CtEDO 21.02.2017 Auto

TOD c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
21.02.2017
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
TOD c. ROUMANIE (CtEDO, 2017)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 18034/08 Eugen Nicolae TOD împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 21 februarie 2017 într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Iulia Motoc, Marko Bošnjak, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 1 aprilie 2008, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Eugen Nicolae Tod, este un resortisant român născut în 1964 și care își are reședința în Brad. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La momentul faptelor, reclamantul era inspector de poliție și ocupa funcția de șef al biroului local al statului civil. La 30 octombrie 2002, la începutul zilei de după-amiază, o echipă condusă de un procuror al Parchetului Național Anticoruptie PNA:) a arestat reclamantul în oraș și l-a escortat, sub escortă, la sediul poliției. Reclamantul a fost acuzat de trafic de influență pe motiv că a fost adus în fața autorităților administrative și judiciare în favoarea mai multor părți terțe în schimbul bunurilor și a sumelor de bani. În prezența unui avocat ales de acesta, reclamantul a făcut mai multe declarații. După spusele sale, a fost reținut la sediul poliției până a doua zi. Tot la 30 octombrie 2002, mai mulți polițiști au percheziționat locuința reclamantului cu acordul soției sale și în prezența a doi martori. În noiembrie 2002, PNA l-a acuzat pe reclamant de trafic de influență. La 22 august 2003, PNA, considerând că realitatea faptelor de care reclamantul era acuzat nu fusese dovedită, a făcut un refuz în favoarea acestuia. Reclamantul a introdus la 31 august 2004 o acțiune civilă împotriva statului, reprezentată de Ministerul de Finanțe. 10. Invocând art. 504 din Codul de procedură penală (CPP), referitor la repararea prejudiciului material și moral în caz de eroare judiciară și de privare de libertate ilegală, precum și art. 5 alineatele (1) și (5) din convenție, acesta a solicitat suma de 50 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza urmăririi penale, în opinia sa în mod nejustificat. El s-a plâns, de asemenea, de durata anchetei și de mediatizarea cazului la nivel local, ceea ce ar fi afectat grav reputația și viața de familie. În această etapă a procedurii, reclamantul nu se plânge în mod expres de privarea de libertate la 30 octombrie 2002. 11. Ministerul de Finanțe a contestat acțiunea inițiată de reclamant și a susținut că cererea acestuia din urmă era inadmisibilă pe motiv că acesta nu fusese victima unei erori judiciare sau a unei privări de libertate. La cererea reclamantului, tribunalul departamental din Hunedoara i-a interogat pe cei doi martori care asistaseră la percheziția de la domiciliul lui I.A. Ambii au declarat că polițiștii le-au afirmat că reclamantul fusese arestat. 13. În martie 2006, Tribunalul a respins acțiunea pe motiv că reclamantul nu a făcut obiectul nici unei privări de libertate. El a înlăturat argumentul întemeiat pe reputația reclamantului pe motivul că, în contextul luptei anticorupție și având în vedere funcția acestuia din urmă, suspiciunile de corupție justificau declanșarea unei anchete 14. Recurentul a făcut apel și a susținut, printre altele, că, la 30 octombrie 2002, fusese arestat de poliție și că fusese arestat timp de 24 de ore pentru interogatoriu de către PNA. Acesta se referă la faptul că nu există nici un indiciu de judecată a unei infracțiuni din partea sa și că privarea sa de libertate, precum și urmăririle penale pe care le-ar fi făcut au fost abuzive. În cele din urmă, acesta s-a referit la jurisprudența constantă a Curții Constituționale privind interpretarea dispozițiilor CPP, care ar fi considerat că statul este responsabil pentru toate erorile judiciare comise în cursul procesului penal. În ședința din 20 octombrie 2006, reclamantul a solicitat depunerea cererii la dosarul procedurii de urmărire penală, care, în opinia sa, dovedise că a fost pus în arest. Curtea de apel din Alba Iulia a respins această cerere pe care o considera irelevantă. 