Akdağ împotriva Țărilor de Jos

Reclamantul, Rabiya Akdağ, este o națională dublă olandeză și turcă care s-a născut în 1990 și locuiește în Vlaardingen. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dna Y.M. Schrevelius, un avocat practicant în Rotterdam. Reclamantul, care s-a născut și a crescut în Țările de Jos, a avut o relație cu domnul S., care este o națională olandeză și care s-a născut în Suriname. Un fiu s-a născut la ei la 10 ianuarie 2012. Inițial copilul a fost dat pentru adopție. Cu toate acestea, după trei luni, fiul a fost plasat înapoi la solicitant, deoarece aceasta din urmă nu a dorit să mai continue procesul de adopție. Dl S. apoi a fost implicat și în educația fiului.

Dl S. a recunoscut paternitatea la 16 aprilie 2012. El a obținut autoritatea parentală comună la 11 iunie 2012. La 26 iunie 2012, reclamantul și fiul ei, care, la fel ca reclamantul, au emigrat atât olandez cât și turc la Suriname pentru a stabili acolo cu dl S. solicitant, dl S., și fiul lor au locuit acolo cu părinții dlui S. La 6 iulie 2013, reclamantul s-a întors în Țările de Jos cu fiul ei. Inițial a stat cu bunica dlui S... Două săptămâni mai târziu, dl S. a urmat reclamantul înapoi în Olanda. Relația lor s-a încheiat la scurt timp după. La 26 septembrie 2013, reclamantul a depus o plângere penală împotriva dlui S., în timp ce avea de gând să-și ducă fiul înapoi în Suriname, presupunând că fără permisiunea ei.

Dl S. a fost arestat la aeroport în aceeași zi și fiul a fost returnat la solicitant. La 31 octombrie 2013 Dl S. în temeiul articolului 12 din Convenția de la Haga (a se vedea punctul 22 de mai jos), pentru a returna fiul în Suriname sau pentru a preda în documentele de călătorie valabile ale fiului, astfel încât acesta să poată duce copilul înapoi în Suriname. La 1 noiembrie 2013, Curtea Regională a hotărât că biroul Rotterdam de îngrijire a tinerilor (Stichting Bureau Jeugdzorg) ar trebui să aibă tutore temporare asupra fiului reclamantului până la 22 noiembrie 2013. În același timp, s-a suspendat evaluarea cererii formulate de dl S... În această ședință, în prezența tutorelui (voogd) al Oficiului Rotterdam de îngrijire a tinerilor, care a susținut că ar fi mai bine dacă părinții au atins reciproc o soluție și că fiul aparent a dezvoltat bine, reclamantul și dl S. au convenit să înceapă un proces de mediere.

Cu toate acestea, la 18 noiembrie 2013, Curtea Regională a fost informată că mediația a eșuat. 10. Curtea Regională a hotărât, la 22 noiembrie 2013, să prelungească tutorele temporare a Oficiului Rotterdam de îngrijire a tinerilor până la punerea în aplicare a unei decizii cu privire la returnarea fiului. 11. O altă ședință a avut loc la 5 decembrie 2013 pentru a obține declarații suplimentare de la solicitant și dl S. Reclamant a declarat că ea și dl S. a avut intenția de a se întoarce în Olanda pentru a reinstala acolo, că ea a fost îngrijitorul principal al fiului său, și că a fost imposibil pentru ea să se întoarcă în Suriname. Dl S. A declarat că el nu a fost de acord să se întoarcă în Țările de Jos pentru a stabili acolo în permanență și a adăugat că reclamantul avea un permis de reședință în Suriname care i-a permis să locuiască și să lucreze acolo și, dacă alege să nu se întoarcă în Suriname, ar putea avea grijă de fiul lor.

