SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 28841/09 Andrei Ioan LEȘ împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 13 septembrie 2016 într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Iulia Motoc, Marko Bošnjak, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea prezentată la 19 mai 2009, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Andrei Ioan Leș, este un resortisant român născut în 1974 și rezident în Baia Mare. Guvernul ian ( mai mult decât atât) a fost reprezentat de agentul său, dl C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Prin rechiziționare din 29 martie 2007, reclamantul, șeful unui serviciu al Direcției Generale Finanțe Publice din Maramureș, a fost trimis înapoi în fața instanței șefului abuzului de autoritate contrar intereselor publice și de a comite un fals intelectual. El a fost acuzat de faptul că a solicitat funcționarilor serviciului său să anuleze două procese-verbale de amendă pentru două societăți comerciale și de a întocmi noi procese-verbale care să îi condamne la plata unor amenzi mai mici. Prin hotărârea din 20 decembrie 2007, Tribunalul de Primă Instanță din Baia Mare a pronunțat relaxarea reclamantului șefului de a abuza de autoritate, dar l-a condamnat la o amendă penală pentru instigarea la comiterea unui fals intelectual. În ceea ce privește acuzația de abuz de autoritate, instanța a considerat, pe baza depozițiilor, lista apelurilor telefonice ale reclamantului și a mai multor documente, că acesta din urmă nu și-a respectat în mod conștient obligațiile profesionale. Cu toate acestea, el a remarcat faptul că, în cazul în care actul interzis cauzează, fie un prejudiciu, fie o perturbare semnificativă în buna funcționare a unei instituții publice. Or, în acest caz, instanța consideră că anularea celor două procese nu a cauzat nici un prejudiciu, deoarece inculpații nu au dobândit un caracter cert. În această privință, instanța a indicat că, în conformitate cu dispozițiile Regulamentului de urgență nr. 2/2001 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al amenzilor, o creanță care rezultă dintr-o amendă de timbru capătă un caracter cert, fie ca urmare a executării voluntare, fie la expirarea termenului prevăzut pentru contestație, fie, dacă este cazul, după respingerea definitivă a unei astfel de contestații. În acest caz, Tribunalul a ajuns la concluzia că nu s-a produs niciun prejudiciu material efectiv și că a reușit să identifice nicio perturbare semnificativă a bunei funcționări a instituției. Prin hotărârea din 24 iulie 2008, tribunalul departamental din Maramureș, sesizat la apelul Parchetului și al reclamantului, a confirmat hotărârea Tribunalului de Primă Instanță. Parchetul, precum și reclamantul, au formulat fiecare o acțiune (recurși) împotriva acestei hotărâri în fața Tribunalului de Primă Instanță din Cluj. Instanța de apel a reclamantului, precum și un coinculpat. Nu au fost prezentate alte dovezi în această etapă. Prin hotărârea din 20 noiembrie 2008, Tribunalul de apel al Cluj a anulat hotărârile instanțelor inferioare și, hotărând pe fond, l-a condamnat pe reclamant la 10 luni de închisoare cu suspendare a șefului de abuz de autoritate și de motivare să comită un fals intelectual. În acest scop, instanța de apel a constatat că instanța de primă instanță a stabilit că reclamantul nu și-a îndeplinit în mod conștient obligațiile profesionale. În al doilea rând, Comisia a remarcat că aceaceasta a fost o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului care a împiedicat recuperarea amenzilor impuse de procesele-verbale anulate și că acest lucru a cauzat în mod evident un prejudiciu instituției publice. În consecință, Comisia considera, spre deosebire de instanțele inferioare, că toate elementele constitutive ale Astfel, dispozițiile relevante în speță din Codul penal sunt formulate în art. 248 (Abus d Faptul, pentru un funcționar public, care acționează în exercitarea funcțiilor sale, de a se abține de la efectuarea unui act sau a unei lacune cu bună știință cu încălcarea obligațiilor sale profesionale, provocând astfel un prejudiciu sau o perturbare semnificativă în buna funcționare a unui organism sau a unei instituții de stat sau a uneia dintre entitățile desemnate la art. 145, este pedepsit cu o pedeapsă de la șase luni la cinci luni. 11. Dispozițiile relevante în speță ale Codului de procedură penală, în vigoare la data faptelor și referitoare la competențele instanțelor judecătorești de apel și de recurs, sunt descrise în cauza Gaitanaru c. România 26082/05, §§ 17-18, 26 iunie 2012). GRIEF 12. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul a declarat că nu a beneficiat de un proces echitabil. ÎN  13. Reclamantul pledează ca instanța de apel a Cluj, pentru condamnarea penală a șefului de abuz de autoritate și anularea deciziilor anterioare, a reexaminat fondul acuzațiilor de fapt și de drept. El consideră că acest lucru a implicat o examinare a tuturor mijloacelor de probă administrate, inclusiv mărturiile, care sunt în opinia sa dovezi decisive în cauza. El face referire la instanța de apel Cluj de la a fi condamnat pentru abuz de autoritate, în timp ce a fost revocat de către acest conducător de către instanțele inferioare, pe baza declarațiilor martorilor pe care nu le-a auzit niciodată. Citând jurisprudența Găitanaru menționată mai sus, el susține că condamnarea sa a încălcat astfel art. 6 alin. (1) din Convenție. În cele din urmă, reproșează instanței de apel a Cluj pentru că a considerat că a fost de datoria sa să corecteze greșelile de fapt strecurate în deciziile anterioare (punct 9 de mai sus) și să nu fie limitat la a analiza o simplă chestiune de drept. În părțile sale relevante, art. 6 alin. (1) din Convenție se citește după cum urmează Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. 14. Guvernul susține că întrebările pe care Curtea a Curții a Cluj le-a examinat pentru a-l condamna pe reclamant au un caracter juridic esențial. În opinia sa, întrebarea dacă anularea abuzivă a unui proces-verbal de amendă, care ar putea fi contestat, ar putea cauza prejudicii instituției care a stabilit, mai degrabă decât interpretarea dispozițiilor de drept național. În aceste condiții, guvernul consideră că instanța nu a fost obligată să facă o nouă interpretare a mărturiilor administrate în fața instanței de primă instanță. Acesta arată că instanța a stabilit deja că reclamantul și-a ignorat în mod expres obligațiile profesionale și nu a lăsat în urmă decât din cauza caracterului nesigur al creanței publice. Guvernul susține că acest ultim aspect nu putea fi clarificat prin audierea martorilor. Prin urmare, acesta consideră că concluziile Curții în cauza Găitanaru menționată anterior nu sunt aplicabile în speță. 15. Curtea amintește că normele de aplicare a articolului 6 din Convenția la procedurile de recurs depind de caracteristicile procedurii în cauză. : Trebuie să se țină seama de ansamblul procedurii interne și de rolul pe care îl joacă instanța de apel în ordinea juridică națională. În cazul în care o audiere publică a avut loc în primă instanță, lipsa unor dezbateri publice în apel poate fi justificată de particularitățile procedurii în cauză, având în vedere natura sistemului de recurs intern, la nivelul competențelor instanței judecătorești în cauză, modul în care interesele reclamantului au fost efectiv expuse și protejate în fața acesteia, în special natura chestiunilor pe care instanța respectivă trebuia să le soluționeze ( Botten c. Norvegia, 19 februarie 1996, § 39, Rec., 1996, I. Curtea subliniază că, atunci când o instanță de recurs este obligată să cunoască o cauză în fapt și în drept și să studieze în ansamblul său problema vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, din motive de echitate a procedurii, să decidă cu privire la aceste întrebări fără o apreciere directă a mărturiilor prezentate în persoană fie de pârâtul care susține că nu a comis actul care a stat la baza unei infracțiuni penale (a se vedea, printre alte exemple, Ekbatani c. Suedia, 26 mai 1988, § 32, seria A n 134 Constantinescu c. România, n 28871/95, § 55, CEDO 2000 VIII; Dondarini c. San Marino, n 50545/99, § 27, 6 iulie 2004 și Igual Coll c. Spania, n 37496/04, § 27, 10 martie 2009), fie de martorii care au depus mărturie în timpul procedurii (Găitanaru, citată anterior, § 34-35 Dan c. Moldova, n 8999/07, § 30-35, 5 iulie 2011 și Hogea c. România , n 31912/04, § 52-54, 29 octombrie 2013). Curtea observă, de asemenea, că admisibilitatea probelor ține în primul rând de normele dreptului intern, că aceaceasta este, în principiu, instanțelor naționale pe care trebuie să le aprecieze elementele colectate de acestea și că misiunea care îi este încredințată prin convenție constă în a verifica dacă procedura luată în considerare în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil ( García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999 I. Astfel, s 1989, § 89, seria A n 158). 