16. Prin hotărârea din 27 octombrie 2006, instanța de apel a respins recursul formulat de reclamant și a considerat că acesta din urmă nu a dovedit că a fost privat de libertate în cursul anchetei. Potrivit instanței de apel, arestarea nu putea fi decisă decât pe baza unei ordonanțe a procurorului În cele din urmă, instanța de apel a respins teza potrivit căreia prezentarea la sediul poliției constituia o privare de libertate, considerând că necesitatea de a fi interogat de PNA implică o restricție a libertății de mișcare a reclamantului. El își reiterează argumentele cu privire la privarea de libertate și a atacat refuzul instanței de apel de a accepta cererea sa de probă. El a susținut că dosarul urmăririi penale conținea ordonanța de arest în custodie și susținea că, refuzând să solicite dosarul de judecată la Parchet, instanța de judecată și-a încălcat dreptul la apărare, dovedind astfel privarea de libertate de care se considera că fusese victima. 18. Printr-o hotărâre definitivă din 2 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul și a considerat că reclamantul nu fusese victima unei privări de libertate sau a unei erori judiciare. Dispozițiile relevante în speță ale CPP referitoare la prezentarea suspecților, la luarea în custodie publică și la reținerea provizorie în vigoare la momentul respectiv a faptelor au fost expuse în detaliu în Hotărârea Creanga c. România ([GC], nr 29226/03, § 58, 23 februarie 2012). art. 144 din CPP prevedea că custodia poate dura cel mult 24 de ore. Potrivit acestui articol, ordonanța de arest trebuia să precizeze ziua și ora la care a început reținerea, precum și ordinul de eliberare în ziua și ora încetării arestării. art. 144 din CPP prevedea, de asemenea, că persoana aflată în arest ar trebui să fie informată imediat cu privire la motivele care justifică această măsură și că avea dreptul să o conteste în fața procurorului-șef al Parchetului. art. 504 din CPP care reglementează acțiunea în despăgubire a prejudiciului moral împotriva statului în caz de eroare judiciară sau de privare de libertate ilegală a fost astfel formulat în părțile sale relevante în speță art. 504 Orice persoană condamnată printr-o decizie definitivă are dreptul să primească de la stat o despăgubire pentru prejudiciul suferit dacă, în urma unei noi hotărâri a cauzei, instanța decide printr-o hotărâre definitivă cu privire la executarea acestei persoane. Beneficiază, de asemenea, de dreptul la repararea prejudiciului suferit de orice persoană care, în cursul procesului penal, a suferit o privare sau o restricție ilegală a libertății sale. privarea sau restricția ilegală de libertate trebuie să fi fost constatată, după caz, printr-o ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, printr-un refuz (...) sau printr-o decizie a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, printr-o decizie definitivă de detenție sau printr-o decizie definitivă de încheiere a procedurii penale (...). GRIEF 22. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. ÎN Â 23. Reclamantul susține că a făcut obiectul unei privări de libertate arbitrară și consideră că refuzul instanțelor interne de a solicita și de a examina documentele din dosarul de judecată a afectat dreptul său la un proces echitabil. El afirmă că acest dosar conține dovezi ale privării sale de libertate, în special ordonanța de plasare în arest, și că refuzul instanțelor interne de a obține accesul la cererea sa de probe la a pus în locul de a dovedi că a suferit o privare de libertate. În această privință, Tribunalul invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum este formulat în părțile sale relevante în speță orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 24. Guvernul consideră că instanțele interne, care, în opinia sa, dispuneau de o marjă de apreciere în ceea ce privește admisibilitatea probelor, au respins pe bună dreptate cererea reclamantului pe motiv că înscrisurile solicitate erau inutile pentru finalizarea procedurii. 