SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 8144/10 Adriana IORDACHE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 14 noiembrie 2017 într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea prezentată la 1 februarie 2010, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, Adriana Iordache, este un resortisant român născut în 1987 și rezident la Slava Cercheza. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul I. Popa, avocat la Bacău. Guvernul român ( A fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 5 august 2008 și 22 octombrie 2008, au fost deschise proceduri penale împotriva recurentei șefului asociației de răufăcători, evaziune fiscală, spălare de bani și comerț ilicit cu produse petroliere. În plus, Comisia consideră că, în cazul în care Comisia ar fi fost de acord cu decizia sa de inițiere a procedurii, Comisia ar fi trebuit să ia în considerare în mod corespunzător faptul că, în cazul în care Comisia nu ar fi fost de acord cu decizia de inițiere a procedurii, Comisia nu ar fi trebuit să ia în considerare o astfel de decizie. La 22 octombrie 2008, Parchetul a ascultat-o pe reclamantă și a ordonat punerea sa sub acuzare. În aceeași zi, procurorul a arestat-o pe reclamantă. printr-o decizie din 23 octombrie 2008, tribunalul departamental din Galați a respins cererea de plasare a reclamantei în detenție provizorie formulată de Parchet. Tribunalul a indicat mai întâi că, în speță, existau probe și indicii concludente cu privire la comisia pentru infracțiunile în cauză de către recurentă. În acest sens, el se va referi la declarațiile martorilor și ale coincriminaților, la rapoartele de control întocmite de organele financiare, la paradele de identificare, la transcrierile telefonice și la documentele găsite în timpul perchezițiilor la domiciliu. Cu toate acestea, el a considerat că nu există niciun motiv pentru a concluziona că reclamanta prezenta un pericol pentru ordinea publică, de o comisie cu violență. În plus, s-a considerat că reclamanta a fost acuzată de comiterea unor infracțiuni economice și că obiectivul acțiunii publice era, printre altele, de a remedia prejudiciul suferit de stat prin recuperarea sumelor în cauză. Or, pentru instanță, plasarea recurentei în detenție provizorie ar fi redus sau chiar suprimat posibilitatea de a vedea sumele corespunzătoare prejudiciului important cauzat de aceasta; cu toate acestea, instanța a impus reclamantei o interdicție de a părăsi țara. Prin hotărârea din 3 noiembrie 2008, tribunalul judecătoresc Galați, pe baza recursului Parchetului, a dispus plasarea în detenție provizorie a recurentei și a celor patru coincriși pentru o perioadă de douăzeci și nouă de zile. În acest scop, în primul rând, în conformitate cu art. 143 din Codul de procedură penală (CPP), instanța de apel a confirmat concluzia instanței departamentale potrivit căreia în speță existau dovezi și indicii concludente cu privire la comisia pentru infracțiuni menționată anterior de reclamantă. În al doilea rând, instanța de apel consideră că condițiile impuse de art. 148 (f) CPP pentru plasarea reclamantei în detenție provizorie au fost reunite în speță. Într-adevăr, Comisia a remarcat că infracțiunile reproșate recurentei erau pasibile de o pedeapsă cu închisoarea mai mare de patru ani și că au existat dovezi clare că menținerea în libertate a ordinii publice ar constitui un pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere gravitatea profundă a faptelor, ingeniozitatea modului de operare instituit și a unei organizări profunde a acestui mod de a descoperi faptele care nu au fost posibile decât prin intermediul unor măsuri ample de prelucrare penală, cu o durată de trei ani și cu o valoare foarte ridicată a prejudiciului cauzat statului, în limita a 1 ani. 515 717 lei românești (RON), adică aproximativ 420 000 EUR (EUR). În plus, instanța de apel a respins argumentul instanței departamentale potrivit căruia menținerea în libertate a reclamantei ar fi permis repararea, prin recuperarea sumelor în cauză, a prejudiciului cauzat În opinia sa, absența unei măsuri ferme în fața unor acte extrem de grave ar transmite un mesaj negativ, din partea justiției, comercianților care își desfășoară activitatea într-un mod corect și în siguranță din cauza sarcinilor fiscale, iar un astfel de mesaj ar slăbi încrederea acestor justițiabili în justiție. Tribunalul departamental din Galati a prelungit de mai multe ori detenția provizorie a reclamantei pentru perioade de 30 de zile pe baza elementelor menționate anterior. El a adăugat