de la Banque nationale adopté le 16 décembre 1970, celle-ci était compétente pour acheter, vendre et transformer les métaux précieux ; pour cela, elle était autorisée à fondre les métaux précieux faisant partie de la réserve de l’Etat, ainsi que les objets et les bijoux des particuliers, afin de les transformer en lingots d’or ou en métal susceptible d’être utilisé à des fins dentaires.

Décret n o 167 du 10 avril 1958 relatif à la prescription du droit d’agir Article 1 « Le droit d’agir ayant un objet patrimonial s’éteint par prescription s’il n’a pas été exercé dans le délai prévu par la loi. » Article 3 « Le délai de prescription est de trois ans (...) » Article 21 « Les dispositions du présent décret ne sont pas applicables au droit d’agir pour défendre les droits de propriété, d’usufruit, [ou] d’habitation (...) »

Code Civil Article 1890 « Toutes les actions réelles ou personnelles, qui n’ont pas été déclarées imprescriptibles par la loi, et pour lesquelles la loi n’a pas prévu de délai de prescription, se prescriront dans un délai de 30 ans (...) »

Décision n o 144/1982 du Tribunal suprême Le Tribunal suprême a dit que le droit de propriété est un droit perpétuel, quelle que soit la nature du bien, meuble ou immeuble. Aucune distinction ne saurait être donc faite en matière de prescription du droit d’agir entre les droits réels immobiliers et les droits réels mobiliers. Le tribunal a conclu que l’action en revendication d’un bien est imprescriptible, qu’il s’agisse des biens meubles ou immeubles.

Décision n o 1445/1972 du Tribunal suprême Le Tribunal suprême a jugé que la décision pénale par laquelle une juridiction nationale avait ordonné la confiscation des biens d’une personne constituait le titre en vertu duquel l’Etat avait acquis, à compter de la date à laquelle ladite décision était devenue définitive, le droit de propriété sur les biens confisqués. En l’espèce, le tribunal a jugé que le droit d’agir d’un tiers qui s’était vu confisquer les biens par une décision du 24 septembre 1958 était prescrit le 24 juin 1970 - date à laquelle l’intéressé avait introduit une action en revendication - en vertu des dispositions spéciales en la matière imparties par les décrets n os 218/60 et 712/66. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante estime que sa cause n’a pas été entendue équitablement, compte tenu de l’interprétation et de l’application manifestement erronée que les tribunaux ont donné aux dispositions du droit interne en matière de prescription. 2. Citant l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, la requérante se plaint d’avoir été privée de la propriété de ses biens meubles compte tenu de leur saisie, en 1981, ainsi que de l’issue donnée par les juridictions nationales à son action en revendication, par l’arrêt de la cour d’appel de Suceava du 13 février 1989. EN DROIT 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante estime que sa cause n’a pas été entendue équitablement, en violation de l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose ainsi dans ses parties pertinentes : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement est d’avis qu’il n’appartient pas à la Cour de connaître des erreurs de fait et de droit prétendument commises par les juridictions nationales et invoque en ce sens l’arrêt García Ruiz c. Espagne ([GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I). Il considère qu’il incombe aux juridictions internes de déterminer, de manière souveraine, le sens des lois nationales, la Convention n’habilitant pas ses institutions à censurer un jugement au motif que les tribunaux nationaux se seraient trompés quant à l’interprétation et l’application du droit interne. Le rejet de l’action en revendication de la requérante pour non-respect du délai de prescription ne constitue pas, de l’avis du Gouvernement, une erreur manifeste d’appréciation vu les circonstances de l’espèce et la controverse existante en la matière en droit roumain. Plus précisément, il fait valoir qu’en l’occurrence, la requérante a omis de se prévaloir de la voie de recours existante en droit roumain pour contester la légalité ou le bien ‑ fondé de la confiscation de ses biens, à savoir une plainte contre le procès ‑ verbal de confiscation dressé par les policiers de Suceava auprès du tribunal compétent, en vertu de l’article 40 du décret