18. Îndreptându-se spre faptele din speță, Curtea arată că instana de apel a Cluj l-a ascultat pe reclamant în persoană, dar că aceasta l-a condamnat fără a efectua o nouă audiere a martorilor ascultați de instana de primă instană. 19. În această privință, Curtea remarcă că, în cauze similare, Curtea a constatat deja că, în sistemul judiciar român, competența instanțelor sesizate cu o acțiune (recurs) nu era limitată numai la chestiuni de drept (a se vedea, a révo Meftah și alții c. Franța [GC], n 32911/96, 35237/97 și 34595/97, § 42, CEDH 2002 VII). Într-adevăr, Comisia a observat că procedura aplicabilă în acest cadru era o procedură completă care urma aceleași norme ca și o procedură pe fond și că instanța de apel putea decide, fie să confirme executarea reclamantului pronunțată de instana inferioară, fie să îl declare vinovat în urma unei informări complete a problemei vinovăiei sau a nevinovăției persoanei vizate, prin administrarea, dacă este cazul, a unor noi mijloace de probă ( România, nr. 53897/00, § 38, 8 martie 2007, Găitanaru , citată anterior, § 30, și Marius Dragomir România , n 21528/09, § 25, 6 octombrie 2015). 20. În acest caz, instanța de apel a Cluj este prevalorată de această ultimă posibilitate, dar, în afară de audierea reclamantului și a coinculpatului său, aceasta nu a examinat noi elemente de probă. Cu toate acestea, Curtea observă că instanța de recurs nu a efectuat nici o nouă interpretare a faptelor, nici nu a dat o nouă conotație acțiunilor reclamantului. Întradevăr, existența faptelor reproșate reclamantului și a elementului de fapt al persoanei în cauză au fost stabilite de instanța de primă instanță (punctul 5 de mai sus). Din punctul de vedere al Curții, prin examinarea caracterului cert sau nu al creanțelor care decurg din procesele-verbale anulate, instanța de apel este limitată (c) nu poate infirma această concluzie; într-adevăr, în sensul articolului 1 din Convenție, ceea ce contează este că drepturile enunțate în Convenție sunt efectiv protejate, indiferent de terminologia utilizată de instanțe. 21. Pe de altă parte, numai după ce a inversat concluziile instanțelor inferioare cu privire la acest punct de drept, instanța de apel a pronunțat condamnarea penală a reclamantului de a abuza de autoritate, însă, în această privință, reclamantul, reprezentat de un avocat, și-a putut prezenta argumentele. În plus, reclamantul nu a prezentat niciun motiv pentru care să se considere că o nouă audiere a martorilor ar fi fost utilă în acest sens. 22. În concluzie, având în vedere abordarea urmată de Tribunalul de apel al Cluj în speță și având în vedere procedurile luate în considerare în ansamblul lor, Curtea nu identifică nicio aparență de încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, se consideră că cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 6 octombrie 2016. Andrea Tamietti Paulo de Albuquerque Adjunct Președinte
Requête n
o
28841/09
Andrei Ioan LEȘ
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 13 septembre 2016 en un comité composé de
:
Paulo Pinto de Albuquerque,
président,
Iulia Motoc,
Marko Bošnjak,
juges,
et de Andrea Tamietti,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 19 mai 2009,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Andrei Ioan Leș, est un ressortissant roumain né en 1974 et résidant à Baia Mare.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agente, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Par réquisitoire du 29 mars 2007, le requérant, chef d’un service de la direction générale des finances publiques de Maramureș, fut renvoyé en jugement du chef d’abus d’autorité contraire aux intérêts publics et d’incitation à commettre un faux intellectuel. Il était accusé d’avoir demandé à des fonctionnaires de son service d’annuler deux procès-verbaux de contravention infligeant des amendes à deux sociétés commerciales et de dresser de nouveaux procès-verbaux les condamnant à payer des amendes d’un montant plus faible.
