SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 4457/04 Ilie IOCȘA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 5 ianuarie 2016 într-o cameră compusă din András Sajó, președinte, Nona Tsotsoria, Paulo Pinto de Albuquerque, Krzysztof Wojtyczek, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători, și Françoise Elens-Passos; graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 13 noiembrie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Ilie Iocșa, este un cetățean român născut în 1951 și reședința în Caransebeș. A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauzele conexate C-82/08, C-82/08, ECLI:EU:C:2006:318, punctul 41. La 14 aprilie 2003, printr-o decizie a unui procuror districtual, reclamantul a fost pus în arest provizoriu pentru o perioadă de 30 de zile, ca urmare a unei infracțiuni de flagrant. În aceeași zi, reclamantul a fost acuzat de Parchetul șefului de corupție pasivă (luna de mită). 500 USD unei studente în conformitate cu învățământul acordat de fundația al cărei președinte a fost, în schimbul punerii la dispoziție a unui memoriu redactat de un alt student și a promisiunii de a-i asigura succesul la examinarea finală a studiilor. La cererea Parchetului, reținerea provizorie a reclamantului a fost prelungită de mai multe ori de către instanțele naționale, cu excepția unei scurte perioade de 24 iulie - 1 august 2003 în cursul căreia reclamantul a fost eliberat temporar. Între timp, s-au inițiat noi acțiuni împotriva reclamantului șefului traficului de influență, a falsificării și a utilizării falsurilor și a încălcării regimului de arme și muniție. printr-o hotărâre din 15 aprilie 2004, tribunalul departamental din Caraș Severin l-a condamnat pe reclamant în primă instanță la o pedeapsă de închisoare a acuzațiilor împotriva sa, cu excepția celor de fals și de uz de fals. Prin Hotărârea din 4 august 2004, tribunalul de apel al lui Brașov a dat dreptul la cererea reclamantului și a pronunțat hotărârea din 15 aprilie 2004, retriminând cauza în fața tribunalului județal din Brașov pentru o nouă hotărâre pe fond. La 14 septembrie 2004, reclamantul a fost eliberat definitiv. 10. Prin hotărârea din 20 martie 2006, tribunalul departamental din Brașov l-a acuzat pe reclamant de toate acuzațiile aduse împotriva sa, pe motiv că nici unul dintre elementele de probă prezentate de instanța de judecată nu era în măsură să susțină acuzațiile într-un mod suficient de convingător. 11. La apelul și recursul în casarea Parchetului, executarea reclamantului a fost confirmată printr-o decizie din 10 ianuarie 2007 a Tribunalului de apel din Brașov și printr-o hotărâre din 14 noiembrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție 12. În 2008, la o dată nespecificată, reclamantul a inițiat o procedură bazată pe dispozițiile Codului de procedură penală în scopul de a obține despăgubiri pentru privarea sa de libertate ilegală și a solicitat repararea prejudiciului material și moral cauzat de plasarea și menținerea sa în detenție provizorie 13. Prin hotărârea din 24 iunie 2014, Curtea de Apel din Alba Iulia a acceptat acțiunea și, citând art. 5 din convenție și jurisprudența Curții în această privință, a constatat că reclamantul fusese victima unei erori judiciare și că a fost privat de libertate fără temei juridic. Curtea de apel i-a acordat 100 000 de lei românești (RON), adică echivalentul a aproximativ 23 000 EUR (EUR), conform cursului de schimb al Băncii Naționale a României pentru prejudiciul moral și 262 706 RON, adică echivalentul a aproximativ 60 000 EUR, în funcție de cursul de schimb al Băncii Naționale a României, pentru prejudiciul material suferit. 14. printr-o hotărâre definitivă din 10 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a încheiat Hotărârea din 24 iunie 2014. Invocând art. 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție, reclamantul se plânge că a fost arestat la 14 aprilie 2003 în cazul în care nu există motive plauzibile de a crede că este necesar să se împiedice comiterea unei infracțiuni sau a unei încălcări a dreptului comunitar să fugă după executarea acesteia. În plus, se plânge că a fost arestat în mod arbitrar la 1 aprilie 2003 August 2003 după ce a fost eliberat de judecători, la 24 iulie 2003 și nu a putut contesta această măsură de încarcerare. 16. Reclamantul susține că nu a fost adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare, încălcând dispozițiile articolului 5 alineatul (3) din convenție. În acest sens, acesta susține că procurorul competent la momentul respectiv să plaseze o persoană sub mandat de depunere nu oferă garanțiile impuse de noțiunea de magistrat, în sensul articolului 5 alineatul (3) din convenție. 17. Pe teritoriul aceluiași articol, reclamantul se plânge de prelungirea abuzivă, cu încălcarea cerințelor dreptului intern, a detenției provizorii și a duratei nejustificate a detenției provizorii. 18. Invocând art. 6, reclamantul denunțând procedura penală împotriva sa. 19. Invocând art. 8 din Convenție, el se plânge, de asemenea, de ceea ce nu a putut menține contactul cu familia sa în perioada de detenție. 20. Citând la art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție, el susține că este văzut confiscând bunuri care nu i-au fost restituite. 