DECIZIE Nr. 13789/05 Hacı Agop și Abraham KUYUMCU împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 11 octombrie 2016 în calitate de comitet compus din: Valeriu Grițco, președinte, Stéphanie Mourou-Vikström, Georges Ravarani, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 18 martie 2005, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile transmise de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, dl Hacı Agop Kuyumcu și dl Abraham Kuyumcu sunt doi cetățeni turci născuți în 1961 și, respectiv, din 1941 și trăiesc în Istanbul. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl H. Tepe, un avocat practicant la Ankara. Guvernul turc (“Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au avut două parcele de teren în districtul Keciören din Ankara, care au fost înregistrate în registrul terenurilor ca parcela nr. 4123, parcela nr. 18 și 19. La 19 august 1997, municipalitatea Keciören a hotărât să exproprieze terenurile reclamanților în vederea creării unei zone verzi. La o dată neespecificată, reclamanții au solicitat Curții Administrative de Ankara ca hotărârea de expropriare să fie anulată. La 26 februarie 1998, Curtea Administrativă de Ankara a anulat hotărârea neprevăzută pe motiv că terenurile în joc au fost desemnate ca zone de locuință în cadrul planului local de dezvoltare a terenurilor. În urma unui amendament privind planul local de dezvoltare a terenurilor, la 24 În ianuarie 2001, municipalitatea a decis din nou să expropieze terenurile reclamanților. Valoarea compensației de expropiere a fost fixată la 34.776.000 de lire turce (TRL) [1] de către comisia de experți a municipiului. La 5 februarie 2000, reclamanții au adus o acțiune civilă în fața Tribunalului Civil din Ankara și au solicitat TRL 202.584.000 de lire în compensații suplimentare de expropiere. Într-o hotărâre din 20 noiembrie 2002 Tribunalul Civil Ankara a acordat reclamanților TRL 48.024.000.000 (aproximativ 30.500 euro (EUR) la momentul respectiv) o compensare suplimentară, plus dobânzi la rata legală. 10. La 18 martie 2003, la cererea reclamanților, Oficiul de Execuție din Ankara a ordonat municipalității să plătească TRL 117.624.280.076 (aproximativ 68.000 EUR în acel moment) reclamanților ca compensație suplimentară pentru expropriare plus dobânzi și costuri. 11. La 28 octombrie 2004, municipalitatea a efectuat o plată de TRL 1000.000.000 (aproximativ 540 EUR în acel moment) Biroului de Execuție din Ankara. 12. La 24 noiembrie 2006, unul dintre solicitanți, și anume Abraham Kuyumcu, a murit și moștenitorii săi, dna Varter Kuyumcu, dna Narin Dikranuhi Toker și dl Cenk Tatiyos Kuyumcu, au solicitat continuarea cererii. 13. În mai multe date, municipiul a efectuat plăți parțiale Biroului Ankara pentru Execuție. Cu toate acestea, un document emis de Biroul Ankara pentru Execuție, la 1 mai 2009, a indicat că municipalitatea este încă datorată reclamanților suma de 38.753 (aproximativ 18,500 EUR). O descriere a dreptului și practicii interne în ceea ce privește Comisia de compensare menționată mai jos (punctul 16) se poate găsi în Turgut și alții c. Turcia (dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013; Demiroğlu c. Turcia (dec.), nr. 56125/10, 4 iunie 2013; și Yıldız și Yanak c. Turcia (dec.), nr. 44013/07, 27 mai 2014. COMPLAINT 15. Reclamanții se plângeau fără a invoca nici un articol al Convenției că, în ciuda hotărârilor finale din instanța internă în favoarea lor, autoritatea administrativă acuzată nu a plătit totalul sumei în litigiu. 16. Curtea, master de caracterizare care trebuie acordată în drept faptelor cauzei, consideră că plângerea reclamanților este examinată în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. HOTĂRÂREA 17. Reclamanții se plângeau de pierderea pe care le-au suferit ca urmare a neplatării sumei de compensație acordate de instanțe interne. 18. Guvernul a remarcat că, în temeiul Legii nr. 6384 din 9 ianuarie 2013, s-a înființat o nouă comisie de compensare pentru soluționarea cererilor privind durata procedurilor și neexecuția hotărârilor. Martie 2014 pentru examinarea plângerilor referitoare, printre altele, la presupusa pierdere a valorii compensației expropriate din cauza efectelor inflației și a lungii procedurii. În consecință, acestea au susținut că cererea ar trebui respinsă pentru neepuizarea recoursurilor interne, deoarece reclamanții ar trebui să beneficieze de noul remediu în fața Comisiei de Compensare. 19. Curtea observă că, după cum a subliniat Guvernul, în Turcia a fost instituit un nou remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan v. Turcia (nr. 24240/07, 20 martie 2012). În decizia sa în cazul Demiroğlu v. Turcia (nr. 56125/10, 4 iunie 2013), Curtea a declarat că o cerere nu este admisibilă din cauza faptului că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, adică noul remediu. În acest sens, Curtea a considerat în special că acest nou remediu a fost a priori accesibil și capabil de a oferi o perspectivă rezonabilă de remediere a plângerilor referitoare la nerespectarea hotărârilor judiciare ale autorităților. 20. Curtea constată că în decizia sa în cazul Ümmühan Kaplan (citat mai sus, § 77), el a subliniat că ar putea, totuși, să examineze, în conformitate cu procedura sa normală, aplicațiile de acest tip care au fost deja comunicate guvernului. 21. Cu toate acestea, având în vedere obiecția preliminară a Guvernului cu privire la neutilizarea noului recurs intern instituit prin Legea nr. 6384 , Curtea își reiterează concluzia în cazul Demiroğlu , citat mai sus . 22. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că cererea ar trebui respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neîntrerupt Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară inadmisibil cererea. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 17 noiembrie 2016. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Președintele adjunct al grefierului [1] La 1 ianuarie 2005, lira turcă (TRY) a intrat în circulație, înlocuind fosta lira turcă (TRL).