5.
Par un jugement du 20 décembre 2007, le tribunal de première instance de Baia Mare prononça la relaxe du requérant du chef d’abus d’autorité, mais le condamna à une amende pénale pour incitation à commettre un faux intellectuel.
S’agissant de l’accusation d’abus d’autorité, le tribunal considérait, sur la base des témoignages, de la liste des appels téléphoniques du requérant et de plusieurs documents, que ce dernier avait sciemment méconnu ses obligations professionnelles. Toutefois, il notait que l’infraction d’abus d’autorité présuppose que l’acte prohibé provoque, soit un préjudice, soit une perturbation importante dans le bon fonctionnement d’une institution publique. Or, en l’espèce, le tribunal estimait que l’annulation des deux procès-verbaux n’avait causé aucun préjudice puisque les amendes n’avaient pas acquis un caractère certain. À cet égard, le tribunal indiquait que, selon les dispositions du règlement d’urgence n
o
2/2001 du 12
juillet
2001 relatif au régime juridique des contraventions, une créance résultant d’une amende contraventionnelle acquiert un caractère certain, soit à la suite d’une exécution volontaire, soit à l’expiration du délai prévu pour sa contestation soit, le cas échéant, après le rejet définitif d’une telle contestation. En l’espèce, l’amende contraventionnelle étant encore susceptible d’annulation, le tribunal concluait qu’aucun préjudice matériel effectif n’avait été causé et qu’il n’avait pu identifier aucune perturbation importante au bon fonctionnement de l’institution.
6.
Par un arrêt du 24 juillet 2008, le tribunal départemental de Maramureș, saisi sur appel du parquet et du requérant, confirma le jugement du tribunal de première instance.
7.
Le parquet, ainsi que le requérant, formèrent chacun un recours (
recurs
) contre cet arrêt devant la cour d’appel de Cluj.
8.
La cour d’appel entendit le requérant ainsi qu’un coïnculpé. Aucune autre preuve ne fut administrée à ce stade.
9.
Par un arrêt du 20 novembre 2008, la cour d’appel de Cluj annula les décisions des juridictions inférieures et, statuant sur le fond, condamna le requérant à dix mois de prison avec sursis du chef d’abus d’autorité et d’incitation à commettre un faux intellectuel. Pour ce faire, la cour d’appel constatait que le tribunal de première instance avait établi que le requérant avait sciemment manqué à ses obligations professionnelles. Ensuite, elle notait que c’était l’infraction commise par le requérant qui avait empêché le recouvrement des amendes infligées par les procès-verbaux annulés, et que cela avait manifestement causé un préjudice à l’institution publique. En conséquence, elle jugeait, contrairement aux juridictions inférieures, que l’ensemble des éléments constitutifs de l’infraction d’abus d’autorité étaient réunis en l’espèce. La Cour d’appel ajoutait qu’elle était tenue de corriger «
les erreurs de fait glissées
» dans les décisions antérieures.
B.
Le droit interne pertinent
10.
Les dispositions pertinentes en l’espèce du code pénal sont ainsi libellées
:
Article 248
(Abus d’autorité contraire à l’intérêt public)
«
Le fait, pour un fonctionnaire public, agissant dans l’exercice de ses fonctions, de s’abstenir d’accomplir un acte ou de l’accomplir sciemment en violation de ses obligations professionnelles, causant ainsi un préjudice ou une perturbation importante dans le bon fonctionnement d’un organisme ou d’une institution d’État ou de l’une des entités désignées à l’article 145, est puni d’une peine de six mois à cinq
ans d’emprisonnement.
»
11.
Les dispositions pertinentes en l’espèce du code de procédure pénale, en vigueur à l’époque des faits et relatives aux pouvoirs des juridictions d’appel et de recours, sont décrites dans l’affaire
Găitănaru c.
