A patra secțiune decizia nr. 33953/05 David KIKNADZE împotriva Georgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 11 octombrie 2016 în calitate de comitet compus din: Krzysztof Wojtyczek, președinte, Nona Tsotsoria, Marko Bošnjak, judecători și Andrea Tamietti, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 1 septembrie 2005, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl David Kiknadze, este un național georgian, născut în 1979 și trăiește în Tbilisi. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna Ts. Javakhishvili și dl I. Khatiashvili, avocați care practică în Tbilisi. Guvernul Georgian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl D. Tomadze, al Ministerului Justiției. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Prezenta cerere se referă la un litigiu civil cu privire la proprietatea unui apartament între reclamant și o altă persoană privată.Disputarea avea originea asupra problemei care dintre cele două părți private aveau o poziție mai bună de privatizare a apartamentului deținut de stat. Acesta a implicat puncte complexe de fapt și interpretare a legislației relevante privind legalitatea proceselor de privatizare în țară după ruptura Uniunii Sovietice. În urma unei serii de repartizare a cauzei între diferite nivele de jurisdicție, la 23 februarie 2005, Curtea Supremă a Georgiei, care a efectuat o audiere adversară orală între părți, a pronunțat o hotărâre finală care a respins cererea reclamantului ca fiind nefondată. O copie scrisă a hotărârii finale a fost transmisă reclamantului la 17 martie 2005. COMPLAINTE Citând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul s-a plâns în legătură cu rezultatul procedurii interne. Reclamantul a pus la îndoială rezultatul litigiului civil, contestand concluziile instanțelor interne de drept. El a citat art. 6 § 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1, luat singur și coroborat cu art. 13. În părțile relevante ale acestora, aceste dispoziții se citesc după cum urmează: „1. În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” art. 13 „Toată persoana a căror drepturi și libertăți sunt încălcate în [] Convenție are un remediu eficace înaintea unei autorități naționale, cu toate că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” art. 1 din Protocolul nr. 1 „1. Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu va fi privat de bunurile sale, cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.” Argumentele părților Printre alte argumente, Guvernul a susținut, prin trimitere la fragmentele relevante din Registrul de teren, că reclamantul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra apartamentului în cauză. În consecință, nu se poate spune că apartamentul contestat a reprezentat vreodată „poziția” sa în sensul articolului 1 f Protocolul nr. Prin inițierea procedurii civile împotriva părții opuse, reclamantul a dorit pur și simplu să determine cererea sa civilă, ceea ce au făcut instanțele interne, dar în detrimentul său. Prin urmare, cererea sa în fața Curții nu a fost altceva decât o încercare de a contesta hotărârea instanțelor interne. Guvernul a concluzionat astfel că cererea a fost evident nefondată în întregime. În răspuns, reclamantul a continuat să pună la îndoială că instanța internă nu a aplicat corect legislația privind privatizarea faptelor din cauza sa. El a susținut că a fost mai bine plasat să privatizeze apartamentul contestat decât o parte opusă. Evaluarea Curții 10. Curtea observă că subiectul prezentei cereri este problema dacă reclamantul avea sau nu o cerere mai bună de a dobândi proprietatea apartamentului de stat printr-o procedură de privatizare. Cu toate acestea, aceeași întrebare, care era la originea litigiului său civil, a fost examinată în mod corespunzător de instanțe interne în cursul procedurii adversare. Reclamantul a avut ocazia de a prezenta argumentele sale privind interpretarea dreptului intern relevant și evaluarea circumstanțelor factuale în fața tuturor nivelurilor de competență. Instanțele interne, inclusiv Curtea Supremă, după ce au auzit aceste argumente, au decis în cele din urmă că afirmația reclamantului a fost nefondată. 11. Curtea reiterează că nu este o instanță judiciară națională de „a patra instanță”. Prin urmare, aceasta nu poate respinge citirea dreptului intern a Curții Supreme, în contravenție cu ceea ce reclamantul solicită în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea, printre altele, FC Mretebi c. Georgia , nr. 38736/04, § 31, 31 iulie 2007). În măsura în care reclamantul invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea reamintește că această dispoziție nu poate fi interpretată astfel încât să garanteze dreptul de a dobândi bunuri (a se vedea, printre altele, Jantner c. Slovacia) În consecință, Curtea nu poate fi așteptată, în temeiul acesteia din urmă, să acorde reclamantului un titlu de privatizare a apartamentului contestat. 12. Rezultă că plângerile prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr. 1 sunt manifestamente nefondate și trebuie respinse în temeiul articolului 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. 13. Având în vedere concluziile de mai sus ale Curții în ceea ce privește plângerile întemeiate în mod manifest (a se vedea punctul anterior), Curtea concluzionează că reclamantul nu poate avea nici o cerere în sensul articolului 13 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Walter v. Italia) (dec.), nr. 18059/06, 11 iulie 2006). Rezultă că plângerea sa în temeiul articolului 13 din Convenție trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu art. 35 §§ a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 3 noiembrie 2016. Andrea Tamietti Krzysztof Wojtyczek Președintele adjunct al grefierului
Application no. 33953/05
David KIKNADZE
against Georgia
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 11
October
2016 as a Committee composed of:
Krzysztof Wojtyczek,
President,
Nona Tsotsoria,
Marko Bošnjak,
judges,
and Andrea Tamietti,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 1 September 2005,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicant, Mr David Kiknadze, is a Georgian national, who was born in 1979 and lives in Tbilisi. He was represented before the Court by Ms
Ts. Javakhishvili and Mr I. Khatiashvili, lawyers practising in Tbilisi.