că menținerea în detenție provizorie a fost justificată în plus de necesitățile anchetei, în cursul căreia urmau să fie luate următoarele măsuri de detenție provizorie: : controlul documentelor contabile, audierea martorilor, controalele fiscale și o nouă audiere a inculpaților după prezentarea înscrisurilor din dosar la sfârșitul anchetei. Tribunalul s-a bazat pe aceleași motive pentru a respinge cererile repetate ale recurentei de înlocuire a măsurii de detenție printr-o simplă interdicție de a părăsi orașul sau țara. Pe baza recursului recurentei, instanța de apel din Galați a confirmat hotărârile Tribunalului departamental. O singură dată, la 27 martie 2009, tribunalul departamental din Galați a ordonat eliberarea recurentei, deoarece Parchetul a omis să justifice cererea sa de prelungire a măsurii prin necesitatea de a proceda la diferite măsuri de punere în aplicare. Cu toate acestea, printr-o hotărâre definitivă din data de 1 aprilie 2009, Curtea din Galați a anulat decizia menționată și, pe baza hotărârilor Curții în cauzele Letellier c. Franța (26 iunie 1991, seria A n 207) și Labita c. Italia ([GC], n 26772/95, CEDH 2000 IV) și citând măsurile de punere în aplicare rămase, a dispus menținerea măsurii de detenție. Printr-un rechizitoriu din 27 aprilie 2009, Parchetul i-a trimis în judecată pe cei acuzați, printre care reclamanta, în fața tribunalului pentru asociație de răufăcători, evaziune fiscală, spălare de bani și comerț ilegal cu produse petroliere. Potrivit Parchetului, prejudiciul presupus cauzat de acțiunile recurentei se ridică la 2 438 409 RON, adică aproximativ 580 În legătură cu art. 5 din Convenție, tribunalul departamental a prelungit în mod regulat detenția provizorie a inculpaților pe motiv că motivele care au justificat adoptarea acestei măsuri reieșeau și a subliniat în special că repunerea în libertate a reclamantei ar putea aduce atingere justiției, în special audierii martorilor. Recursurile recurentei formulate împotriva deciziilor tribunalului departamental au fost respinse de tribunalul judecătoresc al Galației 14. Tribunalul departamental s-a bazat pe aceleași motive pentru a respinge cererile recurentei de eliberare pe cauțiune sau de plasare sub control judiciar. Pe recursul recurentei, tribunalul judecătoresc din Galați a confirmat hotărârile Tribunalului, pe baza hotărârilor sale pe baza articolului 5 din convenție. 15. De două ori, la 22 iunie 2009 și la 14 ianuarie 2010, tribunalul departamental a ordonat eliberarea recurentei și, prima dată, a decis să pună capăt detenției provizorii a acesteia din urmă după ce a încheiat în mod corespunzător rejudecarea în instanță și comunicarea înscrisurilor din dosar către inculpați. A doua oară, s-a considerat că recurenta putea beneficia de eliberarea provizorie pe cauțiune după luarea în considerare a unor elemente cum ar fi implicarea sa mai puțin importantă în fapte în comparație cu ceilalți inculpați, existența unor probe privind riscul de a fi anchetat și circumstanța că martorii care trebuiau încă să fie audiați nu erau chemați să depună mărturie cu privire la faptele reproșate. În recursul Parchetului, instanța de apel a lui Galati, subliniind caracterul grav al infracțiunilor și importanța prejudiciului pentru bugetul statului, menține deținerea reclamantei și consideră că durata detenției provizorii nu a fost rezonabilă în lumina jurisprudenței Curții în această privință. Prin decizia din 27 aprilie 2010, tribunalul departamental din Galați a înlocuit reținerea provizorie a recurentei cu obligația de a nu părăsi țara, considerând că trecerea timpului reducea pericolul pe care îl putea reprezenta eliberarea la adresa ordinii publice. La 4 mai 2010, tribunalul de apel al Galați a respins recursul formulat de Parchet împotriva acestei decizii. În cursul dezbaterilor, tribunalul i-a auzit pe inculpați și 15 martori și a ordonat o expertiză contabilă și o expertiză a produselor petroliere. 18. printr-o hotărâre din 19 octombrie 2011, Tribunalul a condamnat reclamanta la o pedeapsă cu închisoarea de cinci ani pentru infracțiunile de care era acuzată. 