21. În cele din urmă, reclamantul citează articolele 13, 14 și 17 din Convenție. Guvernul consideră că reclamantul a obținut o redresare adecvată și că nu mai poate pretinde că este victimă în sensul articolului 34 din convenție. 24. Reclamantul își menține cererea și critică suma, în opinia sa, redusă a daunelor-interese alocate de instanțele interne. 25. Curtea amintește că, în cazul în care autoritățile naționale au constatat o încălcare a drepturilor garantate prin convenție și decizia lor constituie o redresare adecvată și suficientă a acesteia, partea în cauză nu se mai poate considera victimă în sensul articolului 34 din convenție. Atunci când a fost recunoscută, explicită sau cel puțin în esență încălcarea, urmată de o reparație adecvată și suficientă, natura subsidiară a mecanismului de protecție a Convenției împiedică examinarea de către Curte (Eckle c. Germania, 15 iulie 1982, § 70, seria A n Jensen c. Danemarca (dec.), n 48470/99, CEDH 2001 Cataldo c. Italia (dec.), n 45656/99, CEDH 2004 Caraher c. Regatul Unit (dec.), n 24520/94, CEDO 2000-I Hay c. Regatul Unit (dec.), n 41894/98, CEDO 2000 XI și Göktepe c. Turcia (dec.), n 64731/01, 26 aprilie 2005). 26. Pierderea calității de victimă depinde, printre altele, de natura dreptului a cărui încălcare este pretinsă, de motivarea deciziei (Jensen) Decizia menționată mai sus) și persistența consecințelor dezavantajoase asupra întreprinderii în cauză după această decizie (Freimas și Līdums c. Letonia, nr. 73443/01 și 74860/01, § 68, 9 februarie 2006 27. Prin urmare, calitatea de victimă a unui reclamant poate depinde de dreptul la despăgubiri care i-a fost acordat la nivel național pentru situația în care acesta se plânge în fața Curții. Caracterul adecvat și suficient al redresării oferite reclamantului depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, având în vedere în special natura încălcării Convenției care se află în joc ( Gäfgen c. Germania [GC], nr 22978/05, § 116, CEDH 2010). 28. În speță, Curtea constată în primul rând că instanțele interne au recunoscut în mod clar că reclamantul a fost victima unei erori judiciare, considerând detenția sa provizorie ca ilegală. Prin urmare, a existat o recunoaștere explicită a unei încălcări a articolului 5 din Convenție (a se vedea, de asemenea, Temeșan c. România, 36293/02, §§ 44-45, 10 iunie 2008 și Roșca Pelau c. România (dec.), n 3084/04, 9 decembrie 2014). 29. Curtea constată apoi că instanțele menționate au acordat, de asemenea, despăgubiri substanțiale reclamantului. Valoarea totală acordată de instanțele naționale a fost echivalentă cu aproximativ 83 000 EUR. 30. Curtea constată că această sumă nu poate fi considerată derizorie. Dimpotrivă, aceaceasta este mai mare decât sumele acordate în general de Curte în acest tip de afaceri (a se vedea Konolos c. România, nr 26600/02, § 63, 7 februarie 2008 și Avram c. România, n 25339/03, § 45, 18 octombrie 2011). 31. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a existat o redresare adecvată a dreptului la libertate al reclamantului. Prin urmare, reclamantul nu mai poate să se pronunțe în sensul articolului 34 din Convenție, a unei încălcări a articolului 5 alineatul (1) și a articolului 3 din Convenție. Cu privire la celelalte obiecții 32. Invocând art. 6, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii penale îndreptate împotriva sa. Invocând articolele 8 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, se plânge, în plus, că nu a putut menține contactul cu familia sa în perioada de detenție și că este simțit că confiscă bunuri care nu i-au fost restituite. În cele din urmă, acesta susține că plasarea și menținerea sa în detenție provizorie au reprezentat un tratament necorespunzător al autorităților, contrar articolului 3 din convenție. Prin scrisoarea din 14 mai 2008, reclamantul invocă, de asemenea, o încălcare a articolelor 13, 14 și 17 din convenție. 33. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. (a) și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 28 ianuarie 2016. Françoise Elens-Passos András Sajó Modulul Președinte
Requête n
o
4457/04
Ilie IOCȘA
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 5 janvier 2016 en une chambre composée de
:
András Sajó,
président,
Nona Tsotsoria,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Krzysztof Wojtyczek,
Egidijus Kūris,
Iulia Antoanella Motoc,
Gabriele Kucsko-Stadlmayer,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 13 novembre 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Ilie Iocșa, est un ressortissant roumain né en 1951 et résidant à Caransebeș.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agente, M
me
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le 14 avril 2003, par décision d’un procureur du parquet, le requérant fut placé en détention provisoire pour une durée de trente jours, à la suite de la constatation d’un flagrant délit. Le même jour, le requérant fut inculpé par le parquet du chef de corruption passive (
luare de mită
). Il était accusé d’avoir demandé 1
500 USD à une étudiante suivant l’enseignement dispensé par la fondation dont il était le président, en échange de la mise à sa disposition d’un mémoire rédigé par un autre étudiant et de la promesse de lui assurer la réussite à l’examen de fin d’études.
