Adylova și Senese împotriva Cehiei

Reclamantele, Doamna Liliya Adylova și Doamna Alessia Senese, mamă și fiică, sunt cetățeni italieni născuți respectiv în 1979 și în 2007 și locuiesc în prezent la Praga. Au fost reprezentate înaintea Curții de Me J. Šafra, avocat la barou ceh.

Guvernul ceh ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dl. V.A. Schorm.

Informat cu privire la dreptul său de a participa la procedură (articolele 36 § 1 din Convenție și 44 § 1 din Regulament), guvernul italian nu a răspuns. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

După ce s-a căsătorit cu un cetățean italian, dl. S., născut în 1949, prima reclamantă a dat naștere, la 9 septembrie 2007 la Hong Kong, celei de-a doua reclamante.

Din cauza transferurilor profesionale ale dlui S., familia a părăsit China și s-a mutat la Milano în iunie 2009 și apoi, în septembrie 2010, la Moscova. La scurt timp după, prima reclamantă a inițiat o procedură de divorț pe cale amiabilă, pretins din cauza comportamentului violent al dlui S.

În timp ce se aflau în vacanță în Italia în vara anului 2011, prima reclamantă a aflat că părinții ei rămași în Uzbekistan sufereau și a decis să le viziteze în compania celei de-a doua reclamante. Dl. S. și-a dat acordul, pretins pentru două săptămâni, și i-a dus la aeroport, la 5 august 2011. Ajunsă în Uzbekistan, prima reclamantă a constatat că situația părinților era gravă și a decis să-și prelungească sejurul, la care dl. S. s-a opus. Lipsită de mijloace financiare, prima reclamantă a început să lucreze pentru o companie uzbekă care i-a propus rapid o mutare la Praga (Republica Cehă). Ea l-a informat pe dl. S. și avocații acestora au fost sarcinați să discute detaliile acestei noi situații.

Reclamantele au sosit la Praga la 18 decembrie 2011. Deși prima reclamantă susține că a comunicat noile coordonate contactului dlui S., acesta nu ar fi făcut vreodată vreună vizită la Praga.

La 29 mai 2012, reclamantele au obținut o autorizație de ședere în Republica Cehă.

Tentativa sa de divorț pe cale amiabilă eșuând, prima reclamantă a inițiat în iulie 2012 o procedură judiciară în acest scop. 1. Procedura declanșată în virtutea Convenției de la Haga

La 17 august 2012, prima reclamantă a fost informată că, la începutul lunii august 2012, dl. S. se adresase tribunalului municipal din Brno cu o cerere tendând la readucerea celei de-a doua reclamante în Italia, pe baza Convenției de la Haga, și a fost invitată să se pronunțe asupra acestei cereri. În observațiile sale, a susținut că, din cauza mutărilor frecvente ale familiei, adresa din Italia indicată de dl. S. nu putea fi considerată în niciun caz ca fiind locul de reședință obișnuit al celei de-a doua reclamante. Conform opiniei sale, nu era în interesul copilului să plece din Republica Cehă. De altfel, pentru a demonstra legăturile afective puternice care există între ele, prima reclamantă a propus tribunalului să audiere cea de-a doua reclamantă sau să întocmească un raport de expertiză în pedopsihologie.

În decursul procedurii, dl. S. a prezentat mai multe documente scrise privind problema reședinței obișnuite a celei de-a doua reclamante, precum și garantii pe care era dispus să le ofere în caz de reîntors al acesteia în Italia. Tribunalul a strâns alte dovezi scrise, inclusiv un raport al tutorului privind condițiile de viață ale reclamantelor.

Printr-o hotărâre din 11 octombrie 2012, tribunalul municipal a respins cererea dlui S. tendând la readucerea celei de-a doua reclamante în Italia. A estimat că nu a existat o deplasare ilegală a celei de-a doua reclamante și că reședința sa obișnuită de facto nu se afla în Italia. După opinia tribunalului, era în interesul fetei să rămână în Republica Cehă unde era bine integrată și unde crease relații (art. 12 alineatul 2 al Convenției de la Haga).

Dl. S. a apelat, subliniind că și-a depus cererea în termenul de un an prevăzut de Convenția de la Haga, deci tribunalul ar fi trebuit să ordoneze readucerea imedială a copilului.

Prin hotărârea din 19 februarie 2013, tribunalul regional din Brno a anulat hotărârea contestată ordonând readucerea celei de-a doua reclamante în Italia în termen de o lună de la data în care hotărârea va deveni definitivă. Având în vedere relațiile tensionate dintre părinți, tribunalul a instituit garantii obligând pe dl. S. să satisfacă nevoile materiale ale reclamantelor după reîntoarcere (în vederea unui "soft landing") și să se abțină de a sustrage cea de-a doua reclamantă din îngrijirea primei. Tribunalul a estimat în special că în această cauză trebuia să se concluzioneze, ținând seama de frecvența, condițiile și motivele șederii celei de-a doua reclamante în Italia, că reședința sa obișnuită se afla în această țară. Prin urmare, nefiind reîntorsa din Uzbekistan două săptămâni după plecarea din 5 august 2011, prima reclamantă a deplasat ilegal cea de-a doua din reședința sa obișnuită. Având în vedere că dl. S. a inițiat procedura de reîntoarcere mai puțin de un an după faptele litigioase, aplicarea celui de-al doilea alineat al articolului 12 al Convenției de la Haga era exclusă. Tribunalul a estimat de asemenea că condițiile prevăzute de art. 13 al Convenției de la Haga nu erau îndeplinite. În cauza de față, readucerea celei de-a doua reclamante nu era susceptibilă să o expună unui pericol fizic sau psihic sau o degradare a sănătății sale, nici, dacă era de așteptat ca prima reclamantă să se întoarcă cu ea, la o situație intolerabilă. Tribunalul a remarcat în acest sens că readucerea copilului în statul de reședință obișnuit nu însemna în mod necesar separarea sa de părintele răpitor și predarea la părintele părăsitor.

La 3 aprilie 2013, reclamantele au depus o contestație constituțională împotriva hotărârii tribunalului regional, solicitând Curții Constituționale să suspende execuția acesteia. Plângându-se de încălcarea mai multor drepturi fundamentale și a articolului 12 al Convenției de la Haga, au susținut că: - în încălcarea libertății de circulație, a dreptului de a alege o ocupație și a nu suferi discriminare, prima reclamantă fusese ordonată indirect să se reîntoarcă în Italia pentru a nu expune cea de-a doua reclamantă la o situație intolerabilă; - cu dispreț pentru art. 3 al Convenției internaționale privind drepturile copilului, tribunalul regional privilegiase drepturile dlui S. fără a ține cont de repercusiunile deciziei sale asupra celei de-a doua reclamante; - tribunalul regional încălcase articolele 3 și 12 ale Convenției privind drepturile copilului atunci când anulase hotărârea tribunalului de primă instanță fără a fi colectat opinia celei de-a doua reclamante, fie prin audiere fie printr-un raport de expertiză în pedopsihologie, și fără a oferi primei reclamante ocazia să se pronunțe cu privire la comportamentul dlui S. și viața lor familială; - neexaminând dovezile propuse de ele, tribunalul regional nu stabilise suficient unde se afla reședința obișnuită a copilului, care era interesul actual al acesteia și dacă existau motive care să prevină ordinul de reîntoarcere.

Printr-o măsură provizoriu din 8 aprilie 2013, urmând deciziei privind separarea soților pronunțate la 15 ianuarie 2013, un tribunal din Milano a hotărât să încredințeze cea de-a doua reclamantă în custodia comună a părinților săi, în timp ce a stabilit domiciliul ei la prima reclamantă în Italia.

La 3 mai 2013 s-a întocmit, la solicitarea primei reclamante, un raport de expertiză în pedopsihologie bazat pe un examen al ambelor reclamante efectuat la 29 martie 2013. Conform acestui raport, care a fost prezentat Curții Constituționale, cea de-a doua reclamantă se dezvolta foarte bine, era foarte bine integrată în mediul actual, prima reclamantă fiind o persoană-cheie în viața sa, și avea toate șansele de a fi o bună elevă la școală. Acest prognostic favorabil ar fi fost foarte probabil compromis dacă ar fi trebuit să "reînceapă" într-un alt mediu lingvistic și social. Relația sa față de tatăl ei era slăbită și era de dorit să fie aprofundată, inițial prin contacte care se desfășurau în mediul în care se simțea protejată și în siguranță.

La 14 mai 2013, Curtea Constituțională a hotărât să suspende execuția hotărârii din 19 februarie 2013 pentru durata procedurii înaintea ei. De asemenea, a desemnat un tutore ad litem pentru cea de-a doua reclamantă, care a remarcat în observațiile sale că, în pofida propunerilor făcute în acest sens de mamă, tribunalele nu căutaseră să stabilească poziția copilului, cu dispreț pentru dreptul la un proces echitabil.

Prin decizia nr. II. ÚS 1116/13 din 5 februarie 2014, Curtea Constituțională a respins contestația constituțională a reclamantelor din lipsa de temei manifestă. A observat mai întâi că dl. S. a inițiat procedura de reîntoarcere la 6 august 2012, adică mai puțin de un an după ziua în care prima reclamantă reținuse cea de-a doua în Uzbekistan după data consimțit de el; prin urmare, tribunalul regional aplicase în mod corect art. 12 alineatul I al Convenției de la Haga fără a ține cont de alineatul doi. Curtea a observat apoi că cea de-a doua reclamantă trăise de la naștere în diferite locuri în străinătate fără a putea se stabili într-un anumit mediu și nu avea în Republica Cehă alte legături decât mama sa, ceea ce relativiza interesul sa la un mediu educativ stabil. Nu fusese nici susținut nici dovedit că existau alte circumstanțe grave care să justifice rămânerea sa în mediul actual pentru a nu fi expusă la o situație intolerabilă sau la o prejudiciu importantă. Cât privește absența audierii celei de-a doua reclamante, Curtea Constituțională a estimat că, având cinci ani și jumătate la momentul procedurii de apel, cea de-a doua reclamantă nu atinsese vârsta care să-i permită să decidă ceea ce era în interesul sa. În sfârșit, prima reclamantă putea să se bucure de libertățile de circulație și de alegere a ocupației doar în măsura în care aceasta nu prejudecia interesele fiicei sale, în special dreptul acesteia de a-și întâlni tatăl.

La 18 decembrie 2015, tribunalul civil din Lodi (Italia) a pronunțat divorțul, a încredințat custodia exclusivă a celei de-a doua reclamante primei reclamante, rezidând la Praga, și a acordat dlui S. un drept de vizită mediat cu o durată de două ore o dată la două săptămâni. 2. Procedura de execuție a ordinului de reîntoarcere

La 6 mai 2013, dl. S. a solicitat execuția ordinului de reîntoarcere a copilului pronunțat la 19 februarie 2013.

La 13 mai 2013, tribunalul municipal din Brno i-a interzis primei reclamante să se conformeze hotărârii din 19 februarie 2013, executorie de la 12 aprilie 2013, și să predea cea de-a doua reclamantă dlui S. în termen de cincisprezece zile.

Potrivit unui raport întocmit la 2 martie 2014, la solicitarea primei reclamante, de o psihiatra dintr-o structură specializată, cea de-a doua reclamantă suferea de un complex nevrozic (instabilitate, anxietate, tensiune, labilitate) care reflecta un tulburare de stres posttraumatic; căuta propria identitate, se refugia într-o lume imaginară, era dependentă de mama sa și refuza tatăl.

La 30 mai 2014, tribunalul municipal i-a interzis din nou primei reclamante să se conformeze hotărârii din 19 februarie 2013 și să predea cea de-a doua reclamantă dlui S. în termen de cincisprezece zile.

La 10 iunie 2014, prima reclamantă a solicitat să se suspende execuția hotărârii și să se pronunțe stingerea procedurii de execuție.

În octombrie 2014, tribunalul municipal a invitat avocata dlui S. să-i comunice datele prezenței dlui S. în Republica Cehă, pentru a pregăti execuția ordinului de reîntoarcere. Această invitație a rămas fără răspuns.

La 15 mai 2015, tribunalul municipal a respins cererea dlui S. de execuție a ordinului de reîntoarcere a copilului. A subliniat că minora trăia de la noiembrie 2011 în Republica Cehă unde era complet adaptată și nu avea contact regulat cu tatăl ei, care în orice caz rămăsese inactiv în procedura de execuție. După opinia tribunalului, scoaterea celei de-a doua reclamante din mediul obișnuit și mutarea sa în Italia ar atrage consecințe nefavorabile pentru ea și ar putea pune în pericol starea psihică a sa.

La apelul dlui S., această decizie a fost anulată, la 18 august 2015, de tribunalul regional. Acesta a observat că, în prezența unui ordin de reîntoarcere care a trecut în forță de lucru și executoriu, interesul susținut al unui copil minor nu putea face obstacol execuției acestei decizii. A reamintit, de asemenea, că era sarcina mai întâi a primei reclamante să asigure readucerea celei de-a doua reclamante în Italia; predarea dlui S. trebuia să intervină doar în caz de nerealizare.

La 12 februarie 2016, tribunalul municipal a pronunțat stingerea procedurii de execuție. A considerat că, având în vedere decizia tribunalului civil din Lodi datată 18 decembrie 2015, cererea de execuție nu putea fi admisă. După opinia lui, trebuia să se țină cont de nevoile și interesele copilului minor, în conformitate cu art. 3 al Convenției privind drepturile copilului.

La 10 mai 2016, decizia din 12 februarie 2016 a fost confirmată de tribunalul regional. Referindu-se la angajamentele internaționale ale Republicii Cehe, a estimat că decizia tribunalului civil din Lodi datată 18 decembrie 2015 și faptul că cea de-a doua reclamantă locuia în Republica Cehă de șase ani prevaleseră asupra ordinului de reîntoarcere din 19 februarie 2013. Execuția acestuia ar fi fost într-adevăr contrară intereselor superioare ale copilului.

Această decizie nu este susceptibilă de cale de atac extraordinară. CRITICI

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantele se plâng că decizia de a accepta cererea de reîntoarcere a celei de-a doua dintre ele încalcă dreptul lor la un proces echitabil. Potrivit acestora, tribunalul regional a făcut o aplicare formalistă a articolului 12 § 1 al Convenției de la Haga, nu a ținut cont de separarea părinților, de caracterul violent al soțului și tatălui lor și de riscurile în care se află cea de-a doua reclamantă în caz de reîntoarcere în Italia. De altfel, tribunalul nu a colectat opinia copilului și Curtea Constituțională nu a luat în considerare opinia tutorului sa.

Reclamantele susțin că decizia Curții Constituționale de a valida ordinul de reîntoarcere încalcă art. 13 din Convenție.

Invocând art. 14 din Convenție și art. 1 al Protocolului nr. 12, prima reclamantă susține că, ordonând readucerea fiicei sale, tribunalul regional o forțează să se reîntoarcă și ea în Italia și că se bazează astfel pe opinia procurorului conform căreia familia este presupusă să locuiască acolo unde dl. S. se va pensiona.

Reclamantele susțin, pe baza articolului 5 al Protocolului nr. 7, că tribunalul regional a acceptat cererea dlui S. neglijând consecințele pe care această decizie le va avea asupra lor.

Invocând libertatea sa de circulație în sensul articolului 2 al Protocolului nr. 4, prima reclamantă susține că tribunalul regional a omis să considere faptul că, pentru a putea să se îngrijească de fiica sa, nu este gata să-și lase locul de muncă și să se mute într-o țară cu care nu are legătură. ÎN DREPT A. Privind violare a articolului 8 din Convenție

Reclamantele susțin că readucerea celei de-a doua dintre ele în Italia ordonată de jurisdicțiile cehe constituie o violare a articolului 6 din Convenție. Potrivit acestora, tribunalele au făcut o aplicare formalistă a Convenției de la Haga și nu au evaluat în mod corespunzător obstacolele opunând readucerii menționate; de altfel, nu au reușit să stabilească poziția celei de-a doua dintre ele.

Maestră a calificării juridice a faptelor cauzei, Curtea consideră că este potrivit să examineze acest motiv de atac pe baza articolului 8 din Convenție. Acesta impune autorităților interne obligații de procedură care, în materia răpirii internaționale de copii, trebuie interpretate la lumina cerințelor impuse de Convenția de la Haga (a se vedea, recent, X c. Letonia [MC], nr. 27853/09, CEDH 2013). 40. art. 8 din Convenție este redactat după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și corespondenței sale. 2. Nu poate exista intervenție a unei autorități publice în exercitarea acestui drept, cu excepția cazului în care această intervenție este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora. " 1. Argumentele părților

Guvernul declară că este convins că hotărârea tribunalului regional ordonând readucerea celei de-a doua reclamante în Italia respecta jurisprudența Curții, inclusiv obligația de procedură privind aprecierea excepțiilor la reîntoarcere prevăzute, inter alia, de art. 13 al Convenției de la Haga (X c. Letonia [MC], cit., §§ 106-107). El susține, pe de o parte, că prima reclamantă nu a prezentat tribunalelor cehe nici o susținere apărabilă de "risc grav" pentru copil în caz de reîntoarcere și, pe de altă parte, că toți argumentele sale pertinente au fost efectiv examinate de judecători; de altfel, readucerea celei de-a doua reclamante în statul de reședință obișnuită a fost însoțită de garantii adecvate. Deciziile tribunalului regional și ale Curții Constituționale au fost ghidate de interesele superioare ale copilului.

În observațiile complementare, Guvernul subliniază că ordinul de reîntoarcere din 19 februarie 2013 nu a fost pus în execuție, că reclamantele nu au fost separate și că continuă să locuiască împreună în Republica Cehă. În scrisoarea din 26 mai 2016, el consideră că, având în vedere rezultatul procedurii de execuție, cererea trebuie radă din rol în conformitate cu art. 37 § 1 b) din Convenție.

Reclamantele susțin că documentele și deciziile rezultate din procedura desfășurată înaintea tribunalelor din Italia confirmă că, în caz de reîntoarcere, cea de-a doua reclamantă ar fi expusă unui prejudiciu grav și ireversibil. Or, tribunalele cehe au refuzat să admită dovezile cruciale în acest scop, în special cele care demonstrează comportamentul violent al dlui S., sau să înceapă să stabilească poziția minorei. Ele consideră, de asemenea, că, având în vedere că cea de-a doua dintre ele trăia în Republica Cehă de la 2011 și era complet integrată în ea, conformarea formală la hotărârea din 19 februarie 2013 și execuția acesteia ar fi contrare sensului Convenției de la Haga și intereselor superioare ale copilului.

După opinia reclamantelor, deciziile pronunțate în procedura de execuție confirmă că readucerea celei de-a doua dintre ele nu ar fi trebuit niciodată ordonată. Cu toate acestea, doresc să-și mențină cererea, susținând că au suferit un prejudiciu psihologic doar din faptul adoptării ordinului de reîntoarcere și incertitudinii la care au fost expuse în decursul procedurii de execuție. 2. Aprecierea Curții

Curtea constată în preliminarii că readucerea copilului ordonată de jurisdicțiile cehe în aplicarea articolului 12 al Convenției de la Haga constituie o "intervenție" în dreptul reclamantelor la respectarea vieții familiale, garantat de art. 8 din Convenție. Cu toate acestea, reamintește că pentru a judeca respectarea articolului 8, trebuie să se țină cont și de evoluțiile care s-au produs de la hotărârea tribunalului regional din Brno ordonând readucerea celei de-a doua reclamante în Italia (a se vedea, mutatis mutandis, Neulinger și Shuruk c. Elveția [MC], nr. 41615/07, § 145, CEDH 2010).

Trebuie observat în fapt că hotărârea litigioasă nu a fost pusă în execuție și nu va putea fi executată în viitor nici, deoarece procedura de execuție inițiată de tatăl copilului s-a încheiat prin stingere pe motiv că readucerea copilului nu mai poate fi pusă în aplicare.

Cu toate acestea, rămâne de verificat dacă existența pură și simplă a unei hotărâri judiciare ordonând readucerea celei de-a doua reclamante în Italia a cauzat reclamantelor dificultăți importante. Înainte de a se pronunța asupra acestui aspect, Curtea observă că nu-i aparține să se pronunțe cu privire la întrebarea dacă Convenția de la Haga ar fi trebuit sau nu aplicată de jurisdicțiile cehe. Curtea observă apoi că, în afară de două somații scrise primite de tribunalul municipal în 2013 și 2014, prima reclamantă nu indică că ar fi suferit presiuni particulare din partea autorităților cehe pentru a asigura readucerea fiicei sa în Italia. Din dosar rezultă de altfel că tatăl copilului a rămas inactiv în procedura de execuție. Curtea observă, de asemenea, că reclamantele au ședere legală în Republica Cehă și beneficiază de un titlu de ședere. Statutul lor de rezident nu este deci precarious, prima reclamantă lucrează și cea de-a doua este normal școlărită într-o instituție publică. În acest context, trebuie remarcat că tribunalul civil din Lodi, deși printr-o decizie nu încă definitivă, a încredințat custodia exclusivă a celei de-a doua reclamante primei reclamante. Curtea este deci de opinia că niciun element din dosar nu lasă să se prezumeze că reclamantele sunt în dificultate din cauza hotărârii tribunalului regional din Brno din 19 februarie 2013 (a se vedea, mutatis mutandis, Kvistad c. Elveția (hotărâre), nr. 50207/07, 20 noiembrie 2012, § 25). Procedura ar putea continua înaintea unui tribunal de tutelare în Italia, deci în afara jurisdicției tribunalelor cehe.

Având în vedere aceste elemente, Curtea ajunge la concluzia, ținând minte interesele superioare ale celei de-a doua reclamante minore, că dreptul la respectarea vieții private și familiale al reclamantelor nu mai este lezat din cauza existenței pure a hotărârii litigioase a tribunalului regional.

Rezultă că acest motiv de atac trebuie respins ca fiind în mod evident lipsit de temei, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. B. Privind alte violări susținute 1. art. 13 din Convenție

Reclamantele susțin că decizia Curții Constituționale de a valida ordinul de reîntoarcere încalcă art. 13 din Convenție.

Curtea observă că reclamantele și-au depus în mod corespunzător contestația înaintea Curții Constituționale care a respins-o din lipsa de temei manifestă, după ce a efectuat un examen corespunzător al criticilor lor. În aceste circumstanțe, chiar și presupunând că aceste critici ar putea fi calificate ca apărabile, Curtea consideră că reclamantele au avut la dispoziție o cale de atac efectivă în sensul articolului 13 din Convenție. Adaugă că această dispoziție nu garantează dreptul de a vedea cale de atac ștered cu succes. Rezultă că această parte a cererii este în mod evident lipsită de temei și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. 2. art. 14 din Convenție și art. 1 al Protocolului nr. 12

Pe baza acestor dispoziții, prima reclamantă susține că, prin ordonarea readucerii fiicei sale, tribunalul regional o forțează să se reîntoarcă și ea în Italia.

Privitor la critica bazată pe încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 12, Curtea reamintește că Republica Cehă nu a ratificat încă acest Protocol. Rezultă că această parte a criticii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 a) și 4, fiind incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției.

În altă ordine de idei, niciun element din dosar nu permite să se spună că reclamanta ar fi suferit o discriminare în sensul articolului 14 din Convenție. Deciziile adoptate pe parcursul procedurii din cauza de față arată suficient că sunt elemente ca interesele și bunăstarea copilului care au ghidat judecătorii.