19. Prin hotărârile pronunțate la 21 februarie 2013 și, respectiv, la 18 octombrie 2013, Curtea de Apel a Galaților și Înalta Curte de Casație și Justiție au confirmat această hotărâre. GRIFS 20. Invocând art. 5 alineatul (3) din convenție, recurenta se plânge de durata detenției sale provizorii, pe care o consideră rezonabilă. Recurenta se plânge de durata detenției sale provizorii, care ar fi adus atingere art. 5 alin. (3) din Convenție, astfel de formulare Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (c) prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure încuviințarea celui care a făcut-o. Argumentele părților 22. Recurenta susține că detenția sa provizorie a fost de o durată excesivă și că această durată nu se justifica, având în vedere natura și complexitatea cauzei și lipsa unui motiv întemeiat împotriva sa. 23. Referindu-se la jurisprudența Curții în această privință, guvernul retorcă că instanțele naționale au justificat în mod regulat necesitatea de a prelungi măsura de detenție provizorie, cu motive pertinente și suficiente, detaliate și nestereotipate, inclusiv, în special, riscul de a declanșa ancheta. În plus, acesta a menționat indicii privind comisia de către reclamantă a faptelor reproșate și pericolul pentru ordinea publică reprezentat de aceasta în caz de eliberare. 24. În ceea ce privește desfășurarea procedurii, guvernul consideră că cauza a fost complexă, ceea ce ar fi demonstrat prin natura și gravitatea faptelor reproșate recurentei și coincriminarilor acesteia și că, în opinia sa, nicio perioadă de inactivitate nu poate fi recunoscută în cadrul procedurii, autoritățile fiind diligente. În această privință, Tribunalul arată că reclamanta a fost rejudecată în instanță la numai șase luni după arestare și că procedura în fața instanțelor nu a fost lungă. În sfârșit, acesta precizează că procedura a fost pronunțată la audierea mai multor inculpați și martori. Curtea arată cu titlu introductiv că, în prezenta cauză, părțile și anume că perioada prevăzută la art. 5 alineatul (3) din Convenție a început la 4 noiembrie 2008, data plasării în detenție a reclamantei (punctul 9 de mai sus) și că aceasta a încetat la 4 mai Prin urmare, această perioadă a durat un an și șase luni. 26. În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții cu privire la art. 3, persistența unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată că a comis o încălcare este o condiție sine qua no n de regularitatea menținerii în detenție, dar după o anumită perioadă nu mai este suficientă. Curtea trebuie să stabilească atunci dacă celelalte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate și 2), în cazul în care aceste motive se dovedesc a fi Curtea a declarat, de asemenea, că autoritățile trebuie să demonstreze în mod convingător că fiecare perioadă de detenție, atât de scurtă, cât și cea scurtă, trebuie să fie dovedită de către autoritățile franceze în continuarea procedurii (a se vedea printre alte hotărâri, Letellier c. Franța, 26 iunie 1991, § 35, seria A n 207, și Idalov c. Rusia [GC], n 5826/03, § 140, 22 mai 2012). a fost justificată; în cazul în care decid dacă o persoană trebuie să fie eliberată sau deținută, acestea trebuie să caute și să nu mai existe alte mijloace de a-și asigura prezentarea la proces (Buzădji c. Republica Moldova [GC], nr 23755/07, § 87, CEDH 2016 (extracturi) 27. Curtea amintește, de asemenea, că, în jurisprudența sa, a dezvoltat patru motive fundamentale care ar putea justifica reținerea provizorie a unei persoane acuzate de comiterea unei infracțiuni : riscul ca inculpatul să scape și riscul ca, odată eliberat, să nu mai comită noi infracțiuni sau ca ordinea publică să fie pusă în pericol. Comisia a considerat, de asemenea, că instanțele judecătorești care se pronunță cu privire la caracterul adecvat al unei rețineri provizorii trebuie să efectueze o examinare a unui set de elemente relevante concrete, care să confirme existența necesității acestei măsuri (a se vedea, printre altele, Georgiou c. Grecia (dec.), nr 8710/08, 22 martie 2011). 28. În primul rând, autoritățile judiciare naționale trebuie să se asigure că, într-un anumit caz, detenția provizorie suferită de un inculpat nu depășește o durată rezonabilă. În acest scop, ținând seama în mod corespunzător de principiul prezumției de nevinovăție, aceștia trebuie să examineze toate circumstanțele care ar putea face ca această cerință de interes public să fie exclusă și să prezinte un raport în deciziile lor privind cererile de extindere, ținând seama de principiul prezumției de nevinovăție. În esență, în lumina motivelor care figurează în deciziile menționate și pe baza faptelor necontestate indicate de către persoana în cauză în mijloacele sale, Curtea trebuie să determine dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție [ McKay c. Regatul Unit [GC], nr. 543/03, § 43 CEDH 2006-X și Erimescu c. România (dec.), nr 33762/05, § 26, 18 ianuarie 2011 29. În speță, Curtea constată în primul rând