12. La 19 decembrie 2013, Curtea Regională a refuzat cererea dlui S. de returnare a fiului în Suriname. La început, Curtea Regională a remarcat că, în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Legea privind punerea în aplicare a rapirii internaționale (Uitvoeringswet internationale generontvoering; în continuare „Legea de punere în aplicare”), este competentă să se ocupe de toate cazurile legate de returnarea forțată a unui copil răpit către persoana care are autoritatea parentală în favoarea copilului respectiv și de repatriarea copilului respectiv din Țările de Jos. De asemenea, a remarcat că dl S. și-a bazat cererea de returnare a fiului la Convenția de la Haga și, deși Suriname nu este un stat contractant, a observat că Legea de punere în aplicare se aplică și situațiilor de răpire internațională a copiilor care nu sunt acoperiți de o convenție.

De asemenea, a remarcat că art. 13 alineatul (3) din Legea de punere în aplicare prevede că în situațiile care nu sunt acoperite de o convenție, judecătorul poate refuza cererea de returnare din motivele prevăzute la art. 12 alineatul (2), art. 13 și art. 20 din Convenția de la Haga. Prin urmare, Curtea Regională a constatat că Legea de punere în aplicare i-a permis aplicarea Convenției de la Haga prin analogie în cazul dinaintea acestuia. 13. În ceea ce privește evaluarea cererii dlui S., Curtea Regională a susținut că nu a fost contestat faptul că fiul a fost reședința obișnuită în Suriname înainte de păstrarea sa în Țările de Jos și că autoritatea parentală comună a fost sau ar fi fost exercitată în acea perioadă dacă acest lucru nu ar fi fost cazul.

Curtea Regională a remarcat că, spre deosebire de argumentele sale în cadrul procedurii în cauză, reclamantul nu a declarat, în declarațiile formulate de ea la poliție la 26 septembrie 2013 în ceea ce privește plângerea penală pe care a făcut-o împotriva dlui S., că aceasta din urmă a fost de acord cu copilul care a mutat în Țările de Jos și care a locuit permanent în Țările de Jos.

După ce nu a explicat declarațiile sale contradictorii cu privire la orice autorizație acordată de dl S. pentru relocarea fiuului lor în Țările de Jos, Curtea Regională a constatat că dovezile documentare introduse de solicitant, inclusiv un răspuns e-mail dintr-o companie din Țările de Jos la o cerere de muncă făcută de dl S. și o scrisoare din partea unei cooperări în materie de locuințe sociale, de asemenea în Olanda, cu privire la o plată în curs de despăgubire, au fost insuficiente pentru a concluziona că dl S. și-a dat, într-adevăr, permisiunea prealabilă reclamantului de a-și duce fiul în Olanda. Curtea regională a concluzionat că reținerea fiului de către solicitant a încălcat autoritatea parentală a dlui S. și a fost indrept în sensul articolului 3 din Convenția de la Haga (a se vedea punctul 22 de mai jos).

14. În ceea ce privește art. 12 din Convenția de la Haga, Curtea Regională a remarcat că această dispoziție impune returnarea imediată a copilului atunci când o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs între retenția copilului și depunerea cererii de returnare și că, chiar și în cazurile în care mai mult de un an s-a scurs o returnare imediată poate fi ordonată, cu excepția cazului în care s-a demonstrat că copilul a fost înrădăcinat în noul său mediu. Curtea Regională a susținut că, în acest caz, în cazul în care perioada dintre reținerea și cererea de returnare este mai mică de un an, nu a trebuit să evalueze dacă fiul este înracinat în Țările de Jos și că returnarea sa imediată ar trebui ordonată, cu excepția cazului în care se aplică o excepție prevăzută la art. 13 din Convenția de la Haga (a se vedea punctul 22 de mai jos).

15. În consecință, Curtea regională a examinat în continuare dacă art. 13 din Convenția de la Haga a fost împiedicat să fie eliberat un ordin pentru returnarea imediată a fiului său. În primul rând, a declarat că nu s-a stabilit că dl S. a acceptat ulterior păstrarea fiului său (art. 13 litera (a) din Convenția de la Haga). În al doilea rând, în ceea ce privește întrebarea dacă returnarea fiului ar expune-l la prejudicii fizice sau psihologice sau ar pune-l într-o situație intolerabilă (art. 13 litera (b) din Convenția de la Haga), Curtea regională a observat că reclamantul și dl S. au fost tineri adulți și că sarcina nu a fost planificată, dar că, după primele trei luni din viața fiului lor, amândoi au asumat rolurile lor parentale.