Acest motiv de atac trebuie deci respins din lipsa de temei manifestă, în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. 3. art. 5 al Protocolului nr. 7 și art. 2 al Protocolului nr. 4

Sub aspectul primei dispoziții, reclamantele susțin că tribunalul regional nu a ținut seama de repercusiunile pe care ordinul de reîntoarcere le va avea asupra lor. Apoi, invocând libertatea sa de circulație, prima reclamantă susține că acest tribunal a neglijat faptul că nu dorește să-și lase locul de muncă și să se mute într-o țară cu care nu are legătură.

Referindu-se la motivele pentru care a respins criticile reclamantelor bazate pe art. 8 din Convenție, Curtea consideră că prezentele critici sunt, de asemenea, în mod evident lipsite de temei. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Redactat în limba franceză apoi comunicat în scris la 27 octombrie 2016. Abel Campos Mirjana Lazarova Trajkovska Grefier Președintă

Les requérantes, M me Liliya Adylova et M me Alessia Senese, mère et fille, sont des ressortissantes italiennes nées respectivement en 1979 et en 2007 et résidant actuellement à Prague. Elles ont été représentées devant la Cour par M e J. Šafra, avocat au barreau tchèque.

Le gouvernement tchèque (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. V.A. Schorm.

Informé de son droit de prendre part à la procédure (articles 36 § 1 de la Convention et 44 § 1 du règlement), le gouvernement italien n’a pas répondu. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Après avoir épousé un ressortissant italien, M.S., né en 1949, la première requérante donna naissance, le 9 septembre 2007 à Hong Kong, à la seconde requérante.

En raison des mutations professionnelles de M.S., la famille quitta la Chine et déménagea à Milan en juin 2009 puis, en septembre 2010, à Moscou. Peu après, la première requérante engagea une procédure de divorce par consentement, prétendument en raison du comportement violent de M.S.

Pendant leurs vacances en Italie en été 2011, la première requérante apprit que ses parents restés en Ouzbékistan étaient souffrants et décida de leur rendre visite en compagnie de la seconde requérante. M.S. donna son accord, prétendument pour deux semaines, et les amena à l’aéroport, le 5 août 2011. Arrivée en Ouzbékistan, la première requérante constata que la situation de ses parents était grave et décida de prolonger son séjour, ce à quoi M.S. s’opposa. Privée de moyens financiers, la première requérante commença à travailler pour une compagnie ouzbek qui lui proposa rapidement une mutation à Prague (République tchèque). Elle en informa M.S. et leurs avocats furent chargés de discuter les détails de cette nouvelle situation.

Les requérantes arrivèrent à Prague le 18 décembre 2011. Bien que la première requérante affirme avoir communiqué leurs nouvelles coordonnées à M.S., celui-ci ne leur aurait rendu aucune visite à Prague.

Le 29 mai 2012, les requérantes se virent accorder un permis de séjour en République tchèque.

Sa tentative de divorce par consentement ayant échoué, la première requérante engagea en juillet 2012 une procédure judiciaire à cette fin. 1. La procédure déclenchée en vertu de la Convention de La Haye

Le 17 août 2012, la première requérante fut informée que, au début du mois d’août 2012, M.S. avait saisi le tribunal municipal de Brno d’une demande tendant au retour de la seconde requérante en Italie, sur le fondement de la Convention de La Haye, et fut invitée à se prononcer sur cette demande. Dans ses observations, elle soutint que, en raison des déménagements fréquents de la famille, l’adresse en Italie indiquée par M.S. ne pouvait en aucun cas être considérée comme le lieu de résidence habituelle de la seconde requérante. Selon elle, il n’était pas dans l’intérêt de l’enfant de quitter la République tchèque. En outre, pour prouver les forts liens affectifs existant entre elles, la première requérante proposa au tribunal d’entendre la seconde requérante ou de faire élaborer un rapport d’expertise en pédopsychologie.

Durant la procédure, M.S. présenta plusieurs pièces écrites relatives à la question de la résidence habituelle de la seconde requérante, ainsi que des garanties qu’il était prêt à offrir en cas de retour de celle-ci en Italie. Le tribunal recueillit d’autres preuves écrites, dont un rapport du tuteur sur les conditions de vie des requérantes.

Par un jugement du 11 octobre 2012, le tribunal municipal rejeta la demande de M.S. tendant au retour de la seconde requérante en Italie. Il estima qu’il n’y avait pas eu de déplacement illicite de la seconde requérante et que sa résidence habituelle de facto ne se trouvait pas en Italie. De l’avis du tribunal, il était dans l’intérêt de la fillette de rester en République tchèque où elle était bien intégrée et où elle avait créé des liens (article 12 alinéa 2 de la Convention de La Haye).

M.S. interjeta appel, soulignant qu’il avait introduit sa demande dans le délai d’un an prévu par la Convention de La Haye, de sorte que le tribunal aurait dû ordonner le retour immédiat de l’enfant.

Par l’arrêt du 19 février 2013, le tribunal régional de Brno réforma le jugement contesté en ordonnant le retour de la seconde requérante en Italie dans le délai d’un mois à compter de la date à laquelle l’arrêt acquerra force de chose jugée. Eu égard aux relations tendues entre les parents, le tribunal mit en place des garanties en enjoignant à M.S. de satisfaire les besoins matériels des requérantes après leur retour (en vue d’un « soft landing ») et de s’abstenir de soustraire la seconde requérante aux soins de la première. Le tribunal estima en particulier qu’il y avait en l’espèce lieu de conclure, compte tenu de la fréquence, des conditions et des motifs des séjours de la seconde requérante en Italie, que sa résidence habituelle se trouvait dans ce pays. Partant, faute d’être retournée de l’Ouzbékistan deux semaines après son départ du 5 août 2011, la première requérante avait illicitement déplacé la seconde de sa résidence habituelle. Vu que M.S. avait engagé la procédure sur le retour moins d’un an à compter des faits litigieux, l’application du deuxième alinéa de l’article 12 de la Convention de La Haye était exclue. Le tribunal estima en outre que les conditions prévues par l’article 13 de la Convention de La Haye n’étaient pas réunies. En l’espèce, le retour de la seconde requérante n’était pas susceptible de l’exposer à un danger physique ou psychique ou à une dégradation de sa santé, ni, dès lors qu’il était attendu que la première requérante rentre avec elle, à une situation intolérable. Le tribunal nota à cet égard que le retour de l’enfant dans l’État de sa résidence habituelle ne signifiait pas nécessairement de le séparer du parent ravisseur et de le remettre au parent abandonné.