că tribunalul departamental și tribunalul de apel din Galați și-au întemeiat deciziile de plasare și de menținere în detenție provizorie pe art. 143 din CPP, mai întâi că, în speță, existau probe și indicii concludente cu privire la comisia pentru infracțiuni menționată anterior de recurentă. În plus, acestea s-au referit la art. 148 litera (f) din CPP, indicând în principal că eliberarea recurentei constituie un pericol pentru ordinea publică. În cele din urmă, aceste instanțe au considerat că menținerea în detenție provizorie a fost justificată și de necesitatea anchetei, în cursul căreia trebuiau luate mai multe măsuri de punere în aplicare (punctele 10-11 și 13 de mai sus). 30. Curtea ia notă apoi de faptul că tribunalul departamental a efectuat din oficiu și la intervale regulate de control al legalității și al oportunității menținerii în detenție. În deciziile sale, Tribunalul a justificat necesitatea măsurii de detenție provizorie prin trimiteri la textele legii și a indicat motivele faptice care, în opinia sa, justificau necesitatea măsurii (a se vedea mutatis mutandis Stavarache c. România (dec.), nr 27090/07, § 28, 11 martie 2014 și Ghiurau c. România (dec.), nr 3620/04, § 23, 6 ianuarie 2015). Într-adevăr, trebuie remarcat faptul că, în cazul în care gravitatea faptelor reproșate recurentei și severitatea pedepsei aplicate au avut o anumită greutate în menținerea detenției, instanța nu a evaluat aceste elemente în laatrant, ci a examinat cazul concret al recurentei (punctele 8, 10 și 13 de mai sus). În plus, Curtea arată că autoritățile au luat în considerare, pe toată durata detenției provizorii, evoluțiile constatate în dosar și au raportat calea investigațiilor (a se vedea punctul 11 de mai sus și, mutatis mutandis, Loisel c. Franța, nr. 50104/11, § 46, 30 iulie 2015). În opinia Curții, având în vedere timpul limitat scurs între aceste decizii, este rezonabil ca instanța să fi urmat în anumite perioade de raționamente apropiate, pe baza acelorași motive, pentru a justifica menținerea reclamantei în detenție (a se vedea mutatis mutandis Georgiou, decizia menționată anterior, și Medințu c. România (dec.), nr. 5623/04, § 47, 13 noiembrie 2012). 31. Prin urmare, Curtea apreciază că tribunalul departamental și, ulterior, tribunalul de apel au dat motive pertinente și suficiente pentru a justifica menținerea reclamantei în detenție provizorie în perioada menționată la punctul 25 de mai sus. 32. În ceea ce privește diligența autorităților în desfășurarea anchetei, Curtea constată că urmărirea penală împotriva recurentei a avut ca rezultat, la mai puțin de șase luni de la detenție, trimiterea în judecată a persoanei vizate (a se vedea rechizitoriul din 27 aprilie 2009, alineatul 12 de mai sus). În fața tribunalului departamental, procedura nu a cunoscut o durată excesivă sau perioade de inactivitate vădită înainte de punerea în libertate a recurentei, care a avut loc la 4 mai 2010. Prin urmare, nu ar trebui să se reproșeze autorităților judiciare nicio lipsă de diligență în prelucrarea cauzei. 33. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că cererea este în mod evident greșit întemeiată și că trebuie respinsă în temeiul articolului (a) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 7 decembrie 2017. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Adjunct Președinte
Requête n
o
8144/10
Adriana IORDACHE
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 14 novembre 2017 en un comité composé de
:
Paulo Pinto de Albuquerque,
président,
Egidijus Kūris,
Iulia Motoc,
juges,
et de Andrea Tamietti,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 1
er
février 2010,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, M
me
Adriana Iordache, est une ressortissante roumaine née en 1987 et résidant à Slava Cercheza. Elle a été représentée devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agente, M
me
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Les 5 août et 22 octobre 2008, des poursuites pénales furent ouvertes contre la requérante du chef d’association de malfaiteurs, d’évasion fiscale, de blanchiment d’argent et de commerce illicite de produits pétroliers. L’intéressée était soupçonnée d’avoir adhéré à un groupe criminel créé par quatre autres personnes et, en sa qualité d’associée d’une société commerciale et de gérante d’une autre société commerciale, d’avoir effectué de fausses déclarations d’opérations commerciales ou d’avoir omis d’enregistrer de telles opérations dans le but de se soustraire au paiement des charges fiscales.