Roumanie
(n
o
26082/05, §§ 17-18, 26 juin 2012).
GRIEF
12.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue qu’il n’a pas bénéficié d’un procès équitable.
13.
Le requérant plaide que la cour d’appel de Cluj, pour le condamner pénalement du chef d’abus d’autorité et annuler les décisions antérieures, a réexaminé le fond des accusations en fait et en droit. Il considère que cela a impliqué un examen de tous les moyens de preuves administrés, y compris les témoignages, qui sont à ses yeux des preuves déterminantes dans l’affaire. Il fait grief à la cour d’appel de Cluj de l’avoir condamné pour abus d’autorité, alors qu’il avait été relaxé de ce chef par les juridictions inférieures, sur la base de dépositions de témoins qu’elle n’a jamais entendus. Citant la jurisprudence
Găitănaru
précitée, il soutient que sa condamnation a ainsi méconnu l’article 6 § 1 de la Convention. Il reproche enfin à la cour d’appel de Cluj d’avoir estimé qu’il était de son devoir de corriger «
les erreurs de fait glissées
» dans les décisions antérieures (paragraphe
9 ci-dessus), et de ne pas s’être pas bornée à analyser une simple question de droit. Dans ses parties pertinentes, l’article 6 § 1 de la Convention se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
14.
Le Gouvernement avance que les questions que la cour d’appel de Cluj a examinées afin de condamner le requérant revêtaient un caractère essentiellement juridique. Selon lui, la question de savoir si l’annulation abusive d’un procès-verbal de contravention, susceptible de contestation, pouvait causer un préjudice à l’institution qui l’avait établi, impliquait l’interprétation des dispositions de droit national. Dans ces conditions, le Gouvernement estime que la cour d’appel n’a pas été amenée à faire une nouvelle interprétation des témoignages administrés devant le tribunal de première instance. Il expose que ce tribunal avait déjà établi que le requérant avait sciemment méconnu ses obligations professionnelles et ne l’avait relaxé qu’en raison du caractère non certain de la créance publique. Le Gouvernement argue que ce dernier aspect ne pouvait pas être éclairci par l’audition de témoins. Il considère donc que les conclusions de la Cour dans l’affaire
Găitănaru
précitée ne sont pas applicables en l’espèce.
15.
La Cour rappelle que les modalités d’application de l’article 6 de la Convention aux procédures d’appel dépendent des caractéristiques de la procédure dont il s’agit
: il convient de tenir compte de l’ensemble de la procédure interne et du rôle dévolu à la juridiction d’appel dans l’ordre juridique national. Lorsqu’une audience publique a eu lieu en première instance, l’absence de débats publics en appel peut se justifier par les particularités de la procédure en question, eu égard à la nature du système d’appel interne, à l’étendue des pouvoirs de la juridiction d’appel, à la manière dont les intérêts du requérant ont réellement été exposés et protégés devant celle-ci, et notamment à la nature des questions que ladite juridiction avait à trancher (
Botten c. Norvège
, 19 février 1996, § 39,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
I).
16.
La Cour souligne que, lorsqu’une instance d’appel est amenée à connaître d’une affaire en fait et en droit et à étudier dans son ensemble la question de la culpabilité ou de l’innocence, elle ne peut, pour des motifs d’équité de la procédure, décider de ces questions sans appréciation directe des témoignages présentés en personne soit par l’accusé qui soutient qu’il n’a pas commis l’acte tenu pour une infraction pénale (voir, parmi d’autres exemples,
Ekbatani c. Suède
, 26 mai 1988, § 32, série A n
o
134
;
Constantinescu c. Roumanie
, n
o
‑
VIII;
Dondarini c. Saint-Marin
, n
o
50545/99, § 27, 6 juillet 2004, et
Igual Coll c.
Espagne
, n
o
37496/04, §
27, 10 mars 2009), soit par les témoins ayant déposé pendant la procédure (
Găitănaru
, précité, §§ 34-35
;
Dan c.
Moldova
, n
o
8999/07, §§ 30-35, 5 juillet 2011, et
Hogea c.
