BODA c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

05.09.2017

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

BODA c. ROUMANIE (CtEDO, 2017)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 63447/09 Tamas BODA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 5 septembrie 2017 într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea prezentată la 16 noiembrie 2009, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Tamas Boda, este un resortisant maghiar născut în 1968 și rezident în Gyula. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Ciolac, avocat în Oradea. Guvernul român ( tul) A fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Guvernul ungar, căruia i s-a comunicat o copie a cererii în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură al Curții, nu a dorit să își exercite dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul prevăzut la art. 36 alineatul (1) din convenție. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Condamnarea penală a recurentului în 1997, reclamantul a fost trimis la judecată în fața Tribunalului de Primă Instanță din Orauea ( În România, mai multe automobile provenind din străinătate au fost prezente la unele dintre audierile ținute în fața instanței de primă instanță și a fost interogat de această ultimă instanță. Reclamantul susține că a raportat Tribunalului de Primă Instanță că adresa de domiciliu din Ungaria utilizată pentru citația sa a fost greșită. Guvernul indică faptul că nu a identificat în dosarul penal cereri prin care reclamantul ar fi informat instanțele interne cu privire la o schimbare a domiciliului sau a adresei în care a fost citat. Printr-o hotărâre din 16 noiembrie 1998, Tribunalul de Primă Instanță l-a condamnat pe reclamant pentru infracțiunile menționate anterior, cu excepția înșelăciunii, pentru care a fost revocat, și a pronunțat împotriva sa, în limita maximului legal cel mai ridicat, o pedeapsă cu închisoarea de un an și zece luni. El l-a exonerat de la executarea pedepsei, având în vedere că aceasta făcea obiectul unei grații colective decise de către autoritatea legislativă. În plus, instanța a numit expulzarea reclamantului. La o dată nespecificată, reclamantul își stabilește domiciliul în Ungaria. El nu s-a prezentat în persoană la audieri și a desemnat un avocat ales pentru a-și apăra cauza. Parchetul și reclamantul au făcut apel la hotărârea menționată anterior (punctul 7 de mai sus). Reclamantul a solicitat relaxarea sa, în timp ce procurorul solicita condamnarea pentru toate infracțiunile. Prin hotărârea din 10 noiembrie 1999, tribunalul județean din Bihor ( (c) a respins recursul reclamantului și l-a primit pe cel al Parchetului. Reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de cinci ani de închisoare și la plata unor despăgubiri în favoarea Direcției Generale Vamală. 11. Reclamantul a formulat o acțiune (recurși ), prin care a solicitat ruperea hotărârii pronunțate în apel și confirmarea hotărârii pronunțate în primă instanță (punctul 7 de mai sus). Printr-o hotărâre definitivă din 4 aprilie 2000, Curtea de apel din Oranea (inclusiv Curtea de apel din 4 aprilie 2000), prin care se soluționează această acțiune, se pronunță în recurs și se menține judecata Tribunalului de Primă Instanță. La o dată nespecificată, procurorul general sesizează Curtea Supremă de Justiție cu privire la o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 4 aprilie 2000 (punctul 12 de mai sus). Susținând o apreciere eronată a înscrisurilor din dosar de către instanța de primă instanță și de către instanța de primă instanță, acesta solicita confirmarea hotărârii tribunalului departamental din 10 noiembrie 1999 (punctul 10 de mai sus). Reclamantul a fost citat la două adrese cunoscute ale autorităților naționale în cadrul procedurii anterioare. După spusele reclamantului, aceste citate nu i-au fost primite. În cursul procedurii de recurs în anulare, reclamantul a fost apărat de un avocat care a depus recurs. Prin hotărârea