25. În această privință, guvernul consideră, pe lângă instanțele interne, că reclamantul nu a făcut obiectul unei privări de libertate, ci că a fost condus la sediul poliției pentru o simplă audiere. El adaugă că, dacă reclamantul ar fi fost arestat, procurorul ar fi emis în mod necesar o ordonanță și că reclamantul ar fi primit o copie a acesteia. Pe de altă parte, acesta arată că mai mult decât atât, nu se plânge în mod expres de privarea de libertate în fața tribunalului departamental. 26. Curtea amintește că, potrivit unei jurisprudențe vechi și constante, nu este de competența sa să cunoască eventualele erori de fapt sau de drept comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de convenție, de exemplu, dacă acestea ar putea, în mod excepțional, să analizeze într-o lipsă de echitate În cazul în care această dispoziție garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, care intră în domeniul de aplicare principal al dreptului intern și al instanțelor naționale. În principiu, aspecte precum ponderea pe care instanțele naționale o au față de un anumit element de probă sau de o anumită concluzie sau apreciere de care au avut de cunoștință nu sunt controlate de Curte. Aceasta nu trebuie să aibă loc ca judecător de a patra instanță și nu pune sub semnul întrebării art. 6 alineatul (1) la aprecierea instanțelor naționale, cu excepția cazului în care concluziile lor pot fi considerate arbitrare sau în mod vădit neraționale (Bochan c. Ucraina (n [GC], nr 22251/08, § 61 CEDH 2015 și cauzele menționate în aceasta 27. În cazul de față, cu condiția ca reclamantul să reproșeze instanțelor interne refuzul acestora de a solicita Parchetului dosarul de judecată și, în special, ordonanța de luare în custodie publică din 30 octombrie 2002, cea mai importantă piesă în ochii acestuia (punctele 15 și 17) Mai sus), Curtea ia notă de faptul că acesta din urmă nu a invocat niciun obstacol juridic sau de fapt care l-ar fi împiedicat să obțină el însuși o copie a acestei ordonanțe de la Parchet și să o verse în dosarul civil. 28. În această privință, Curtea arată că, la 30 octombrie 2002, în declarațiile sale la Parchet, reclamantul a fost asistat de un avocat ales de acesta (punct 5 de mai sus. Prin urmare, în cazul în care a făcut obiectul unei rețineri, așa cum a susținut în mod constant ulterior, trebuia să fie în posesia unei copii a ordonanței de luare în custodie și de punere în libertate sau, în caz contrar, ar fi putut să o solicite de la Parchet și chiar să o conteste în fața procurorului-șef (punctul 20 de mai sus). 29. Curtea constată că reclamantul nu a demonstrat că a întreprins demersuri de la Parchet pentru a obține dovada pe care o consideră decisivă și pe care inteniona să o utilizeze în cadrul acțiunii civile. Pe de altă parte, Comisia observă că, cu excepția acestei ordonanțe, menționată de acesta, reclamantul nu a indicat instanțelor interne care erau celelalte documente din dosarul urmăririlor penale care, potrivit acestuia, dovediseră că a făcut obiectul unei detenții. Curtea amintește că, în materie civilă, sarcina probei unui fapt îi revine celui care lalegă. 30. Prin urmare, refuzul instanțelor interne de a ajunge la cererea reclamantului pe motiv că plata dosarului de judecată a fost inutilă nu a avut un caracter arbitrar. 31. Pe de altă parte, Curtea constată că reclamantul a beneficiat de un proces contradictoriu și că a putut să își expună elementele de probă, inclusiv citând martori (punctul 12 de mai sus) și să își apere în mod liber cauza. Motivele sale au fost examinate de judecătorii interni, care au încheiat, în mod motivat, că nu a făcut obiectul unei privări de libertate și că nu a avut, prin urmare, dreptul la o despăgubire. Curtea consideră că această concluzie nu poate fi calificată drept nerațională sau de natură să submineze echitatea procedurii în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 32. Prin urmare, se constată că cererea este în mod clar greșit întemeiată și că trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 16 martie 2017. Andrea Tamietti Paulo de Albuquerque Adjunct Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă