CtEDO 06.07.2004 AI

CUCU contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
06.07.2004
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
CUCU contre la ROUMANIE (CtEDO, 2004)
HUDOC · oficial

a cererii nr. 47966/99

prezentată de Viorica CUCU

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședindu-se la 6 iulie 2004 într-o cameră compusă din:

D-nii

J.-P.

Costa

,

președinte

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

D-ele

W.

Thomassen,

A.

Mularoni,

judecători

,

și de D-na

S.

Dollé,

greffiere de secțiune

,

Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 16 iulie 1998,

Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamantă,

După deliberări, la 9 septembrie 2003 și 6 iulie 2004, dă următoarea decizie, adoptată la această din urmă dată:

Reclamanta, D-na Viorica Cucu, este cetățeană română, născută în 1943 și locuind la Suceava.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 16 mai 1981, polițiști ai miliției din Suceava au confiscat, în temeiul articolului 39 al decretului-lege nr. 210/1960, trei bijuterii din aur aparținând reclamantei, în cadrul unei anchete poliției deschise împotriva D.M., care i le-a vândut.

La 18 iunie 1981, a fost întocmit un proces-verbal în consecință, aceste obiecte fiind depuse ulterior la Banca Națională a României.

Nici o contestație nu a fost introdusă împotriva acestui proces-verbal în temeiul articolului 40 al decretului-lege.

Prin sentință din 4 septembrie 1981, tribunalul de primă instanță din Suceava l-a condamnat pe D.M. pentru omisiunea de a declara autorităților vamale suma de bani pe care o obținuse din vânzarea bijuteriilor sale diverșilor particulari, inclusiv reclamantei, și a ordonat confiscarea acestei sume de bani. Nici o acuzație de natură penală nu a fost adusă împotriva reclamantei în cadrul proceduri penale deschise împotriva D.M. Ea nu s-a constituit nici parte civilă împotriva acestuia.

După evenimentele din decembrie 1989, care au dus la schimbarea regimului politic român, reclamanta a cerut poliției din Suceava restituirea bijuteriilor pe care organele miliției le confiscaseră în 1981.

Prin scrisoare din 3 iunie 1992, poliția din Suceava a cerut Băncii Naționale a României restituzione reclamantei a bijuteriilor sale, pe motiv că aceasta a fost cumpărătoare de bună credință și că, confiscarea bunurilor ei fiind ilegalá, avea dreptul la restituzione.

La o dată neprecizată, reclamanta a cerut Băncii Naționale restituzione bunurilor sale, dar s-a confruntat cu un refuz.

La 27 iulie 1994, reclamanta a introdus împotriva Direcției Finanțelor Publice din Suceava și a Băncii Naționale o acțiune de revendicare a bijuteriilor sale, de care banca era depozitară.

Devant tribunalul de primă instanță din Suceava, invoca că aceste obiecte fuseră ilegal confiscate de poliție, fără ca o măsură să fi fost ordonată în acest scop de o magistrat competent. Pentru a susține cererea, invoca scrisoarea din 3 iunie 1992, adresată de poliția din Suceava Băncii Naționale a României.

Prin sentință din 8 aprilie 1997, tribunalul a respins cererea. Bazând-se pe art. 3 § 1 al decretului nr. 167/1958, constata că reclamanta nu introdusese cererea în termenul de trei ani de la data la care confiscarea avusese loc și estima deci că dreptul reclamantei de a cere restituzione obiectelor confiscate era prescris.

Rezultă din considerentele acestei sentințe că după ce a luat posesia bunurilor litigioase în temeiul procesului-verbal de confiscare, Banca Națională:

"a notificat transferul obiectelor din aur la Hotărârea Trezorelor și Operațiunilor Financiare pentru a fi valorificate în favoarea Statului".

Reclamanta a atacat această sentință. Invoca că, în perioada regimului comunist, nu exista un cadru legislativ care i-ar fi permis restituzione bunurilor sale, dar că întreprindese demersuri în acest sens imediat după schimbarea regimului politic, în 1989. Estima deci că dreptul ei de a acționa nu era prescris, căci sesizase tribunalul în termenul de trei ani de la data la care poliția recunoscuse, la 3 iunie 1992, dreptul ei la restituzione.