În timp ce nașterea fiului lor a schimbat planurile lor de studiu și de lucru și au existat probleme între, pe de o parte, reclamantul și dl S. și, pe de altă parte, cuplul și familia reclamantului, au hotărât să înceapă o nouă viață în Suriname, în care familia domnului S. rezide. Curtea regională a remarcat că reclamantul și domnul S. nu au putut construi o viață independentă în Suriname, în care acestea depind de familia domnului S. pentru veniturile și locuințele lor. Întoarcerea reclamantului în Suriname ar implica o revenire la aceeași situație de dependență. Curtea regională a remarcat, de asemenea, că dl S. a recunoscut că reclamantul nu are cazare independentă și, deocamdată, nu are nici o modalitate de substanță în Suriname.

În timp ce reclamantul ar putea obține un loc de muncă în Suriname, nu a fost clar dacă și când ar reuși să facă acest lucru și cum ar putea să se descurce pentru ea între timp. Curtea regională a remarcat în continuare că dl S. nu s-a oferit să contribuie la reședința reclamantului din Suriname, în afară de a propune că ea se întoarce să locuiască în casa părinților săi, ceea ce nu se putea aștepta de ea ca relația ei cu dl S. s-a încheiat. Prin urmare, Curtea regională a concluzionat că este imposibil ca reclamantul să se întoarcă cu fiul ei în Suriname. Prin urmare, întoarcerea fiului ar fi ordonată, fiul va fi separat de mama sa. Curtea Regională a susținut că în general se cunoaște că copiii de vârstă a fiului, care aveau în acel moment doi ani, trec printr-o fază crucială a procesului de formare a obligațiunii de atașament.

Fiul a constituit în principal o astfel de legătura cu mama sa, având în vedere că ea a fost principala sa îngrijitoare în Suriname, deoarece dl S. a fost angajat pe timp integral în compania familiei sale. De asemenea, a luat în considerare faptul că fiul este și mai vulnerabil având în vedere istoria sa timpurie. Curtea regională a concluzionat că fiul va fi plasat într-o situație intolerabilă prin separare de solicitant. 16. La 2 ianuarie 2014, dl S. a depus un recurs la Curtea de Apel (gerechtshof) de la Haga, declarând încheierea Curții regionale că fiul ar fi pus într-o situație intolerabilă în caz de returnare în Suriname. El a susținut că reclamantul nu a furnizat nicio dovadă în acest scop, că excepțiile prevăzute la art. 13 din Convenția de la Haga ar trebui interpretate restrictiv și că el a fost, de asemenea, în măsură să aibă grijă de fiul său, cu sprijinul familiei sale, atunci când este necesar.

în continuare a prezentat o declarație de la tatăl său în care acesta a promis să ofere reclamantului locuințe în Suriname, într-o distanță maximă de 15 km de locul de reședință al fiului său și pentru o perioadă de șase luni și cu o alocație financiară pentru aceeași perioadă de timp, precum și să facă eforturile necesare pentru a ajuta la găsirea unui loc de muncă pentru solicitant. 17. Reclamantul a susținut că nu se poate aștepta ca ea să se întoarcă în Suriname, unde nu are legături sociale și familiale. Ea a adăugat că nu se poate baza pe garanțiile furnizate de familia domnului S. și că, în orice caz, acestea au fost insuficiente și doar valabile pentru o perioadă de șase luni, după care ar fi cel mai probabil fie să trăiască sub linia de sărăcie sau să fie separate de fiul ei, deoarece ea ar trebui să lucreze multe ore pe săptămână pentru a putea trăi.

Reclamantul a adăugat, de asemenea, că un copil de vârstă a fiului său constituie un legământ de atașament cu o singură persoană și, în legătură cu o publicație științifică și cu site-ul Institutului de Tineret din Olanda (Nederlands Jeugdinstituut), că o întrerupere a unei obligații de atașament sigure ar putea avea repercusiuni grave și ar conduce la probleme de comportament într-o etapă ulterioară a vieții unui copil. Având în vedere că fiul său a constituit o astfel de legătură de atașament în principal cu ea, ca principalul său îngrijitor, ea a susținut că o separare de mama sa își va plasa fiul într-o situație intolerabilă.