Roumanie
, n
o
31912/04, §§ 52-54, 29 octobre 2013).
17.
La Cour fait également observer que la recevabilité des preuves relève au premier chef des règles du droit interne, que c’est en principe aux juridictions nationales qu’il revient d’apprécier les éléments recueillis par elles et que la mission qui lui est confiée par la Convention consiste à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
‑
I). Ainsi, s’«
il incombe en principe au juge national de décider de la nécessité ou de
[
l’]opportunité de citer un témoin (...), des circonstances exceptionnelles pourraient conduire la Cour à conclure à l’incompatibilité avec l’article 6 de la non-audition d’une personne comme témoin
» (
Bricmont c.
Belgique
, 7
juillet
1989, § 89, série A n
o
158).
18.
Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour relève que la cour d’appel de Cluj a entendu le requérant en personne, mais qu’elle l’a condamné sans procéder à une nouvelle audition des témoins entendus par la juridiction de première instance.
19.
À cet égard, la Cour note qu’elle a déjà constaté, dans des affaires similaires, que, dans le système judiciaire roumain, la compétence des juridictions saisies d’un recours (
recurs
) n’était pas limitée aux seules questions de droit (voir,
a contrario
,
Meftah et autres c. France
[GC], n
os
32911/96, 35237/97 et 34595/97, § 42, CEDH 2002
‑
VII). En effet, elle a observé que la procédure applicable dans ce cadre était une procédure complète qui suivait les mêmes règles qu’une procédure au fond et que la juridiction de recours pouvait décider, soit de confirmer l’acquittement du requérant prononcé par l’instance inférieure, soit de déclarer celui-ci coupable au terme d’une appréciation complète de la question de la culpabilité ou de l’innocence de l’intéressé, en administrant le cas échéant de nouveaux moyens de preuve (
Dănilă c. Roumanie
, n
o
53897/00, §
38, 8
mars
2007,
Găitănaru
, précité, § 30, et
Marius Dragomir
c.
Roumanie
, n
o
21528/09, § 25, 6 octobre 2015).
20.
En l’espèce, la cour d’appel de Cluj s’est prévalue de cette dernière possibilité mais, mise à part l’audition du requérant et de son coïnculpé, elle n’a pas examiné de nouveaux éléments de preuve. Toutefois, la Cour remarque que la cour d’appel n’a ni procédé à une nouvelle interprétation des faits ni donné une nouvelle connotation aux actions du requérant. En effet, l’existence des faits reprochés au requérant et celle de l’élément intentionnel de l’infraction ont bel et bien été établies par le tribunal de première instance (paragraphe 5 ci-dessus). De l’avis de la Cour, en se livrant à l’examen du caractère certain ou non des créances découlant des procès-verbaux annulés, la cour d’appel s’est limitée – comme le soutient le Gouvernement (paragraphe 14 ci-dessus) – à la simple appréciation d’une question de droit. Le fait que la cour d’appel déclare avoir corrigé «
les erreurs de fait glissées
» dans les décisions antérieures (paragraphe
9 ci
‑
dessus) ne saurait infirmer cette conclusion. En effet, aux fins de l’article
6
§
1 de la Convention, ce qui compte c’est que les droits énoncés par la Convention soient effectivement protégés quelle que soit la terminologie employée par les juridictions.
21.
Par ailleurs, ce n’est qu’après avoir renversé les conclusions des tribunaux inférieurs sur ce point de droit que la cour d’appel a prononcé la condamnation pénale du requérant du chef d’abus d’autorité. Or, à cet égard, le requérant, représenté par un avocat, a pu exposer ses arguments. De plus, le requérant n’a pas apporté d’éléments qui permettraient de penser qu’une nouvelle audition des témoins aurait été utile sur ce point.
22.
En conclusion, compte tenu de l’approche suivie par la cour d’appel de Cluj en l’espèce, et eu égard aux procédures considérées dans leur ensemble, la Cour ne décèle aucune apparence de violation du droit du requérant à un procès équitable au sens des dispositions de l’article 6 § 1 de la Convention.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3
a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 6 octobre 2016.
Andrea Tamietti
Paulo Pinto de Albuquerque
Greffier adjoint
Président