n o 210/1960. Le Gouvernement souligne que les juridictions nationales saisies par la requérante en 1994 d’une action en revendication mobilière avaient jugé que l’intéressée ne saurait corriger, par le biais d’une telle voie, son omission, en 1981, d’épuiser les voies de recours spéciales prévues, à l’époque, par le droit roumain. Le Gouvernement considère qu’une telle interprétation des juridictions nationales ne saurait être entachée d’arbitraire et qu’elle n’est pas singulière. A titre d’exemple, le Gouvernement renvoie à une décision n o 1445/1972, lors de laquelle les juges du Tribunal suprême avaient estimé qu’un tiers qui avait introduit une action en revendication d’un immeuble confisqué ne saurait obtenir, par le biais d’une telle voie légale, la reconnaissance du droit de propriété sur le bien en cause, dès lors qu’il ne s’était pas prévalu, en temps utile, de la procédure spéciale mise à sa disposition par les décrets n os 218/1960 et 712/1966 (voir le n o 4 ci-dessus de la partie « droit et pratiques internes pertinentes »). Le Gouvernement admet toutefois que l’issue donnée par l’arrêt de la cour d’appel de Suceava à l’action en revendication de la requérante n’était pas la seule envisageable, dès lors que d’autres juridictions nationales avaient accueilli favorablement des actions similaires. D’autre part, le Gouvernement indique qu’une autre interprétation du droit interne et des faits de l’espèce est possible en l’occurrence à la lumière des documents du dossier, qui font état de ce que les biens revendiqués n’existaient plus en nature, comme il ressort de l’attendu du jugement du tribunal de première instance de Suceava du 8 avril 1997. Or, dans cette situation, la requérante aurait pu demander exclusivement la contre-valeur de ses biens, l’objet de son action étant, dès lors, un droit de créance, qui était, incontestablement, prescriptible dans un délai de trois ans. Enfin, le Gouvernement relève que la requérante aurait pu obtenir une réparation de son préjudice en se constituant partie civile à la procédure pénale dirigée contre celui qui lui avait vendu les objets en or, chose qu’elle avait également omis de faire. La requérante fait valoir que, pendant le régime communiste, il n’existait pas de cadre législatif qui lui aurait permis de se voir restituer ses biens, mais qu’elle a entrepris des démarches en ce sens immédiatement après le changement de régime politique, en 1989, ayant saisi le tribunal dans le délai des trois ans à compter de la date à laquelle la police avait reconnu, le 3 juin 1992, son droit à la restitution. Considérant que l’interprétation faite par les tribunaux aux dispositions du droit interne en matière de prescription est manifestement erronée, la requérante souligne que son action n’avait pas pour objet un droit de créance, mais qu’elle visait la défense de son droit de propriété sur ses biens mobiliers. Elle indique aussi qu’aucune des pièces du dossier ne permettrait de conclure qu’ils n’existaient plus en nature, afin qu’elle demande leur contre-valeur. La Cour note qu’une controverse oppose, en l’espèce, les parties, quant au manque allégué d’équité de la procédure en revendication découlant, d’après la requérante, de l’interprétation et de l’application manifestement erronées données par les tribunaux nationaux des dispositions du droit interne en matière de prescription, thèse contestée par le Gouvernement défendeur. La Cour rappelle qu’il ne lui appartient pas généralement de connaître des erreurs de fait et de droit prétendument commises par une juridiction nationale, sauf erreur manifeste d’appréciation, ayant porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention ( cf. García Ruiz c. Espagne ([GC], arrêt précité, § 28 ; Schenk c. Suisse , 12 juillet 1988, série A, n o 140, p. 29, § 45 ; Kemmache c. France , n o 3, 24 novembre 1994, série A, n o 296 ‑ C, p. 88, § 44 ; Dulaurans c. France , n o 34553/97, § 38, 21 mars 2000 ). En l’espèce, elle considère qu’elle ne saurait se substituer aux tribunaux roumains pour se prononcer sur le bien-fondé de la forclusion du droit de la requérante à revendiquer les biens litigieux, pour les raisons qui suivent. Premièrement, la Cour note qu’ à travers la procédure litigieuse, la requérante visait à obtenir une décision sur la légalité et le bien-fondé de confiscation de ses