5.
Le 22 octobre 2008, le parquet entendit la requérante et ordonna sa mise en accusation.
6.
Le même jour, le parquet plaça la requérante en garde à vue.
7.
Par une décision du 23 octobre 2008, le tribunal départemental de Galați rejeta la demande de placement de la requérante en détention provisoire formulée par le parquet. Le tribunal nota d’abord qu’il y avait en l’espèce des preuves et des indices concluants quant à la commission des infractions en cause par la requérante. Il se référa à cet égard aux dépositions des témoins et des coïnculpés de l’intéressée, aux rapports de contrôle établis par les organes financiers, aux parades d’identification, aux transcriptions téléphoniques et aux documents retrouvés lors des perquisitions domiciliaires. Il jugea cependant qu’il n’y avait pas d’indices permettant de conclure que la requérante présentait un danger, pour l’ordre public, de commission d’infractions avec violence. De plus, il releva que la requérante était accusée d’avoir commis des infractions économiques et que l’objectif de l’action publique était, entre autres, de réparer le préjudice subi par l’État par la voie du recouvrement des sommes en cause. Or, pour le tribunal, le placement de la requérante en détention provisoire aurait réduit, voire supprimé, la possibilité de voir les sommes correspondant au préjudice important causé par l’intéressée être recouvrées. Le tribunal imposa toutefois à la requérante une interdiction de quitter le pays.
8
.
Par un arrêt du 3 novembre 2008, la cour d’appel de Galați, sur recours du parquet, ordonna le placement en détention provisoire de la requérante et de ses quatre coïnculpés pour une période de vingt-neuf jours. Pour ce faire, en premier lieu, en application de l’article 143 du code de procédure pénale (CPP), la cour d’appel confirma la conclusion du tribunal départemental selon laquelle il y avait en l’espèce des preuves et des indices concluants quant à la commission des infractions susmentionnées par la requérante.
En deuxième lieu, la cour d’appel estima que les conditions requises par l’article
148
f) du CPP pour le placement de la requérante en détention provisoire étaient réunies en l’espèce. Elle nota en effet que les infractions reprochées à la requérante étaient passibles d’une peine d’emprisonnement de plus de quatre ans et qu’il y avait des preuves certaines que le maintien en liberté de l’intéressée constituerait un danger concret pour l’ordre public eu égard à l’extrême gravité des faits, à l’ingéniosité du mode opératoire mis en place et à l’extrême organisation caractérisant ce mode – la découverte des faits n’ayant été possible que grâce à d’amples mesures d’instruction pénale –, à la persévérance dans l’activité infractionnelle – qui s’était étalée sur trois ans –, ainsi qu’au montant très élevé du préjudice causé à l’État, à hauteur de 1
515
717 lei roumains (RON), soit environ 420
000
euros (EUR).
La cour d’appel écarta en outre l’argument du tribunal départemental tendant à dire que le maintien en liberté de la requérante aurait permis la réparation, par la voie du recouvrement des sommes en question, du préjudice causé
: selon elle, l’absence d’une mesure ferme face à des actes d’une extrême gravité enverrait un message négatif, de la part de la justice, aux commerçants menant leur activité de manière correcte et s’acquittant de leurs charges fiscales, et un tel message affaiblirait la confiance de ces justiciables dans la justice.
9
.
La requérante fut placée en détention le 4 novembre 2008.
10
.