18. O audiere a fost avută în fața Curții de Apel la 13 ianuarie 2014. a susținut că va plăti biletul reclamantului și că oferta tatălui său de a oferi locuințe reclamantului pentru primele șase luni de la întoarcerea ei la Suriname a aplicat, de asemenea, indiferent dacă fiul locuiește cu reclamantul sau cu el (domnule S.); ar fi pentru o instanță din Suriname să decidă cu care dintre părinții săi fiul va trăi. Reclamantul a afirmat că nu se poate baza pe declarațiile dlui S. sau tatăl său. Tutorele fiului nu a putut participa la audiere. La sfârșitul ședinței, judecătorul președinte a informat părțile că tutorul va fi contactat prin telefon înainte de Curtea de Apel care își emite decizia și că părțile vor avea posibilitatea de a răspunde la conținutul acestei conversații telefonice.

19. La 15 ianuarie 2014, judecătorul președinte a telefonat tutorele, care, printre altele, a declarat că fiul ar fi în mâini bune cu tatăl sau cu mama, că nu există nici un risc de abuz (deșhandeling), că fiul dezvoltă în mod corespunzător vârsta, că a recunoscut familia din Suriname din fotografii, și că, între timp, el a devenit, de asemenea, familiarizat cu familia mamei sale. Cu toate acestea, el nu a înțeles foarte bine situația și claritatea a fost necesară. În ziua următoare, judecătorul președinte a contactat reprezentanții reclamantului și domnul S. pentru a le permite să răspundă la constatările tutorelui. Dl S. a susținut că dacă fiul ar rămâne în Țările de Jos, el a anticipat probleme în legătură cu faptul că familia reclamantului nu l-a acceptat (Dl. S.).

Reclamantul a afirmat că nimic nu a fost spus despre legăturile fiului sau despre modul în care ar putea reacționa la separarea unuia dintre părinții săi. 20. În decizia sa din 27 ianuarie 2014, Curtea de Apel a susținut recursul dlui S., a anulat decizia Curții regionale în ceea ce privește respingerea cererii depuse de dl S. și a ordonat returnarea fiului în Suriname. În timp ce Curtea de Apel a fost de acord cu Curtea Regională cu privire la faptul că reținerea fiului a fost incorectă în sensul articolului 3 din Convenția de la Haga, a constatat, în contrast cu instanța de judecată, că reclamantul a făcut un caz insuficient de plauzibilitate pentru a crede că fiul ar fi expus la prejudicii fizice sau psihice sau ar fi pus într-o situație intolerabilă la întoarcerea sa în Suriname.

Deși copilul avea doar doi ani, își schimbase locul de reședință de mai multe ori și a fost separat de părinții săi pentru primele trei luni din viața sa, nu a fost convins că el a făcut bine, că el a fost dezvoltat în mod corespunzător de vârstă, și că el a fost atașat de ambii părinți. Acesta a considerat că ambii părinți au fost implicați în viața fiului lor și au fost capabili să aibă grijă de el. Curtea de apel a constatat că reclamantul nu a justificat suficient argumentul ei că nu va fi în stare de a face față ei în Suriname și de a avea grijă de fiul său din cauza lipsei de mijloace financiare, din cauza căreia fiul său va fi pus într-o situație intolerabilă.

Curtea de Apel s-a referit în acest sens la întreprinderea acordată de tatăl dlui S. în sensul faptului că ar oferi reclamantului cazare și venituri pentru primele șase luni de șase luni de la șederea ei în Suriname, precum și la explicația suplimentară a acestei întreprinderi furnizată de dl S. la audiere, inclusiv angajamentul suplimentar pe care dl S. 21. Dispozițiile din Legea de punere în aplicare referitoare la acest caz sunt următoarele: „1.

Fără a aduce atingere competenței judecătorului măsurilor provizorii ale Curții regionale de la Haga în cadrul procedurii interioare de injuncție, judecătorul judecător al Curții regionale de la Haga are competența exclusivă de a auzi toate cazurile legate de returnarea forțată a unui copil răpit la nivel internațional persoanei care dețin autoritatea parentală [pentru acel copil] și repatrierea unui astfel de copil peste granița Țărilor de Jos ...” „Cazurile menționate în secțiunea 11 sunt introduse printr-o cerere.” În cazurile în care nu se aplică nicio convenție, judecătorul poate refuza cererea din motivele prevăzute la art. 12, alineatul (2), 13 și 20 din Convenția de la Haga ...” 22. Convenția de la Haga, ratificată de Țările de Jos, în părțile sale relevante se menționează după cum urmează: „Îndepărtarea sau reținerea unui copil trebuie considerată injustificată în cazul în care – a) este încălcarea drepturilor de custodie atribuite unei persoane, unei instituții sau a oricărui alt organism, fie în comun, fie în sine, în temeiul legii statului în care copilul a fost rezident în mod obișnuit imediat înainte de îndepărtare sau reținere; și b) la momentul îndepărtării sau reținerii acestor drepturi au fost efectiv exercitate, fie în comun, fie în monoterapie, sau ar fi fost exercitate, dar pentru îndepărtare sau reținere.

Drepturile de custodie menționate la punctul a) de mai sus pot apărea, în special, prin aplicarea legii sau din cauza unei decizii judiciare sau administrative, sau din cauza unui acord care are efect juridic în temeiul legii statului respectiv. „Convenția se aplică copiilor care au fost rezidenți în mod obișnuit într-un stat contractant imediat înainte de orice încălcare a custodiei sau a drepturilor de acces. Convenția încetează să se aplice atunci când copilul are vârsta de 16 ani.” „În cazul în care un copil a fost îndepărtat sau reținut în mod incorect în temeiul articolului 3 și, la data începerii procedurii înainte de autoritatea judiciară sau administrativă a statului contractant în care este copilul, a trecut o perioadă de mai puțin de un an de la data îndepărtării sau reținerii îndreptate, autoritatea în cauză ordonă imediat returnarea copilului.

Autoritatea judiciară sau administrativă, chiar dacă procedurile au fost inițiate după expirarea perioadei de un an menționate la alineatul anterior, ordonă, de asemenea, returnarea copilului, cu excepția cazului în care se demonstrează că copilul este acum stabilit în noul său mediu.

În cazul în care autoritatea judiciară sau administrativă din statul solicitat are motive să creadă că copilul a fost retras într-un alt stat, acesta poate rămâne în procedură sau respinge cererea de returnare a copilului.” „În afară de dispozițiile articolului anterior, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este obligată să ordone returnarea copilului în cazul în care persoana, instituția sau alt organism care se opune returnării sale stabilește că - a) persoana, instituția sau alt organism care are grijă de persoana copilului nu a exercitat de fapt drepturile de custodie la momentul îndepărtării sau reținerii, sau a fost consimțită sau ulterior achiziționată în îndepărtarea sau reținerea copilului; sau b) există un risc grav că returnarea sa ar expune copilului la prejudicii fizice sau psihologice sau ar plasa alt lucru într-o situație intolerabilă.

Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, refuza să ordone returnarea copilului în cazul în care constată că copilul obiectează să fie returnat și a atins o vârstă și un grad de maturitate la care este necesar să ia în considerare opiniile sale. În luarea în considerare circumstanțele menționate în prezentul articol, autoritățile judiciare și administrative iau în considerare informațiile referitoare la contextul social al copilului furnizat de Autoritatea Centrală sau de altă autoritate competentă a reședinței obișnuite a copilului.” 23. Raportul explicativ privind Convenția de la Haga, elaborat de Elisa Pérez-Vera și publicat de Conferința de la Haga privind dreptul internațional privat (HCCH) în 1982 („Raportul Pérez-Vera”), prezintă următoarele observații cu privire la noțiunea de „bunul interes al copilului”: „... un fapt a fost subliniat în mod corect, viz.