biens en 1981. Or, il ressort de l’examen des dispositions de droit et des pratiques internes pertinentes qu’une voie de recours spéciale lui était ouverte à cet égard en droit roumain à l’époque des faits, à savoir une contestation à l’encontre du procès-verbal de confiscation, que l’intéressée aurait pu introduire auprès du tribunal compétent, en vertu de l’article 39 du décret-loi. Force est de constater que, tels qu’ils sont présentés par les parties, les faits de l’espèce font ressortir que la requérante a omis de se prévaloir d’une telle voie spéciale de recours qui lui avait été ouverte en droit roumain. Dans ces circonstances, la Cour considère qu’il n’est pas déraisonnable de penser, à l’instar du Gouvernement et des juridictions nationales saisies de la demande en restitution des biens litigieux, que l’intéressée ne saurait corriger, par le biais de sa demande introductive d’instance du 27 juillet 1994, son omission, en 1981, d’épuiser les voies de recours spéciales prévues, à l’époque, par le droit roumain. Deuxièmement, la Cour relève qu’il ne ressort pas des éléments fournis si, à la date de la demande introductive d’instance de la requérante auprès des juridictions nationales, les biens dont elle demandait la restitution existaient encore en leur matérialité, ou s’ils avaient été vendus entre temps à des tiers ou transformés, par la Banque, conformément à ses attributions en la matière, telles qu’elles sont définies par son statut et par la législation en vigueur postérieurement aux faits litigieux (voir n o 1 in fine de la partie « droit et pratiques internes pertinents »). Cette dernière hypothèse semble être soutenue, en l’espèce, par l’attendu du tribunal de première instance de Suceava du 8 avril 1997, qui fait état de ce que la Banque avait avisé « la valorisation desdits objets en or en faveur de l’Etat ». Or, si tel fut le cas, l’argument du Gouvernement selon lequel la requérante aurait dû demander la contre-valeur de ses biens semble fondé, l’objet de l’action introductive d’instance de la requérante étant, dès lors, un droit de créance, prescriptible dans le délai général de prescription du droit d’agir de trois ans, en vertu des articles 1 et 3 combinés du décret n o 167/1958. Enfin, à supposer que les biens litigieux existaient encore en leur matérialité auprès de la Banque à la date de la demande introductive d’instance de la requérante, la Cour relève qu’à aucun moment de la procédure devant les juridictions nationales, l’intéressée n’a soulevé des moyens de droit liés à l’inapplicabilité, en l’occurrence, en vertu de l’article 21 du décret n o 167/1958, du délai de prescription de trois ans imparti par l’article 3 décret-loi n o 167/1958. Or, s’agissant de son droit d’agir pour défendre un droit de propriété, l’intéressée n’a pas davantage demandé aux juridictions nationales de faire application des dispositions pertinentes du Code civil en la matière, à savoir l’article 1890 du Code civil, invoquant, le cas échéant, la pratique des tribunaux nationaux en la matière (voir les n os 4 et 5 de la partie « droit et pratiques internes pertinentes »). Elle n’a pas non plus allégué, dans la procédure devant la Cour, du non-respect de ces dispositions et de cette pratique par les juridictions saisies de sa demande en revendication. Pour toutes ces raisons, il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. La requérante se plaint d’avoir été privée de la propriété de ses biens en méconnaissance des dispositions de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, qui dispose ainsi : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement est d’avis que la Cour ne saurait examiner les circonstances dans lesquelles les biens de la requérante sont sortis de sa possession, par leur confiscation en 1981, ni les effets continus produits par elle jusqu’à ce jour, et renvoie aux affaires Malhous c. République tchèque ([GC], n o 33071/96, 12 juillet 2001) et Prince Hans ‑ Adam II de Liechtenstein c. Allemagne ([GC], n o 42527/98, § 50, CEDH 2001 ‑ VIII). Le Gouvernement souligne qu’il n’y a aucune raison de douter de la légalité de la dépossession opérée en 1981, les biens ayant été confisqués en vertu du décret n o 210/1960, qui incriminait à titre de contravention la vente des métaux précieux. Il fait valoir de surcroît que la requérante n’a pas contesté la