definitivă din 21 martie 2003, în absența reclamantului, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare: Curtea Supremă de Justiție a pronunțat hotărârea definitivă din 4 aprilie 2000 (punctul 12 de mai sus) și a pronunțat hotărârea tribunalului departamental din 10 noiembrie 1999 (punctul 10 de mai sus). La 29 iulie 2008, reclamantul a fost arestat în Croația, pe baza unui mandat de arestare emis ca urmare a hotărârii definitive din 21 martie 2003 (punctul 15 de mai sus). La 14 octombrie 2008, a fost extrădat în România și a fost informat cu privire la conținutul acestei hotărâri. Contestarea în anulare a hotărârii Tribunalului din 4 aprilie 2000 La 8 august 2008, bazată pe art. 386 litera (a) din Codul de procedură penală (inclusiv CPP-ul) în vigoare la data faptelor (punctul 24 litera (c) Mai jos), recurentul, asistat de un avocat ales de acesta, sesizează instanța de recurs cu privire la o cauză în anulare împotriva hotărârii din 4 aprilie 2000 (punctul 12 de mai sus), mai degrabă decât să fi fost citat în mod legal în cadrul procedurii în care se află în fața acestei instanțe. Printr-o hotărâre din 11 decembrie 2008, instanța de apel a declarat contestația în anulare inadmisibilă, pe motiv că, în temeiul dispozițiilor legale relevante în domeniu, numai hotărârile definitive valabile pronunțate pe cale de atac (recurs) puteau face obiectul unei contestații în anulare (punct 24 de mai jos. Aceasta a arătat că, în speță, hotărârea din 4 aprilie 2000 nu mai constituia o hotărâre definitivă valabilă în măsura în care a fost ruptă de Curtea Supremă de Justiție în urma acțiunii în anulare introduse de procurorul general (punctul 13-15 de mai sus). 19. martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat inadmisibilă acțiunea (recurs ) formulată de reclamant împotriva hotărârii judecătorești din 11 decembrie 2008, recursul (recurs ) formulat împotriva hotărârii tribunalului județ din 10 noiembrie 1999 la 13 martie 2009, recurentul, reprezentat de avocatul ales de acesta, a formulat o acțiune (recurs) ) împotriva hotărârii pronunțate la 10 noiembrie 1999 de tribunalul departamental (punctul 10 de mai sus), în care se menționase, în special, că nu fusese menționat corect în cadrul procedurii care fusese desfășurată în fața acestei instanțe. Printr-o hotărâre definitivă din 8 septembrie 2009, instanța de judecată a declarat recursul reclamantului inadmisibil, pe motiv că, în urma acțiunii în anulare formulate de procurorul general (punctele 13-15 de mai sus), hotărârea instanței de departament contestate devenise definitivă și că nu mai putea face obiectul unei noi acțiuni (recurente 22. Reclamantul a executat pedeapsa care i-a fost impusă de tribunalul departamental la închisoarea Satu Mare. Dreptul intern relevant În conformitate cu articolele 409-414 din CPP în vigoare la momentul faptelor, procurorul general putea ataca prin acțiunea în anulare o cale de atac extraordinară, în fața Curții Supreme de Justiție, hotărârile judecătorești pronunțate în forță de lucru judecat. Hotărârea pronunțată în urma unei acțiuni în anulare a fost definitivă și executorie și nu putea face obiectul niciunei căi de atac. Dispozițiile legale care reglementează acțiunea în anulare au fost abrogate prin Legea nr. 576/2004, intrată în vigoare la 23 decembrie 2004. În conformitate cu art. 386 litera (a) din CPP în vigoare la data faptelor, contestația în anulare a fost o cale de atac extraordinară care putea fi formulată împotriva hotărârilor definitive pronunțate în recurs (recurs) în cazul în care procedura de citație a părților nu a fost pusă în aplicare în mod legal în cursul procedurii de recurs (recurs în conformitate cu art. 385 din același CPP, acțiunea (recurs) ) a fost o cale obișnuită de a contesta hotărârile pronunțate în recurs. GRIEFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că a fost condamnat în absența sa de către Curtea Supremă de Justiție. 27. Tot pe același temei, critică la sfârșitul procedurilor pe care le-a inițiat după extrădarea sa în România. 28. Referindu-se la aceleași fapte și invocând în esență art. 13 din Convenție, acesta denunță absența unei căi de atac efective pentru a remedia la nivel intern presupusa sa absență a citatului în timpul procedurii de recurs în anulare. Reclamantul se plânge că a fost condamnat în mod implicit de către Curtea Supremă de Justiție. Acesta se referă la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum este formulat în partea sa relevantă în speță Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) de fond a oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. Argumentele părților 30. Guvernul excită din cererea de nerespectare a termenului de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. În această privință, acesta explică faptul că decizia internă definitivă este în speță hotărârea pronunțată de Curtea Supremă de Justiție la 21 martie 2003 în cadrul acțiunii în anulare, în care se precizează că mai mult de o cale de atac nu era disponibilă în dreptul intern pentru a contesta această hotărâre. Acesta indică faptul că acțiunile întreprinse de reclamant după arestarea sa nu au fost nici pe departe efective în speță și că au fost declarate inadmisibile de instanțele interne. Prin urmare, acesta consideră că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de șase luni de la luarea la cunoștință de către aceasta a existenței sau a conținutului hotărârii din 21 martie 2003 (punctul 15 de mai sus). 31. Reclamantul indică faptul că: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În opinia sa, faptul că a fost reprezentat de un avocat ales în timpul procedurilor de recurs și recurs (recursuri) ) (§8 de mai sus) nu a acordat instanțelor interne obligația de a-l cita la adresa corectă. Reclamantul consideră că, în speță, hotărârea definitivă este cea pronunțată de instanța de judecată la 8 septembrie 2009 (punctul 21 de mai sus), pe motiv că a ridicat cauza prezentată în prezent Curții în fața acestei instanțe. Curtea face trimitere la principiile generale privind termenul de șase luni prevăzut la art. 35 din convenție, astfel cum au fost reiterate în cauza Sabri Güneș c. Turcia ([GC], n 27396/06, §§ 39-42, 29 iunie 2012). Comisia reamintește, de asemenea, că, în cazul în care nu există nicio cale de atac internă pentru a denunța un act presupus a încălca Convenția, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție începe, în principiu, să curgă din ziua în care a fost comis actul incriminat sau în ziua în care reclamantul a avut de suferit direct din acest act, a luat cunoștință sau ar fi putut lua cunoștință de acesta (a se vedea, printre altele, Aydin c. Turcia (dec.), nr. 28295/95, 29494/95 și 30219/96, 10 iulie 2001, și Gargali c. Bulgaria (dec.), nr. 67670/01, 5 ianuarie 2006). 33. Trebuie amintit, de asemenea, că anularea unei hotărâri judecătorești definitive este un act instant, care nu creează o situație continuă, chiar și atunci când aceasta se referă la o redeschidere a procedurii (a se vedea, printre multe altele, Sardine c. Rusia. (dec.), nr. 69582/01, CEDO 2004-II, Karpov c. Rusia (dec.), nr. 65106/01, 19 octombrie 2004 și Stanca c. România (dec.), nr. 59028/00, 27 aprilie 2004). 34. Curtea constată, în speță, că cauza reclamantului, întemeiată pe o lipsă de citație de adus în fața Curții Supreme de Justiție, pune sub semnul întrebării echitatea procedurii urmate în cadrul acțiunii în anulare Or, la momentul faptelor, legislația română în materie de procedură penală nu prevedea posibilitatea unei acțiuni obișnuite împotriva unei hotărâri adoptate. mai exact, a hotărârii Curții Supreme de Justiție din 21 martie 2003. Noiembrie 2007). 