5.
Sur demande du parquet, la détention provisoire du requérant fut prolongée à plusieurs reprises par les tribunaux nationaux, à l’exception d’une courte période du 24 juillet au 1
er
août 2003 pendant laquelle le requérant fut remis temporairement en liberté.
6.
De nouvelles poursuites furent ouvertes entre-temps contre le requérant du chef de trafic d’influence, de faux et usage de faux et d’infraction au régime des armes et des munitions.
7.
Par un jugement du 15 avril 2004, le tribunal départemental de Caraș
‑
Severin condamna le requérant en première instance à une peine d’emprisonnement des chefs d’accusation portés contre lui, à l’exception de ceux de faux et d’usage de faux.
8.
Par arrêt du 4 août 2004, la cour d’appel de Brașov fit droit à l’appel du requérant et cassa le jugement du 15 avril 2004, renvoyant l’affaire devant le tribunal départemental de Brașov pour un nouveau jugement au fond.
9.
Le 14 septembre 2004, le requérant fut définitivement remis en liberté.
10.
Par un jugement du 20 mars 2006, le tribunal départemental de Brașov acquitta le requérant de tous les chefs d’accusation portés contre lui, au motif qu’aucun des éléments de preuve avancés par le parquet n’était en mesure d’étayer les accusations de manière suffisamment convaincante.
11.
Sur appel et pourvoi en cassation du parquet, l’acquittement du requérant fut confirmé par une décision du 10 janvier 2007 de la cour d’appel de Brașov et par un arrêt du 14 novembre 2007 rendu par la Haute Cour de Cassation et de Justice.
12.
En 2008, à une date non précisée, le requérant entama une procédure fondée sur les dispositions du code de procédure pénale dans le but d’obtenir une indemnisation pour sa privation de liberté illégale. Il réclamait la réparation du préjudice matériel et moral provoqué par son placement et son maintien en détention provisoire.
13.
Par un arrêt du 24 juin 2014, la cour d’appel d’Alba Iulia accueillit l’action et, citant l’article 5 de la Convention et la jurisprudence de la Cour en la matière, constata que le requérant avait été la victime d’une erreur judiciaire et qu’il avait été privé de liberté sans base légale. La cour d’appel lui octroya 100
000 lei roumains (RON), soit l’équivalent d’environ 23
000
euros (EUR), selon le taux de change de la banque nationale roumaine pour le préjudice moral et 262
706
RON, soit l’équivalent d’environ 60
000
EUR, selon le taux de change de la banque nationale roumaine, pour le préjudice matériel subis.
14.
Par un arrêt définitif du 10 février 2015, la Haute Cour de cassation et de justice confirma l’arrêt du 24 juin 2014.
15.
Invoquant l’article 5 § 1 c) de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été arrêté le 14 avril 2003 en l’absence de raisons plausibles de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci. En outre, il se plaint d’avoir été arbitrairement arrêté le 1
er
août 2003 après sa remise en liberté ordonnée par les juges, le 24 juillet 2003 et de n’avoir pas pu contester cette mesure de réincarcération.
16.
Le requérant allègue ne pas avoir été aussitôt traduit devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires, en violation de l’article 5 § 3 de la Convention. Il fait valoir à cet égard que le procureur compétent à l’époque des faits pour placer une personne sous mandat de dépôt n’offrait pas les garanties exigées par la notion de magistrat, au sens de l’article 5 § 3 de la Convention.
17.
Sur le terrain du même article, le requérant se plaint de la prolongation abusive, au mépris des exigences du droit interne, de sa détention provisoire et de la durée déraisonnable de cette détention provisoire.
18.
Invoquant l’article 6, le requérant dénonce l’iniquité de la procédure pénale dirigée à son encontre.
19.