Le 3 avril 2013, les requérantes formèrent un recours constitutionnel contre l’arrêt du tribunal régional, demandant à la Cour constitutionnelle de surseoir à l’exécution de celui-ci. Se plaignant de la violation de plusieurs droits fondamentaux et de l’article 12 de la Convention de La Haye, elles soutinrent que : - en violation de sa liberté de circulation, de son droit de choisir un emploi et de ne pas subir une discrimination, la première requérante s’était vu indirectement ordonner de retourner en Italie pour ne pas exposer la seconde requérante à une situation intolérable ; - au mépris de l’article 3 de la Convention internationale relative aux droits de l’enfant, le tribunal régional avait privilégié les droits de M.S. sans tenir compte des répercussions de sa décision sur la seconde requérante ; - le tribunal régional avait enfreint les articles 3 et 12 de la Convention relative aux droits de l’enfant lorsqu’il avait réformé le jugement du tribunal de première instance sans avoir recueilli l’avis de la seconde requérante, soit par le biais de son audition soit par le biais d’un rapport d’expertise en pédopsychologie, et sans avoir offert à la première requérante l’occasion de s’exprimer sur le comportement de M.S. et leur vie familiale ; - n’ayant pas examiné les preuves proposées par elles, le tribunal régional n’avait pas suffisamment établi où se trouvait la résidence habituelle de l’enfant, quel était son intérêt actuel et s’il existait des motifs empêchant d’ordonner son retour.

Par une mesure provisoire du 8 avril 2013, faisant suite à la décision sur la séparation des époux prononcée le 15 janvier 2013, un tribunal de Milan décida de confier la seconde requérante à la garde conjointe de ses parents, tout en fixant son domicile chez la première requérante en Italie.

Le 3 mai 2013 fut élaboré, à la demande de la première requérante, un rapport d’expertise en pédopsychologie basé sur un examen des deux requérantes effectué le 29 mars 2013. Selon ce rapport, qui fut soumis à la Cour constitutionnelle, la seconde requérante se développait très bien, était très bien intégrée dans son milieu actuel, la première requérante étant une personne-clé dans sa vie, et avait toutes les chances d’être une bonne élève à l’école. Ce pronostic favorable serait très vraisemblablement compromis si elle devait « recommencer » dans un autre milieu linguistique et social. Sa relation envers son père était affaiblie et il était souhaitable de l’approfondir, dans un premier temps par des contacts se déroulant dans le milieu où elle se sentait protégée et en sécurité.

Le 14 mai 2013, la Cour constitutionnelle décida de surseoir à l’exécution de l’arrêt du 19 février 2013 pour la durée de la procédure devant elle. Elle désigna également un tuteur ad litem à la seconde requérante, qui nota dans ses observations que, malgré les propositions faites dans ce sens par la mère, les tribunaux n’avaient pas cherché à établir la position de l’enfant, au mépris du droit à un procès équitable.

Par la décision n o II. ÚS 1116/13 du 5 février 2014, la Cour constitutionnelle rejeta le recours constitutionnel des requérantes pour défaut manifeste de fondement. Elle releva d’abord que M.S. avait engagé la procédure sur le retour le 6 août 2012, à savoir moins d’un an à compter du jour où la première requérante avait retenu la seconde en Ouzbékistan au-delà de la date consentie par lui ; dès lors, le tribunal régional avait à juste titre appliqué l’article 12 alinéa premier de la Convention de La Haye sans tenir compte du deuxième alinéa. La cour observa ensuite que la seconde requérante avait vécu depuis sa naissance à différents endroits à l’étranger sans avoir pu s’établir dans un certain milieu et qu’elle n’avait pas en République tchèque d’autres attaches que sa mère, ce qui relativisait son intérêt à un environnement éducatif stable. Il ne fut ni allégué ni démontré qu’il y avait d’autres circonstances graves justifiant qu’elle reste dans son milieu actuel afin de ne pas être exposée à une situation intolérable ou à un préjudice important. Quant à l’absence d’audition de la seconde requérante, la Cour constitutionnelle estima que, âgée de cinq ans et demi au moment de la procédure en appel, la seconde requérante n’avait pas atteint l’âge lui permettant de décider ce qui était dans son intérêt. Enfin, la première requérante pouvait jouir de ses libertés de circulation et de choix d’emploi seulement dans la mesure où cela ne portait pas atteinte aux intérêts de sa fille, en particulier au droit de celle-ci de rencontrer son père.

Le 18 décembre 2015, le tribunal civil de Lodi (Italie) prononça le divorce, confia la garde exclusive de la seconde requérante à la première, résidant à Prague, et accorda à M.S. un droit de visite médiatisé à raison de deux heures tous les quinze jours. 2. La procédure d’exécution de l’ordre de retour

Le 6 mai 2013, M.S. demanda l’exécution de l’ordre de retour de l’enfant prononcé le 19 février 2013.

Le 13 mai 2013, le tribunal municipal de Brno somma la première requérante de se conformer à l’arrêt du 19 février 2013, exécutoire depuis le 12 avril 2013, et de remettre la seconde requérante à M.S. dans un délai de quinze jours.

Selon un rapport élaboré le 2 mars 2014, à la demande de la première requérante, par une psychiatre d’une structure spécialisée, la seconde requérante souffrait d’un complexe névrotique (instabilité, anxiété, tension, labilité) traduisant un trouble de stress posttraumatique ; elle cherchait son identité, se réfugiait dans un monde imaginaire, était dépendante de sa mère et refusait son père.

Le 30 mai 2014, le tribunal municipal somma de nouveau la première requérante de se conformer à l’arrêt du 19 février 2013 et de remettre la seconde requérante à M.S. dans un délai de quinze jours.

Le 10 juin 2014, la première requérante demanda de surseoir à l’exécution de l’arrêt et de prononcer l’extinction de la procédure d’exécution.