légalité ou le bien ­ -fondé du procès-verbal de confiscation. Dans ces circonstances, il ne saurait nullement être question, de l’avis du Gouvernement, d’une violation continue de la Convention imputable aux autorités ( a contrario , Loizidou c. Turquie , arrêt du 18 décembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ VI, p. 2230, § 41). La requérante considère que ses biens sont illégalement sortis de son patrimoine et qu’elle n’en a jamais perdu la propriété, mais seulement la possession, les biens en cause se trouvant dans le Trésor national. Or, elle souligne qu’elle s’est trouvée dans l’impossibilité d’obtenir une décision sur le fond dans l’action en revendication dont elle a saisi les juridictions nationales, au motif que son droit d’agir aurait été prescrit. La Cour rappelle, premièrement, qu’elle ne peut examiner une requête que dans la mesure où elle se rapporte à des événements s’étant produits après l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Partie contractante concernée. En l’espèce, les biens de la requérante ont été saisis en 1981 et attribués à la Banque nationale en vue de leur dépôt ou de leur valorisation, soit bien avant le 20 juin 1994, date à laquelle la Convention est entrée en vigueur à l’égard de la Roumanie. La Cour n’est donc pas compétente ratione temporis pour examiner les circonstances de la privation de propriété subie par la requérante ou les effets continus produits par elle jusqu’à ce jour. Pour autant que le grief de la requérante porte également sur les décisions des juridictions l’ayant déboutée de son action en restitution des biens litigieux - introduite auprès du tribunal de première instance de Suceava le 27 juillet 1994, soit après l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Roumanie - la Cour rappelle qu’un requérant ne peut alléguer une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 que dans la mesure où les décisions qu’il incrimine se rapportaient à ses « biens », notion qui peut recouvrir, selon une jurisprudence constante en la matière, tant des « biens actuels » (arrêt Van der Mussele c. Belgique du 23 novembre 1983, série A n o 70, p. 23, § 48) que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété (voir les arrêts Pine Valley Developments Ltd et autres c. Irlande du 29 novembre 1991, série A n o 222, p. 23, § 51, et Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique du 20 novembre 1995, série A n o 332, p. 21, § 31). En revanche, l’espoir de voir reconnaître la survivance d’un ancien droit de propriété qu’il est depuis bien longtemps impossible d’exercer effectivement ne peut être considéré comme un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 ( cf. Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c. Allemagne , précité, § 83). Or, la Cour considère que la procédure en cause ne portait pas sur un « bien actuel » dans la mesure où, à travers la procédure litigieuse, la requérante cherchait à se voir reconnaître un droit de propriété sur des biens mobiliers qui, à l’époque de la demande introductive d’instance, étaient sortis de son patrimoine. Elle note, à cet égard, qu’aucune des juridictions nationales saisies de la demande de la requérante en revendication n’a confirmé son droit de propriété sur les biens litigieux. A l’instar du Gouvernement, la Cour n’aperçoit, par ailleurs, aucun élément de nature à douter de la légalité de la dépossession opérée en 1981, les biens ayant été confisqués en vertu des articles 1 et 39 décret n o 210/1960, qui interdisaient les opérations avec les métaux précieux. Il ressort, de surcroît, des faits de l’espèce, que la requérante a omis de contester le procès-verbal de confiscation et que, depuis la saisie des biens litigieux en 1981, elle n’a pas été en mesure d’exercer un quelconque droit sur ceux-ci. Dans ces circonstances, l’intéressée n’a nullement conservé, de l’avis de la Cour, un droit de propriété ou un droit à restitution s’analysant en une « espérance légitime », aux fins de l’article 1 du Protocole n o 1, et il n’est nullement question d’une violation continue de la Convention susceptible de déployer des effets sur les limites temporelles à la compétence de la Cour ( mutatis mutandis , Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c. Allemagne , précité, § 85). Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président