Prin decizie din 11 septembrie 1997, tribunalul județean din Suceava a admis apelul și a ordonat trimiterea cauzei din nou în fața tribunalului de primă instanță. Bazând-se pe art. 16 § 1 al decretului nr. 167/1958, conform căruia termenul de prescripție este întrerupt prin recunoașterea dreptului făcut de partea în favoarea căreia curge prescripția, tribunalul a estima că dreptul reclamantei de a acționa nu era prescris. Se baza în acest scop pe o scrisoare din 15 august 1994, prin care Hotărârea Generală a Finanțelor din Suceava informase reclamanta și banca depozitară că reclamantei i se permite să se facă restitui bunurile.

Banca Națională a României a depus recurs împotriva acestei decizii. Invoca că, conform articolelor 1 și 3 din decret, termenul de prescripție era dobândit în 1984 și că deci nu mai era susceptibil de întrerupere în temeiul articolului 16 § 1 al decretului. Adăuga că Hotărârea Generală a Finanțelor nu avea calitate și estima deci că scrisoare din 15 august 1994 nu putea echivala recunoașterea dreptului reclamantei, în sensul articolului 16 § 1 precitat.

Prin hotărâre din 13 februarie 1998, curtea de apel din Suceava a admis recursul depus de Banca Națională. A confirmat sentința pronunțată de tribunalul de primă instanță și a respins acțiunea reclamantei pe motiv că dreptul ei de a acționa era prescris de la 1984, în temeiul articolelor 1 și 3 combinate din decretul nr. 167/1958 și că prin urmare nu mai era susceptibil de a fi întrerupt ulterior.

B.

Dreptul și practicile interne relevante

1.

Decretul nr. 210 din 14 iunie 1960 privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor prețioase și pietrelor prețioase

art. 1

"Posesia, sub orice titlu, a valutelor și metalelor prețioase, precum și orice operațiune cu acestea constituie monopol de stat și sunt interzise (...)"

art. 15

"Actele de comerț privind obiecte și bijuterii din metale prețioase sunt interzise (...)"

art. 16

"Orice operațiune cu devize, metale prețioase sau pietre prețioase trebuie să fi fost autorizată de ministerul finanțelor (...)"

art. 39

"Vânzarea metalelor prețioase și pietrelor prețioase, sub oricare formă, de către străini care nu au domiciliul în România constituie o contravenție și este pedepsită cu amendă (...) Amenda se aplică atât celui care transmite bunurile cât și celui care le dobândește. Bunurile în cauză sunt confiscate."

art. 40

"Ministerul Afacerilor Interne și ministerul Comerțului Exterior constată și aplică contravenții (...) Este permis (interesatului) să conteste procesul-verbal care constată contravenția și aplică sancțiunea în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicat (...) Contestația este rezolvată de tribunalele de primă instanță ale locului unde contravenția a fost comisă (...) Decizia prin care această instanță se pronunță asupra plângerii interesatului este definitivă."

Decretul nr. 210/1960 a fost abrogat și înlocuit prin decretul nr. 244/1978, în temeiul căruia Banca Națională a României era competentă să păstreze și să asigure buna gestionare a rezervei de metale prețioase de stat, compusă, printre altele, din lingouri de aur, monede și bijuterii aparținând statului, și se găsind în posesia Băncii.

În temeiul acestui decret și, conform statutului Băncii Naționale adoptat la 16 decembrie 1970, aceasta era competentă să cumpere, să vândă și să transforme metalele prețioase; pentru aceasta, era autorizată să topească metalele prețioase care făceau parte din rezerva statului, precum și obiectele și bijuteriile particulari, pentru a le transforma în lingouri de aur sau metal susceptibil a fi utilizat în scopuri dentare.

2.

Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958 privind prescripția dreptului de acțiune

art. 1

"Dreptul de acțiune având obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege."

art. 3

"Termenul de prescripție este de trei ani (...)"

art. 21

"Dispozițiile prezentului decret nu se aplică dreptului de acțiune pentru apărarea drepturilor de proprietate, de uzufruct, [sau] de locuință (...)"

3.