En octobre 2014, le tribunal municipal invita l’avocate de M.S. à lui à communiquer les dates de la présence de M.S. en République tchèque, afin de préparer l’exécution de l’ordre de retour. Cette invitation resta sans réponse.

Le 15 mai 2015, le tribunal municipal débouta M.S. de sa demande d’exécution de l’ordre de retour de l’enfant. Il souligna que la mineure vivait depuis novembre 2011 en République tchèque où elle était pleinement adaptée et qu’elle n’avait pas de contact régulier avec son père, qui était d’ailleurs resté inactif dans la procédure d’exécution. De l’avis du tribunal, le fait de faire sortir la seconde requérant de son milieu habituel et de la déplacer en l’Italie entraînerait des conséquences défavorables pour elle et pourrait mettre son état psychique en danger.

Sur appel de M.S., cette décision fut annulée, le 18 août 2015, par le tribunal régional. Celui-ci observa que, en présence d’un ordre de retour passé en force de chose jugée et exécutoire, l’intérêt allégué d’un enfant mineur ne pouvait faire obstacle à l’exécution de cette décision. Il rappela également qu’il incombait en premier lieu à la première requérante d’assurer le retour de la seconde requérante en Italie ; la remise à M.S. ne devait donc intervenir qu’à défaut.

Le 12 février 2016, le tribunal municipal prononça l’extinction de la procédure d’exécution. Il considéra que, au vu de la décision du tribunal civil de Lodi datée du 18 décembre 2015, la demande d’exécution ne pouvait être admise. Il fallait selon lui tenir compte des besoins et intérêts de l’enfant mineur, conformément à l’article 3 de la Convention sur les droits de l’enfant.

Le 10 mai 2016, la décision du 12 février 2016 fut confirmée par le tribunal régional. Se référant aux engagements internationaux de la République tchèque, il estima que la décision du tribunal civil de Lodi datée du 18 décembre 2015 ainsi que le fait que la seconde requérante résidait en République tchèque depuis six ans l’avaient emporté sur l’ordre de retour du 19 février 2013. L’exécution de celui-ci serait en effet contraire à l’intérêt supérieur de l’enfant.

Cette décision n’est pas susceptible de pourvoi en cassation. GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérantes se plaignent que la décision de faire droit à la demande de retour de la seconde d’entre elles enfreint leur droit à un procès équitable. Selon elles, le tribunal régional a fait une application formaliste de l’article 12 § 1 de la Convention de La Haye, n’a pas tenu compte de la séparation des parents, du caractère violent de leur mari et père et des risques encourus par la seconde requérante en cas de retour en Italie. De plus, le tribunal n’a pas recueilli l’avis de l’enfant et la Cour constitutionnelle n’a pas pris en considération l’opinion de son tuteur.

Les requérantes allèguent que la décision de la Cour constitutionnelle d’entériner l’ordre de retour enfreint l’article 13 de la Convention.

Invoquant l’article 14 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 12, la première requérante soutient qu’en ordonnant le retour de sa fille, le tribunal régional la force de retourner également en Italie et qu’il se fonde ainsi sur l’avis du procureur selon lequel la famille est censée vivre là où M.S. prendra sa retraite.

Les requérantes allèguent, sur le terrain de l’article 5 du Protocole n o 7, que le tribunal régional a fait droit à la demande de M.S. en négligeant les conséquences qu’aura sur elles cette décision.

Invoquant sa liberté de circulation au sens de l’article 2 du Protocole n o 4, la première requérante soutient que le tribunal régional a omis de considérer le fait que, pour pouvoir s’occuper de sa fille, elle n’est pas prête de quitter son travail et de déménager dans un pays avec lequel elle n’a pas de lien. EN DROIT A. Sur la violation de l’article 8 de la Convention

Les requérantes soutiennent que le retour de la seconde d’entre elles en Italie ordonné par les juridictions tchèques constitue une violation de l’article 6 de la Convention. Selon elles, les tribunaux ont fait une application formaliste de la Convention de La Haye et n’ont pas dûment évalué les obstacles s’opposant au retour susvisé ; de plus, ils ont manqué d’établir la position de la seconde d’entre elles.

Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, la Cour estime qu’il convient d’examiner ce grief sur le terrain de l’article 8 de la Convention. Celui-ci fait peser sur les autorités internes des obligations procédurales, qui doivent, en matière d’enlèvement international d’enfants, s’interpréter à la lumière des exigences imposées par la Convention de La Haye (voir, récemment, X c. Lettonie [GC], n o 27853/09, CEDH 2013).

L’article 8 de la Convention est ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » 1. Arguments des parties

Le Gouvernement se dit convaincu que l’arrêt du tribunal régional ordonnant le retour de la seconde requérante en Italie respectait la jurisprudence de la Cour, dont l’obligation procédurale en matière d’appréciation des exceptions au retour prévues entre autres par l’article 13 de la Convention de La Haye ( X c. Lettonie [GC], précité, §§ 106-107). Il affirme, d’une part, que la première requérante n’a soumis aux tribunaux tchèques aucune allégation défendable de « risque grave » pour l’enfant en cas de retour et, d’autre part, que tous ses arguments pertinents ont fait l’objet d’un examen effectif de la part des juges ; de plus, le retour de la seconde requérante dans l’État de sa résidence habituelle a été assorti de garanties adéquates. Les décisions du tribunal régional et de la Cour constitutionnelle ont été guidées par l’intérêt supérieur de l’enfant.

Dans leurs observations complémentaires, le Gouvernement souligne que l’ordre de retour du 19 février 2013 n’a pas été mis à exécution, que les requérantes n’ont pas été séparées et qu’elles continuent à vivre ensemble en République tchèque. Dans sa lettre du 26 mai 2016, il considère que, au vu de l’issue de la procédure d’exécution, il y a lieu de rayer la requête du rôle en vertu de l’article 37 § 1 b) de la Convention.