Le tribunal départemental de Galați prolongea la détention provisoire de la requérante à plusieurs reprises pour des périodes de trente jours sur le fondement des éléments énumérés ci-avant. Il ajouta que le maintien en détention provisoire était justifié en outre par les besoins de l’enquête, au cours de laquelle les mesures d’instruction suivantes devaient être prises
: le contrôle de documents comptables, l’audition de témoins, des contrôles fiscaux, et une nouvelle audition des accusés après la présentation des pièces du dossier à la fin de l’enquête. Le tribunal se fonda sur les mêmes motifs pour rejeter les demandes répétées de la requérante de remplacement de la mesure de détention par une simple interdiction de quitter la ville ou le pays. Sur recours de la requérante, la cour d’appel de Galați confirma les décisions du tribunal départemental.
11
.
Une seule fois, le 27 mars 2009, le tribunal départemental de Galați ordonna la remise en liberté de la requérante étant donné que le parquet avait omis de justifier sa demande de prolongation de la mesure par la nécessité de procéder à différentes mesures d’instruction. Toutefois, par un arrêt définitif du 1
er
avril 2009, la cour d’appel de Galați annula ladite décision, et, en se fondant sur les arrêts de la Cour dans les affaires
Letellier c.
France
(26 juin 1991, série A n
o
207) et
Labita c. Italie
([GC], n
o
‑
IV) et citant les mesures d’instruction qui restait à effectuer, elle ordonna le maintien de la mesure de détention.
12
.
Par un réquisitoire du 27 avril 2009, le parquet renvoya en jugement les inculpés, parmi lesquels la requérante, devant le tribunal départemental pour association de malfaiteurs, évasion fiscale, blanchiment d’argent et commerce illégal de produits pétroliers. D’après le parquet, le préjudice prétendument causé par les agissements de la requérante s’élevait à 2
438
409
RON, soit environ 580
13
.
En se référant à l’article 5 de la Convention, le tribunal départemental prolongea régulièrement la détention provisoire des accusés au motif que les raisons qui avaient justifié l’adoption de cette mesure subsistaient. Il souligna en particulier que la remise en liberté de la requérante pouvait entraver l’instruction judiciaire, et notamment l’audition des témoins. Les pourvois de la requérante formés contre les décisions du tribunal départemental furent rejetés par la cour d’appel de Galați.
14.
Le tribunal départemental se fonda sur les mêmes motifs pour rejeter les demandes de la requérante de mise en liberté sous caution ou de placement sous contrôle judiciaire. Sur recours de la requérante, la cour d’appel de Galați confirma les décisions du tribunal, en fondant ses arrêts sur l’article 5 de la Convention.
15.
À deux reprises, le 22 juin 2009 et le 14 janvier 2010, le tribunal départemental ordonna la remise en liberté de la requérante. La première fois, il décida de mettre un terme à la détention provisoire de cette dernière après avoir conclu à l’irrégularité du renvoi en jugement et de la communication des pièces du dossier aux inculpés. La deuxième fois, il estima que la requérante pouvait bénéficier de la mise en liberté provisoire sous caution après avoir pris en compte des éléments tels que son implication moins importante dans les faits par rapport aux autres inculpés, l’inexistence d’indices concrets quant à un risque d’entrave à l’enquête et la circonstance que les témoins qui devaient encore être entendus n’étaient pas appelés à témoigner quant aux faits reprochés à l’intéressée. Sur pourvoi du parquet, la cour d’appel de Galați, soulignant le caractère grave des infractions et l’importance du préjudice pour le budget de l’État, maintint la détention de la requérante. Elle estima que la durée de la détention provisoire n’était pas déraisonnable à la lumière de la jurisprudence de la Cour en la matière.
16
.
Par une décision du 27 avril 2010, le tribunal départemental de Galați remplaça la détention provisoire de la requérante par l’obligation de ne pas quitter le pays, estimant que le passage du temps avait diminué le danger que pouvait représenter la libération de l’intéressée pour l’ordre public. Le 4 mai 2010, la cour d’appel de Galați rejeta le pourvoi formé par le parquet contre cette décision. La requérante fut libérée le même jour.
17.
Au cours des débats, le tribunal entendit les inculpés et quinze
témoins, et il ordonna une expertise comptable et une expertise des produits pétroliers.
18.