2.
The Georgian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr D. Tomadze, of the Ministry of Justice.
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
The present application concerned a civil dispute over the ownership of an apartment between the applicant and another private person. The dispute had originated over the issue of which of the two private parties had had a better standing to privatise the apartment owned by the State. It involved complex points of fact and interpretation of the relevant legislation concerning the lawfulness of privatisation processes in the country after the break-up of the Soviet Union.
5.
After a series of remittal of the case between various levels of jurisdiction, on 23 February 2005 the Supreme Court of Georgia, having conducted an adversarial oral hearing between the parties, delivered a final judgment dismissing the applicant’s claim as ill-founded. It ruled that the opposite party had been better placed to privatise from the State the apartment in question. A written copy of the final judgment was served on the applicant on 17 March 2005.
6.
Citing Articles 6 § 1 and 13 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1, the applicant complained about the outcome of the domestic proceedings.
7.
The applicant called into question the outcome of the civil dispute, contesting the domestic courts’ findings of law. He cited Article 6 § 1 and Article 1 of Protocol No. 1, taken alone and in conjunction with Article 13. In their relevant parts, these provisions read as follows:
Article 6
“1. In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...”
Article 13
“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”
Article 1 of Protocol No. 1
“1. Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law....”
A.
The parties’ arguments
8.
Amongst other arguments, the Government submitted, by reference to the relevant excerpts from the Land Registry, that the applicant had never possessed any valid title over the apartment in question. Consequently, it could not be said that the disputed apartment had ever represented his “possession” within the meaning of Article 1 f Protocol No. 1. By initiating the civil proceedings against the opposite party, the applicant merely wished to have his civil claim determined, which the domestic courts did, but to his detriment. Consequently, his application before the Court was nothing else but an attempt to contest the domestic courts’ ruling. The Government thus concluded that the application was manifestly ill-founded in its entirety.
9.
In reply, the applicant continued calling into question the domestic courts’ alleged failure to apply correctly the legislation on privatisation to the facts of his case. He argued that he had been better placed to privatise the disputed apartment than the opposite party.
B.
The Court’s assessment
10.
The Court observes that the subject matter of the present application is the question of whether or not the applicant had had a better claim to acquire ownership of the State-owned apartment through a privatisation procedure. However, the same question, which was at the origin of his civil dispute, had been duly examined by the domestic courts in the course of the adversarial proceedings. The applicant had had ample opportunity to present his arguments concerning the interpretation of the relevant domestic law and the assessment of the factual circumstances before all levels of jurisdiction. The domestic courts, including the Supreme Court, after having heard these arguments, finally ruled that the applicant’s claim was ill-founded.
11.
The Court reiterates that it is not a domestic judicial instance of “fourth instance”. It cannot thus overrule the Supreme Court’s reading of the domestic law, contrary to what the applicant calls for under Article 6 §
1 of the Convention (see, amongst many others,
FC Mretebi v. Georgia
, no.
38736/04, § 31, 31 July 2007). In so far as the applicant invokes Article 1 of Protocol No. 1, the Court recalls that this provision cannot be interpreted so as to guarantee a right to acquire property (see, among many others,
Jantner v. Slovakia
,
no. 39050/97, § 34, 4 March 2003). Consequently, the Court cannot be expected, under the latter provision, to grant the applicant a title to privatise the disputed apartment.
12.
It follows that the complaints under Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 are manifestly ill-founded and must be rejected pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
13.
In the light of the Court’s aforementioned conclusions as regards the manifestly ill-founded complaints (see the preceding paragraph), the Court concludes that the applicant cannot have an arguable claim for the purposes of Article 13 of the Convention either (see,
mutatis mutandis
,
Walter v. Italy
(dec.), no. 18059/06, 11 July 2006). It follows that his complaint under Article 13 of the Convention must be rejected as being incompatible
ratione materiae
with the provisions of the Convention, pursuant to Article
35 §§
3
(a) and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 3 November 2016.
Andrea Tamietti
Krzysztof Wojtyczek
Deputy Registrar
President