Invoquant l’article 8 de la Convention, il se plaint, en outre, de ce qu’il n’a pas pu maintenir le contact avec sa famille pendant la période de sa détention.
20.
Citant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, il soutient qu’il s’est vu confisquer des biens qui ne lui ont pas été restitués.
21.
Sous l’angle de l’article 3 de la Convention, il allègue que son placement et son maintien en détention provisoire ont représenté un mauvais traitement infligé par les autorités.
22.
Enfin, le requérant cite les articles 13, 14 et 17 de la Convention.
A.
Sur les griefs tirés de l’article 5 §§ 1 et 3 de la Convention
23.
Le Gouvernement considère que le requérant a obtenu un redressement approprié et qu’il ne peut plus se prétendre victime au sens de l’article
34 de la Convention.
24.
Le requérant maintient sa requête et critique le montant, à ses yeux, faible des dommages-intérêts alloués par les tribunaux internes.
25.
La Cour rappelle que, lorsque les autorités nationales ont constaté une violation des droits garantis par la Convention et que leur décision constitue un redressement approprié et suffisant de celle-ci, la partie concernée ne peut plus se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention. Lorsqu’il y a eu reconnaissance, explicite ou au moins en substance de la violation, suivie d’une réparation appropriée et suffisante, la nature subsidiaire du mécanisme de protection de la Convention empêche un examen de la part de la Cour (
Eckle c. Allemagne
, 15
juillet
1982, §§
64
‑
70, série A n
o
51
;
Jensen c. Danemark
(déc.), n
o
2001
‑
X
;
Cataldo c. Italie
(déc.), n
o
2004
‑
VI
;
Caraher c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
;
Hay c.
Royaume-Uni
(déc.), n
o
‑
XI, et
Göktepe c.
Turquie
(déc.), n
o
64731/01, 26 avril 2005).
26.
La perte de la qualité de victime dépend, notamment, de la nature du droit dont la violation est alléguée, de la motivation de la décision (
Jensen
,
décision précitée) et de la persistance des conséquences désavantageuses pour l’intéressé après cette décision (
Freimanis et Līdums c.
Lettonie
, n
os
73443/01 et 74860/01, § 68, 9 février 2006).
27.
La qualité de victime d’un requérant peut donc dépendre de l’indemnisation qui lui a été accordée au niveau national pour la situation dont celui-ci se plaint devant la Cour. Le caractère approprié et suffisant du redressement offert au requérant dépend de l’ensemble des circonstances de la cause, eu égard en particulier à la nature de la violation de la Convention qui se trouve en jeu (
Gäfgen c. Allemagne
[GC], n
o
22978/05, §
2010).
28.
En l’espèce, la Cour observe d’abord que les juridictions internes ont clairement reconnu que le requérant avait été victime d’une erreur judiciaire, considérant sa détention provisoire comme illégale. Il y a donc eu reconnaissance explicite d’une violation de l’article 5 de la Convention (voir également
Temeșan c. Roumanie
, n
o
36293/02, §§ 44-45, 10 juin 2008, et
Roșca Pelau c. Roumanie
(déc.), n
o
30484/04, 9 décembre 2014).
29.
La Cour note ensuite que lesdites juridictions ont également octroyé des indemnités substantielles au requérant. Le montant global accordé par les juridictions nationales a été l’équivalent d’environ 83
30.
La Cour constate que cette somme ne peut être considérée comme dérisoire. Au contraire, elle est supérieure aux montants généralement octroyés par la Cour dans ce type d’affaires (voir
Konolos c.
Roumanie
, n
o
26600/02, § 63, 7 février 2008, et
Avram c. Roumanie
, n
o
25339/03, §
45, 18
octobre
2011).
31.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour considère qu’il y a eu un redressement approprié de l’atteinte au droit à la liberté du requérant. Par conséquent, le requérant ne peut plus se prétendre «
victime
», au sens de l’article
34 de la Convention, d’une violation de l’article 5 §§ 1 et 3 de la Convention.
B.
Sur les autres griefs
32.
Invoquant l’article 6, le requérant se plaint du manque d’équité de la procédure pénale dirigée à son encontre. Invoquant les articles 8 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, il se plaint, en outre, qu’il n’a pas pu maintenir le contact avec sa famille pendant la période de sa détention et qu’il s’est vu confisquer des biens qui ne lui ont pas été restitués. Il allègue, enfin, que son placement et son maintien en détention provisoire ont représenté un mauvais traitement infligé par les autorités, contraire à l’article 3 de la Convention. Par une lettre du 14 mai 2008, le requérant invoque également une violation des articles 13, 14 et 17 de la Convention.
33.
Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article
35
§§
3
a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 28 janvier 2016.
Françoise Elens-Passos
András Sajó
Greffière
Président