Par un jugement du 19 octobre 2011, le tribunal condamna la requérante à une peine d’emprisonnement de cinq ans pour les infractions dont elle était accusée.
19.
Par des arrêts rendus respectivement le 21 février 2013 et le 18
octobre
2013, la cour d’appel de Galați et la Haute Cour de cassation et de justice confirmèrent ce jugement.
20.
Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de sa détention provisoire, qu’elle qualifie de déraisonnable.
21.
La requérante se plaint de la durée de sa détention provisoire, qui aurait porté atteinte à l’article 5 § 3 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe
1
c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.
»
A.
Arguments des parties
22.
La requérante soutient que sa détention provisoire a été d’une durée excessive et que cette durée ne se justifiait pas, compte tenu de la nature et de la complexité de l’affaire et de l’absence d’antécédents pénaux relevés à son encontre.
23.
En se référant à la jurisprudence de la Cour en la matière, le Gouvernement rétorque que les juridictions nationales ont justifié régulièrement la nécessité de prolonger la mesure de détention provisoire, avec des motifs pertinents et suffisants, amplement détaillés et non stéréotypés, dont, en particulier, le risque d’entrave à l’enquête. Il ajoute qu’elles ont en outre mentionné les indices quant à la commission par la requérante des faits reprochés et le danger pour l’ordre public représenté par celle-ci en cas de mise en liberté.
24.
Pour ce qui est de la conduite de la procédure, le Gouvernement estime que l’affaire était complexe, ce qui serait attesté par la nature et la gravité des faits reprochés à la requérante et à ses coïnculpés. Il affirme ensuite qu’aucune période d’inactivité n’est décelable dans le déroulement de la procédure, les autorités ayant selon lui fait preuve de diligence. À cet égard, il indique que la requérante a été renvoyée en jugement six
mois seulement après son arrestation et que la procédure devant les tribunaux n’a pas été longue. Il précise enfin que la procédure a comporté l’audition de plusieurs inculpés et témoins.
B.
Appréciation de la Cour
25
.
La Cour relève à titre liminaire que, dans la présente affaire, les parties s’accordent à dire que la période visée par l’article 5 § 3 de la Convention a commencé le 4 novembre 2008, date du placement en détention de la requérante (paragraphe 9 ci-dessus), et qu’elle a pris fin le 4
mai
2010, date de la libération de l’intéressée (paragraphe 16 ci-dessus). Cette période a donc duré un an et six mois.
26.
Selon la jurisprudence constante de la Cour relative à l’article
5
§
3, la persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition
sine qua no
n de la régularité du maintien en détention, mais au bout d’un certain temps elle ne suffit plus. La Cour doit alors établir, 1) si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté, et 2),
lorsque ces motifs se révèlent «
pertinents
» et «
suffisants
», si les autorités nationales ont apporté une «
diligence particulière
» à la poursuite de la procédure (voir, parmi d’autres arrêts,
Letellier c.
France
, 26
juin
1991, § 35, série A n
o
207, et
Idalov c. Russie
[GC], n
o
5826/03, §
140, 22 mai 2012). La Cour a dit aussi que les autorités doivent démontrer de manière convaincante que chaque période de détention, aussi courte
fût-elle, était justifiée. Lorsqu’elles décident si une personne doit être libérée ou détenue, elles doivent rechercher s’il n’y a pas d’autres moyens d’assurer sa comparution au procès (
Buzadji c. République de Moldova
[GC], n
o
23755/07, § 87, CEDH 2016 (extraits)).
27.
La Cour rappelle également que, dans sa jurisprudence, elle a développé quatre raisons fondamentales pouvant justifier la détention provisoire d’une personne accusée d’avoir commis une infraction
: le risque que l’accusé ne prenne la fuite, et le risque que, une fois remis en liberté, il n’entrave l’administration de la justice, ne commette de nouvelles infractions, ou que sa remise en liberté trouble l’ordre public. Elle a également jugé que les juridictions statuant sur l’opportunité d’un maintien en détention provisoire doivent se livrer à un examen d’un ensemble d’éléments pertinents concrets, propres à confirmer l’existence de la nécessité de cette mesure (voir, entre autres,
Georgiou c. Grèce
(déc.), n
o
8710/08, 22 mars 2011).
28.