Codul Civil

art. 1890

"Toate acțiunile reale sau personale, care nu au fost declarate imprescriptibile de lege, și pentru care legea nu a prevăzut termen de prescripție, se vor prescrie în termen de 30 de ani (...)"

4.

Decizia nr. 144/1982 a Tribunalului Suprem

Tribunalul Suprem a declarat că dreptul de proprietate este un drept perpetuu, indiferent de natura bunului, mobil sau imobil. Nu se putea face deci nicio distincție în materia prescripției dreptului de acțiune între drepturile reale imobiliare și drepturile reale mobiliare. Tribunalul a concluzionat că acțiunea de revendicare a unui bun este imprescriptibilă, fie că se agă de bunuri mobile sau imobile.

5.

Decizia nr. 1445/1972 a Tribunalului Suprem

Tribunalul Suprem a judecat că decizia penală prin care o instanță judiciară națională ordinase confiscarea bunurilor unei persoane constituia titlul în temeiul căruia statul dobândise, de la data la care această decizie devenise definitivă, dreptul de proprietate asupra bunurilor confiscate. În specie, tribunalul a judecat că dreptul de acțiune al unui terț căruia bunuri i-au fost confiscate printr-o decizie din 24 septembrie 1958 era prescris la 24 iunie 1970 - data la care interesatul introdusese o acțiune de revendicare - în temeiul dispozițiilor speciale prevăzute în materie de decretele nr. 218/60 și 712/66.

1.

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanta consideră că cauza sa nu a fost auzită echitabil, ținând seama de interpretarea și aplicarea manifestă greșit pe care tribunalele le-au dat dispozițiilor dreptului intern în materia prescripției.

2.

Citând art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, reclamanta se plânge de a fi fost privată de proprietatea bunurilor sale mobile ținând seama de confiscarea lor, în 1981, precum și de rezultatul dat de instanțele judiciare naționale acțiunii de revendicare, prin hotărârea curții de apel din Suceava din 13 februarie 1989.

1.

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanta consideră că cauza sa nu a fost auzită echitabil, în încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției, care dispune așa în părțile relevante:

"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită echitabil (...) de un tribunal (...), care va decide (...) contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"

Guvernul este de opinie că nu-i revine Curții să cunoască de greșeli de fapt și drept pretins comise de instanțele judiciare naționale și invocă în acest sens hotărârea García Ruiz c. Spania ([GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Consideră că instanțelor interne le revine să determine, de manieră suverană, sensul legilor naționale, Convenția neautorizând instituțiile sale să cenzureze o sentință pe motiv că tribunalele naționale s-ar fi înșelat privind interpretarea și aplicarea dreptului intern.

Respingerea acțiunii de revendicare a reclamantei pentru nerespectarea termenului de prescripție nu constituie, după opinia Guvernului, o greșeală manifestă de apreciere ținând seama de circumstanțele cauzei și de controversă existând în materie în dreptul român. Mai precis, susține că în specie, reclamanta omisese a se prevale de calea de recurs existentă în dreptul român pentru a contesta legalitatea sau temeinicul confiscării bunurilor sale, și anume o plângere împotriva procesului-verbal de confiscare întocmit de polițiștii din Suceava la tribunalul competent, în temeiul articolului 40 al decretului nr. 210/1960.

Guvernul subliniază că instanțele judiciare naționale sesizate de reclamantă în 1994 cu o acțiune de revendicare mobilă judecaseră că interesata nu ar putea corecta, prin intermediul unei asemenea căi, omisiunea sa, din 1981, de a epuiza căile speciale de recurs prevăzute, pe atunci, de dreptul român. Guvernul consideră că o asemenea interpretare a instanțelor judiciare naționale nu poate fi entachată de arbitrar și nu este singulară. Ca exemplu, Guvernul se referă la o decizie nr. 1445/1972, în care judecătorii Tribunalului Suprem estimaseră că un terț care introdusese o acțiune de revendicare a unui imobil confiscat nu ar putea obține, prin intermediul unei asemenea căi legale, recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunului în cauză, de vreme ce nu se prevăluseră, la timp, de procedura specială pusă la dispoziția sa de decretele nr. 218/1960 și 712/1966 (a se vedea nr. 4 mai sus din secțiunea "drept și practici interne relevante").

Guvernul admite totuși că rezultatul dat de hotărârea curții de apel din Suceava acțiunii de revendicare a reclamantei nu era singurul posibil, de vreme ce alte instanțe judiciare naționale admiseseră favorabil acțiuni similare.

Pe de altă parte, Guvernul indică că o altă interpretare a dreptului intern și a faptelor cauzei este posibilă în specie la lumina documentelor dosarului, care arată că bunurile revendicate nu mai existau în natura lor, după cum rezultă din considerentele sentinței tribunalului de primă instanță din Suceava din 8 aprilie 1997. Sau, dacă fost cazul, argumentul Guvernului conform căruia reclamanta ar fi trebuit să ceară contravaloarea bunurilor sale pare fondat, obiectul acțiunii introductive de instanță a reclamantei fiind deci un drept de creanță, prescriptibil în termenul general de prescripție a dreptului de acțiune de trei ani, în temeiul articolelor 1 și 3 combinate din decretul nr. 167/1958.

În sfârșit, Guvernul notează că reclamanta ar fi putut obține o reparație a prejudiciului prin constituire parte civilă în procedura penală deschisă împotriva celui care i-a vândut obiectele din aur, lucru pe care ea de asemenea omisese a face.

Reclamanta susține că în perioada regimului comunist, nu exista un cadru legislativ care i-ar fi permis restituzione bunurilor sale, dar că întreprindese demersuri în acest sens imediat după schimbarea regimului politic, în 1989, sesizând tribunalul în termenul de trei ani de la data la care poliția recunoscuse, la 3 iunie 1992, dreptul ei la restituzione. Considerând că interpretarea făcut de tribunale dispozițiilor dreptului intern în materia prescripției este manifestă greșit, reclamanta subliniază că acțiunea sa nu aveau drept obiect un drept de creanță, dar că viza apărarea dreptului de proprietate asupra bunurilor sale mobile. Indică de asemenea că nici una din piesele dosarului nu ar permite concluzionarea că nu mai existau în natura lor, pentru ca ea să ceară contravaloarea.

Curtea observă că o controversă opune, în specie, părțile, privitor la lipsa alegată de echitate a procedurii de revendicare decurgând, după reclamantă, din interpretarea și aplicarea manifestă greșit date de instanțele judiciare naționale dispozițiilor dreptului intern în materia prescripției, teză contestată de Guvernul pârât.

Curtea reamintește că nu-i revine a cunoaște în general de greșeli de fapt și drept pretins comise de o instanță judiciară națională, cu excepția greșelii manifeste de apreciere, având implicații asupra drepturilor și libertăților salvgvardate de Convenție (cf. García Ruiz c. Spania ([GC], hotărâre precitată, § 28; Schenk c. Elveția, 12 iulie 1988, seria A, nr. 140, p. 29, § 45; Kemmache c. Franța, nr. 3, 24 noiembrie 1994, seria A, nr. 296-C, p. 88, § 44; Dulaurans c. Franța, nr. 34553/97, § 38, 21 martie 2000). În specie, consideră că ea nu ar putea înlocui tribunalele române pentru a se pronunța asupra temeinicului excluderii dreptului reclamantei de a revendica bunurile litigioase, din motivele care urmează.

În primul rând, Curtea observă că prin intermediul procedurii litigioase, reclamanta urmărea obținerea unei decizii privind legalitatea și temeinicul confiscării bunurilor sale în 1981. Sau, rezultă din examinarea dispozițiilor dreptului și practicilor interne relevante că o cale de recurs specială i-era deschisă în materia dreptului român pe atunci, și anume o contestație împotriva procesului-verbal de confiscare, pe care interesata ar fi putut s-o introducă la tribunalul competent, în temeiul articolului 39 al decretului-lege.

Se constată cu necesitate că, așa cum sunt prezentate de părți, faptele cauzei relevă că reclamanta omisese a se prevale de o asemenea cale specială de recurs care i-era deschisă în dreptul român. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu este nefondat a crede, la fel cu Guvernul și instanțele judiciare naționale sesizate de cererea de restituzione a bunurilor litigioase, că interesata nu ar putea corecta, prin intermediul cererii introductive de instanță din 27 iulie 1994, omisiunea sa, din 1981, de a epuiza căile speciale de recurs prevăzute, pe atunci, de dreptul român.

În al doilea rând, Curtea observă că nu rezultă din elementele furnizate dacă, la data cererii introductive de instanță a reclamantei la instanțele judiciare naționale, bunurile de care cerea restituzione mai existau în materialitatea lor, sau dacă fusesera vândute între timp unor terți sau transformate, de către Bancă, în conformitate cu atribuțiile sale în materie, cum sunt definite de statutul acesteia și de legislația în vigoare după faptele litigioase (a se vedea nr. 1 in fine din secțiunea "drept și practici interne relevante"). Această din urmă ipoteză pare fi susținută, în specie, de considerentele tribunalului de primă instanță din Suceava din 8 aprilie 1997, care face referință la faptul că Banca notificase "valorificarea obiectelor din aur în favoarea Statului". Sau, dacă a fost cazul, argumentul Guvernului conform căruia reclamanta ar fi trebuit să ceară contravaloarea bunurilor sale pare fondat, obiectul acțiunii introductive de instanță a reclamantei fiind deci un drept de creanță, prescriptibil în termenul general de prescripție a dreptului de acțiune de trei ani, în temeiul articolelor 1 și 3 combinate din decretul nr. 167/1958.

În sfârșit, presupunând că bunurile litigioase mai existau în materialitatea lor la Bancă la data cererii introductive de instanță a reclamantei, Curtea observă că la niciun moment al procedurii devant instanțele judiciare naționale, interesata nu a ridicat mijloace de drept legate de neapplicabilitatea, în specie, în temeiul articolului 21 al decretului nr. 167/1958, a termenului de prescripție de trei ani impartit de art. 3 al decretului-lege nr. 167/1958. Sau, privind dreptul ei de acțiune pentru apărarea unui drept de proprietate, interesata nu a cerut de asemenea instanțelor judiciare naționale aplicarea dispozițiilor relevante din Codul Civil în materia, și anume art. 1890 din Codul Civil, invocând, dacă era cazul, practica instanțelor judiciare naționale în materie (a se vedea nr. 4 și 5 din secțiunea "drept și practici interne relevante"). Ea nu a invocat de asemenea, în procedura devant Curt, nerespectarea acestor dispoziții și a acestei practici de instanțele sesizate de cererea de revendicare.

Pentru toate aceste motive, rezultă că această plângere este manifestabil neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

2.

Reclamanta se plânge de a fi fost privată de proprietatea bunurilor sale în nerespectare a dispozițiilor articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, care dispune așa:

"Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectul bunurilor sale. Niciodată nu poate fi privată de proprietate cu excepția cazurilor de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu ating dreptul pe care statele-l au de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general, sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi."

Guvernul este de opinie că Curtea nu ar putea examina circumstanțele în care bunurile reclamantei au ieșit din posesia sa, prin confiscarea lor în 1981, nici efectele continue produse de ea până astazi, și se referă la cazurile Malhous c. Republica Cehă ([GC], nr. 33071/96, 12 iulie 2001) și Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germania ([GC], nr. 42527/98, § 50, CEDO 2001-VIII). Guvernul subliniază că nu este nici un motiv de a-și pune la îndoială legalitatea deiectării operate în 1981, bunurile fiind confiscate în temeiul decretului nr. 210/1960, care incrimina ca contravenție vânzarea metalelor prețioase. Susține în plus că reclamanta nu contestase legalitatea sau temeinicul procesului-verbal de confiscare. În aceste circumstanțe, nu putea fi vorba, după opinia Guvernului, de o încălcare continuă a Convenției imputabilă autorităților (a contrario, Loizidou c. Turcia, hotărâre din 18 decembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-VI, p. 2230, § 41).

Reclamanta consideră că bunurile sale au ieșit ilegal din patrimoniu și că nu a pierdut niciodată proprietatea, dar doar posesia, bunurile în cauză aflânduse în Trezoreria națională. Ou, subliniază că s-a găsit în imposibilitate de a obține o decizie pe fond în acțiunea de revendicare pe care o sesizase instanțele judiciare naționale, pe motiv că dreptul ei de a acționa ar fi fost prescris.

Curtea reamintește, în primul rând, că ea nu poate examina o cerere decât în măsura în care se referă la evenimente s-au produs după intrarea în vigoare a Convenției privind Partea contractantă în cauză. În specie, bunurile reclamantei au fost confiscate în 1981 și atribuite Băncii Naționale în vederea depozitării sau valorificării lor, mult înainte de 20 iunie 1994, data la care Convenția a intrat în vigoare privind România. Curtea nu este deci competentă ratione temporis pentru a examina circumstanțele privării de proprietate suferite de reclamantă sau efectele continue produse de ea până astazi.

În măsura în care plângerea reclamantei se referă de asemenea la deciziile instanțelor o-au respins din acțiunea de restituzione a bunurilor litigioase - introdusă la tribunalul de primă instanță din Suceava la 27 iulie 1994, adică după intrarea în vigoare a Convenției privind România - Curtea reamintește că un reclamant nu poate alega o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se refereau la "bunurile" sale, noțiune care poate cuprinde, conform jurisprudenței constante în materie, atât "bunurile actuale" (hotărârea Van der Mussele c. Belgia din 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, p. 23, § 48) cât și valorile patrimoniale, inclusiv drepturile de creanță, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o "speranță legitimă" de a obține efectiv dispunerea unui drept de proprietate (a se vedea hotărârile Pine Valley Developments Ltd și alții c. Irlanda din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 23, § 51, și Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 21, § 31). În schimb, speranța de a vedea recunoscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate pe care este de mult imposibil să fie exercitat efectiv nu poate fi considerată drept "bun" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (cf. Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germania, precitat, § 83).

Ou, Curtea consideră că procedura în cauză nu se referea la un "bun actual" în măsura în care, prin intermediul procedurii litigioase, reclamanta căuta să-și vază recunoscut un drept de proprietate asupra bunurilor mobile care, la epoca cererii introductive de instanță, ieșiseră din patrimoniu. Observă, în acest scop, că nici una din instanțele judiciare naționale sesizate de cererea reclamantei de revendicare nu a confirmat dreptul de proprietate asupra bunurilor litigioase. La fel cu Guvernul, Curtea nu observă, pe de altă parte, nici un element de natură a-și pune la îndoială legalitatea deiectării operate în 1981, bunurile fiind confiscate în temeiul articolelor 1 și 39 al decretului nr. 210/1960, care interziceau operațiuni cu metale prețioase. Rezultă, în plus, din faptele cauzei, că reclamanta omisese a contesta procesul-verbal de confiscare și că, de la confiscarea bunurilor litigioase în 1981, nu a fost în măsură să exercite nici un drept asupra acestora.

În aceste circumstanțe, interesata nu conservase, după opinia Curții, un drept de proprietate sau un drept la restituzione analizându-se ca o "speranță legitimă", în scopurile articolului 1 al Protocolului nr. 1, și nu putea fi vorba de o încălcare continuă a Convenției susceptibilă de a produce efecte asupra limitelor temporale ale competenței Curții (mutatis mutandis, Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germania, precitat, § 85).

De aici, această plângere este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffiere

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2002-02-19
0,95
ROSCA STANESCU et ARDELEANU contre la ROUMANIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 35441/97 présentée par Sorin ROSCA STANESCU et Cristina ARDELEANU contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 19 février 2002 en
CtEDO 2004-02-03
0,95
STOIANOVA et NEDELCU contre la ROUMANIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n os 77517/01 et 77722/01 présentées par Dorel STOIANOVA et Claudiu NEDELCU contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 3 f
CtEDO 2003-09-02
0,95
BALASOIU contre la ROUMANIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 37424/97 présentée par Georgeta BALASOIU contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 2 septembre 2003 en une chambre composée de
CtEDO 2004-06-22
0,95
MIHAILESCU contre la ROUMANIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 32913/96 présentée par Clotilda Alexandrina MIHAILESCU contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 22 juin 2004 en une chambre c
CtEDO 2001-11-13
0,95
POENARU contre la ROUMANIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 51864/99 présentée par Liciniu POENARU contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 13 novembre 2001 en une chambre composée de MM
Sursă