Application no. 13789/05
Hacı Agop and Abraham KUYUMCU
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 11
October 2016 as a Committee composed of:
Valeriu Grițco,
President,
Stéphanie Mourou-Vikström,
Georges Ravarani,
judges
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 18 March 2005,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicants, Mr Hacı Agop Kuyumcu and Mr Abraham Kuyumcu are two Turkish nationals who were born in 1961 and 1941 respectively and live in Istanbul. They were represented before the Court by Mr H. Tepe, a lawyer practising in Ankara.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
A.
The circumstances of the case
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
The applicants had two plots of land in the Keçiören District of Ankara, which had been registered in the land register as plot no.
4123, parcel nos. 18 and 19.
5.
On 19 August 1997 the Keçiören Municipality decided to expropriate the applicants’ land with a view to creating a green area.
6.
On an unspecified date the applicants applied to the Ankara Administrative Court to have the expropriation decision set aside. On 26
February 1998 the Ankara Administrative Court set aside the impugned decision on the ground that the land at stake was designated as housing area under the local land development plan.
7.
Following an amendment on the local land development plan, on 24
January 2001, the municipality decided anew to expropriate the applicants’ land. The amount of expropriation compensation was fixed at 34,776,000 Turkish liras (TRL)
[1]
by the municipality’s commission of experts.
8.
On 5 February 2000, the applicants brought a civil action before the Ankara Civil Court of First Instance and claimed TRL 202,584,000,000 in additional expropriation compensation.
9.
In a judgment of 20 November 2002 the Ankara Civil Court of First Instance awarded the applicants TRL 48,024,000,000 (approximately 30,500 euros (EUR) at the time) as additional compensation, plus interest at the statutory rate.
10.
On 18 March 2003 the Ankara Enforcement Office, upon the applicants’ request, ordered the municipality to pay TRL 117,624,280,076 (approximately EUR 68,000 at the time) the applicants as additional expropriation compensation plus interest and costs.
11.
On 28 October 2004 the municipality made a payment of TRL
1,000,000,000 (approximately EUR 540 at the time) to the Ankara Enforcement Office.
12.
On 24 November 2006 one of the applicants, namely Abraham
Kuyumcu died and his heirs, Mrs Varter Kuyumcu, Mrs
Narin
Dikranuhi Toker and Mr Cenk Tatiyos Kuyumcu, applied to continue the application.
13.
On several dates the municipality made partial payments to the Ankara Enforcement Office. However a document issued by the Ankara Enforcement Office on 1 May 2009 indicated that the municipality was still indebted to the applicants the sum of TRY 38,753 (approximately EUR
18,500).
B.
Relevant domestic law and practice
14.
A description of the domestic law and practice with respect to the Compensation Commission mentioned below (paragraph 16) may be found in
Turgut and Others v. Turkey
(dec.), no. 4860/09, 26 March 2013;
Demiroğlu v. Turkey
(dec.), no. 56125/10, 4 June 2013; and
Yıldız and Yanak v. Turkey
(dec.), no. 44013/07, 27 May 2014.
15.
The applicants complained without invoking any Article of the Convention that, despite the final domestic court judgments given in their favour, the defendant administrative authority did not pay the full amount in dispute.
16.
The Court, master of characterisation to be given in law to the facts of the case, considers that the applicants’ complaint falls to be examined under Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.
17.
The applicants complained about the loss they had suffered as a result of the non-payment of the compensation amount awarded by domestic courts.
18.
The Government noted that pursuant to Law no. 6384 of 9
January 2013 a new Compensation Commission had been established to deal with applications concerning the length of proceedings and the non-enforcement of judgments. They further noted that the competence of the Compensation Commission was subsequently enlarged by a decree adopted on 16
March 2014 to examine complaints relating to, among other things, the alleged loss of value of the amount of the expropriation compensation due to the effects of inflation and the length of the proceedings. Accordingly, they maintained that the application should be rejected for non-exhaustion of domestic remedies as the applicants should avail themselves of the new remedy before the Compensation Commission.
19.
The Court observes that, as pointed out by the Government, a new domestic remedy has been established in Turkey following the application of the pilot judgment procedure in the case of
Ümmühan Kaplan v.
Turkey
(no.
24240/07, 20 March 2012). Subsequently, in its decision in the case of
Demiroğlu v. Turkey
((dec.), no. 56125/10, 4 June 2013), the Court declared an application inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies, that is to say the new remedy. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was
a priori
accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the failure of the authorities to enforce judicial decisions.
20.
The Court notes that in its decision in the case of
Ümmühan
Kaplan
(cited above, § 77), it stressed that it could nevertheless examine, under its normal procedure, applications of that type which had already been communicated to the Government.
21.
However, taking into account the Government’s preliminary objection with regard to the applicants’ failure to make use of the new domestic remedy established by Law no. 6384, the Court reiterates its conclusion in the case of
Demiroğlu
, cited above.
22.
In view of the above, the Court concludes that the application should be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non
‑
exhaustion of domestic remedies.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
inadmissible the application.
Done in English and notified in writing on 17 November 2016.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Deputy Registrar
President
[1]
.
On 1 January 2005 the Turkish lira (TRY) entered into circulation, replacing the former Turkish lira (TRL). TRY 1 = TRL 1,000,000