Il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans une affaire donnée, la détention provisoire subie par un accusé n’excède pas une durée raisonnable. À cet effet, il leur faut, en tenant dûment compte du principe de la présomption d’innocence, examiner toutes les circonstances de nature à faire admettre ou à faire écarter l’existence de ladite exigence d’intérêt public justifiant une dérogation à la règle fixée à l’article 5 de la Convention et en rendre compte dans leurs décisions relatives aux demandes d’élargissement. C’est essentiellement au vu des motifs figurant dans lesdites décisions et sur la base des faits non contestés indiqués par l’intéressé dans ses moyens que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention (
McKay c. Royaume-Uni
[GC], n
o
543/03, § 43, CEDH 2006-X, et
Erimescu c. Roumanie
(déc.), n
o
33762/05, § 26, 18 janvier 2011).
29.
En l’espèce, la Cour constate tout d’abord que le tribunal départemental et la cour d’appel de Galați ont fondé leurs décisions de placement et de maintien en détention provisoire sur l’article 143 du CPP, mentionnant qu’il y avait en l’espèce des preuves et des indices concluants quant à la commission des infractions susmentionnées par la requérante. De surcroît, ils se sont référés à l’article 148 f) du CPP, en indiquant essentiellement que la remise en liberté de la requérante constituait un danger pour l’ordre public. Enfin, ces juridictions ont considéré que le maintien en détention provisoire était également justifié par les besoins de l’enquête, au cours de laquelle plusieurs mesures d’instruction devaient être prises (paragraphes 10-11 et 13 ci-dessus).
30.
La Cour note ensuite que le tribunal départemental a procédé d’office et à des intervalles réguliers au contrôle de la légalité et de l’opportunité du maintien en détention. Dans ses décisions, ce tribunal a justifié la nécessité de la mesure de détention provisoire par des références aux textes de loi et il a indiqué les raisons factuelles qui, selon lui, justifiaient la nécessité de la mesure (voir,
mutatis mutandis
,
Stavarache c.
Roumanie
(déc.), n
o
27090/07, § 28, 11 mars 2014, et
Ghiurău c.
Roumanie
(déc.), n
o
3620/04, § 23, 6 janvier 2015). En effet, il convient de noter que, si la gravité des faits reprochés à la requérante et la sévérité de la peine encourue ont eu un certain poids dans le maintien de la détention, le tribunal n’a pas évalué ces éléments dans l’abstrait, mais qu’il a examiné le cas concret de la requérante (paragraphes 8, 10 et 13 ci-dessus). De plus, la Cour relève que les autorités ont, tout au long de la détention provisoire, pris soin de tenir compte des évolutions constatées dans le dossier et ont relaté le cheminement des investigations (voir paragraphe 11 ci-dessus et,
mutatis mutandis
,
Loisel c.
France
, n
o
50104/11, § 46, 30 juillet 2015). De l’avis de la Cour, eu égard au laps de temps restreint s’étant écoulé entre lesdites décisions, il est raisonnable que le tribunal ait suivi pendant certaines périodes des raisonnements proches, en se fondant sur les mêmes motifs, pour justifier le maintien de la requérante en détention (voir,
mutatis mutandis
,
Georgiou
, décision précitée, et
Medințu c. Roumanie
(déc.), n
o
5623/04, § 47, 13 novembre 2012).
31.
La Cour estime dès lors que le tribunal départemental et, ultérieurement, la cour d’appel ont donné des motifs pertinents et suffisants pour justifier le maintien de la requérante en détention provisoire pendant la période mentionnée au paragraphe 25 ci-dessus.
32.
Pour ce qui est de la diligence des autorités dans la conduite de l’enquête, la Cour constate que les poursuites pénales ouvertes contre la requérante ont abouti, moins de six mois après le placement en détention, au renvoi en jugement de l’intéressée (voir le réquisitoire du 27
avril
2009, paragraphe
12 ci-dessus). Devant le tribunal départemental, la procédure n’a pas connu une durée déraisonnable ou des périodes d’inactivité manifeste avant la mise en liberté de la requérante, survenue le 4 mai 2010. Dès lors, il ne saurait être reproché aux autorités judiciaires un quelconque manque de diligence dans le traitement de l’affaire.
33.
À la lumière de ce qui précède, la Cour estime que la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée en application de l’article
35
§§
3
a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 7 décembre 2017.
Andrea Tamietti
Paulo Pinto de Albuquerque
Greffier adjoint
Président