35. Curtea arată că, în speță, după ce a fost arestat, reclamantul a efectuat două proceduri în fața instanțelor române, în cursul cărora a ridicat obiecțiuni legate de lipsa de citație în cursul procedurii penale inițiate împotriva sa. În acest sens, Comisia reamintește că Convenția prevede epuizarea doar a recursurilor atât referitoare la încălcările incriminate, disponibile și adecvate (Paksas c. Lituania [GC], n 34932/04, § 75, CEDH 2011 (extracturi) și Sejdovic c. Italia [GC], n 56581/00, § 45, CEDH 2006 II). Or, cele două acțiuni inițiate de reclamant nu au avut ca scop îndreptarea cauzei prezentate în fața Curții, și anume presupusa lipsă de citație în fața Curții Supreme de Justiție (punctul 26 de mai sus), ci de a critica procedura desfășurată în fața tribunalului departamental (punctul 20 de mai sus) și în fața instanței judecătorești (punctul 17 de mai sus). În plus, aceste acțiuni au fost declarate inadmisibile de către instanțele interne, fără nicio examinare a fondului cauzei, pe motiv că nu îndeplinesc condițiile de admisibilitate prevăzute de dreptul intern [punctele 18, 21, 24 și 25 litera (c) ]. În cele din urmă, Curtea amintește că a considerat deja că contestația în anulare în dreptul român era o cale de atac extraordinară și că nu a fost luată în considerare atunci când a redeschis cauza în ceea ce privește fondul (Chivorchian c. România, n 42513/98, §§ 33-35, 2 noiembrie 2004). 36. Prin urmare, în lipsa unei căi de atac eficiente la nivel intern pentru a contesta o procedură în cadrul unei acțiuni în anulare și în lipsa unei participări la procedura în cauză, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție începe să curgă în discuție în speță în ziua în care reclamantul a luat cunoștință de actul incriminat (a se vedea jurisprudența menționată la punctul 32 de mai sus), și anume hotărârea Curții Supreme de Justiție din 21 martie 2003 (punctul 15 litera (c). Pe de altă parte, reclamantul a fost informat cu privire la conținutul acestei hotărâri și, prin urmare, cu privire la presupusa încălcare a dreptului său la un proces echitabil, cel târziu la 14 octombrie 2008, când a fost extrădat în România (punctul 16 de mai sus). noiembrie 2009, fie după expirarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din Convenție. Prin urmare, acest aspect este întârziat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Cu privire la obiecțiile formulate la art. 6 alineatul (1) și la art. 13 din Convenție privind procedurile inițiate de solicitant în urma acțiunii în anulare 38. Reclamantul se plânge de soluționarea procedurilor inițiate de acesta ca urmare a acțiunii în anulare, și anume contestația în anulare (punctele 17-18 de mai sus) și a doua acțiune (recurși) (punctele 20-21 de mai sus). De asemenea, acesta denunță lipsa unei căi de atac efective la nivel intern pentru a remedia presupusa sa lipsă de citație în cursul procedurii de recurs în anulare. Curtea amintește că nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept care se presupune că au fost săvârșite de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], 30544/96, § 28, CEDO 1999-I. În orice caz, interpretarea legislației interne revine în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor și instanțelor (Perez c. Franța [GC], nr 47287/99, § 82, CEDO 2004 I. În speță, interpretarea dreptului intern efectuată de instanțele interne nu apare ca arbitrară, unele dintre dispozițiile legale relevante în materie în sine, după cum au indicat instanțele interne, în mod vădit inexacte (puncte 18, 21, 24 și 25 de mai sus. În consecință, acest aspect este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. 40. În măsura în care recurentul denunță lipsa unei căi de atac efective la nivel intern, Curtea amintește că, în cazul în care nu există un mai mult de un mai mult de un avocat care să poată fi apărat din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din Convenție (punctul 37 de mai sus), art. 13 nu consideră că este necesar să se aplice (Athanassoglou și alții c. Elveția [GC], n 27644/95, § 58, CEDH 2000-IV). cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) și care trebuie să fie respins în temeiul art. 3 lit. (a) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 28 septembrie 2017. Andrea Tamietti Paulo de Albuquerque Adjunct Președinte