Les requérantes affirment que les pièces et décisions issues de la procédure menée devant les tribunaux en Italie confirment qu’en cas de retour, la seconde requérante serait exposée à un préjudice grave et irréversible. Or, les tribunaux tchèques ont refusé d’admettre les preuves cruciales à cette fin, notamment celles démontrant le comportement violent de M.S., ou de tenter d’établir la position de la mineure. Elles estiment également que, étant donné que la seconde d’entre elles vit en République tchèque depuis 2011 et qu’elle y est complètement intégrée, le fait de se plier formellement à l’arrêt du 19 février 2013 et de le mettre à exécution serait contraire au sens de la Convention de La Haye ainsi qu’à l’intérêt supérieur de l’enfant.

De l’avis des requérantes, les décisions rendues dans la procédure d’exécution confirment que le retour de la seconde d’entre elles n’aurait jamais dû être ordonné. Elles souhaitent néanmoins maintenir leur requête, alléguant qu’elles ont subi un préjudice psychologique du fait même de l’adoption de l’ordre de retour et de l’incertitude à laquelle elles ont été exposées pendant la procédure d’exécution. 2. Appréciation de la Cour

La Cour constate à titre liminaire que le retour de l’enfant ordonné par les juridictions tchèques en application de l’article 12 de la Convention de La Haye constitue une « ingérence » dans le droit des requérantes au respect de leur vie familiale, garanti par l’article 8 de la Convention. Elle rappelle cependant que pour juger du respect de l’article 8, il convient de tenir compte aussi des développements qui se sont produits depuis l’arrêt du tribunal régional de Brno ordonnant le retour de la seconde requérante en Italie (voir, mutatis mutandis , Neulinger et Shuruk c. Suisse [GC], n o 41615/07, § 145, CEDH 2010).

Il convient en effet de noter en l’espèce que l’arrêt litigieux n’a pas été mis à exécution et qu’il ne pourra l’être à l’avenir non plus, puisque la procédure d’exécution engagée par le père de l’enfant s’est soldée par une extinction au motif que le retour de l’enfant ne peut plus être envisagé.

Reste toutefois à vérifier si la seule existence d’une décision de justice ordonnant le retour de la seconde requérante en Italie a causé aux requérantes des difficultés importantes. Avant de se pencher sur ce point, la Cour note qu’il ne lui appartient pas de trancher sur la question de savoir si la Convention de La Haye aurait dû ou non être appliquée par les juridictions tchèques. La Cour observe ensuite que, à part deux sommations écrites reçues du tribunal municipal en 2013 et 2014, la première requérante n’indique pas avoir subi des pressions particulières de la part des autorités tchèques en vue d’assurer le retour de sa fille en Italie. Il résulte par ailleurs du dossier que le père de l’enfant est resté inactif dans la procédure d’exécution. La Cour observe également que les requérantes séjournent légalement en République tchèque et bénéficient d’un titre de séjour. Leur statut de résident n’est donc pas précaire, la première requérante travaille et la seconde est normalement scolarisée dans un établissement public. Dans ce contexte, il est à noter que le tribunal civil de Lodi, bien que par une décision non encore définitive, a confié la garde exclusive de la seconde requérante à la première requérante. La Cour est donc d’avis qu’aucun élément du dossier ne laisse entrevoir que les requérantes soient en proie à des problèmes particuliers en raison de l’arrêt du tribunal régional de Brno daté du 19 février 2013 (voir, mutatis mutandis , Kvistad c. Suisse (déc.), n o 50207/07, 20 novembre 2012, § 25). La procédure pourrait se poursuivre devant un tribunal de tutelle en Italie, donc en dehors de la juridiction des tribunaux tchèques.

Au vu de ces éléments, la Cour arrive à la conclusion, ayant à l’esprit l’intérêt supérieur de la seconde requérante mineure, que le droit au respect de la vie privée et familiale des requérantes n’est plus atteint en raison de la simple existence de l’arrêt litigieux du tribunal régional.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur les autres violations alléguées 1. Article 13 de la Convention

Les requérantes allèguent que la décision de la Cour constitutionnelle d’entériner l’ordre de retour enfreint l’article 13 de la Convention.

La Cour observe que les requérantes ont bien soumis leur recours à la Cour constitutionnelle qui l’a rejeté pour défaut manifeste de fondement, après s’être livrée à un examen adéquat de leurs griefs. Dans ces circonstances, à supposer même que ces griefs puissent être qualifiés de défendables, la Cour estime que les requérantes ont disposé d’un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention. Elle ajoute que cette disposition ne garantit pas le droit de voir son recours couronné de succès. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. 2. Article 14 de la Convention et article 1 du Protocole n o 12

Sur le terrain de ces dispositions, la première requérante soutient qu’en ordonnant le retour de sa fille, le tribunal régional la force de retourner en Italie avec elle.

S’agissant du grief tiré de la violation de l’article 1 du Protocole n o 12, la Cour rappelle que la République tchèque n’a pas encore ratifié ce Protocole. Il s’ensuit que cette partie du grief doit être rejetée aux termes de l’article 35 §§ 3 a) et 4, étant incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention .

En outre, aucun élément du dossier ne permet de dire que la requérante ait subi une quelconque discrimination au sens de l’article 14 de la Convention. Les décisions adoptées tout au long de la procédure menée en l’espèce montrent suffisamment que ce sont les éléments tels que l’intérêt et le bien-être de l’enfant qui ont guidé les juges.

Ce grief doit donc être rejeté pour défaut manifeste de fondement, conformément à l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. 3. Article 5 du Protocole n o 7 et article 2 du Protocole n o 4

Sous l’angle de la première disposition, les requérantes allèguent que le tribunal régional n’a pas tenu compte des répercussions qu’aura sur elles l’ordre de retour. Puis, invoquant sa liberté de circulation, la première requérante soutient que ce tribunal a négligé le fait qu’elle ne voulait pas quitter son travail et déménager dans un pays avec lequel elle n’a pas de lien.

Se référant aux raisons pour lesquelles elle a rejeté les griefs des requérantes, tirés de l’article 8 de la Convention, la Cour considère que les présents griefs sont également manifestement mal fondés. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 27 octobre 2016. Abel Campos Mirjana Lazarova Trajkovska Greffier Présidente