că „standardul juridic „mai bunul interes al copilului” este în primul rând o viziune atât de vagă încât pare să arate mai aproape un paradigm sociologic decât un standard juridic concret ... declarația generală a standardului nu explică dacă „interesele copilului care urmează să fie servite” sunt cele ale imediatei rezultate ale deciziei, ale adolescenții copilului, ale tinerei adulți, maturității, senescității sau vârstei” ...” (§ 21, p. 431) și „... [ filozofia Convenției] poate fi definită după cum urmează: lupta împotriva marii creșteri ale răpirilor internaționale trebuie să fie întotdeauna inspirată de dorința de a proteja copiii și ar trebui să se bazeze pe o interpretare a intereselor lor adevărate.

Acum, dreptul de a nu fi îndepărtat sau păstrat în numele drepturilor mai mult sau mai puțin argumentabile cu privire la persoana sa este unul dintre cele mai obiective exemple de ceea ce constituie interesele copilului… De fapt, ... în literatură dedicată unui studiu al acestei probleme, „în general, presunția a afirmat că adevărata victimă a „childnapping” este copilul însuși, care suferă de suferirea brusc a stabilității sale, pierderea traumatică a contactului cu părintele care a fost responsabilă de educația sa, incertitudinea și frustrarea care vin cu necesitatea de a se adapta la o limbă ciudată, condiții culturale necunoscute și profesori și rude necunoscute”.

(§ 24, pp. 431 și 432) și „Este astfel legitim să se afirme că cele două obiecte ale Convenției – unul preventiv, celălalt destinat să asigure reintegrarea imediată a copilului în mediul său obișnuit – ambele corespund unei idei specifice despre ceea ce constituie „interesul cel mai bun al copilului” ... Cu toate acestea ... trebuie să se recunoască că îndepărtarea copilului poate fi justificată uneori prin motive obiective care au de-a face fie cu persoana sa, fie cu mediul cu care este cel mai strâns conectat… ” (§ 25, p. 432)” 24. Raportul Pérez-Vera conține următoarele observații generale cu privire la excepțiile principiului returnării prompte a copilului: „... [Excepțiile] la regula privind returnarea copilului trebuie aplicată numai în măsura în care acestea merg și nu mai departe, ceea ce presupune mai presus de toate că acestea trebuie interpretate într-un mod restrictiv dacă Convenția nu va deveni o scrisoare moartă.

De fapt, Convenția în ansamblu se bazează pe respingerea unanimă a acestui fenomen de îndepărtare ilegală a copiilor și pe convingerea că cea mai bună modalitate de a-i combate la nivel internațional este de a refuza recunoașterea juridică a acestora. Aplicarea practică a acestui principiu presupune ca statele semnatare să fie convinse că acestea aparțin, în ciuda diferențelor lor, la aceeași comunitate juridică în care autoritățile fiecărui stat recunoaște că autoritățile una dintre ele – cele ale reședinței obișnuite a copilului – sunt în principiu cel mai bine îndreptate pentru a decide cu privire la chestiunile de custodie și acces.

Ca urmare, o invocare sistematică a acestor excepții, înlocuind forumul ales de răpitorul pentru reședința copilului, ar duce la prăbușirea întregii structuri a Convenției prin privarea spiritului de încredere reciprocă care este inspirația sa.” (§ 34, p. 434 și 435) și „... excepțiile [la articolele 13 și 20] nu se aplică automat, deoarece acestea nu au rezultat invariabil în reținerea copilului; totuși, natura exactă a acestor excepții oferă judecătorilor o discreție – și nu le impune o obligație – să refuze returnarea unui copil în anumite circumstanțe.” (§ 113 p. 460) și „În ceea ce privește art. 13, partea introductivă a primului paragraf subliniază faptul că sarcina de a dovedi faptele declarate în subparagrafele a și b este impusă persoanei care se opune la întoarcerea copilului, ...” (§ 114, p. 460; [italicele în original]) și „Exceptele prevăzute în [art. 13 litera (b) se referă la situațiile ... în cazul în care returnarea copilului ar fi contrar intereselor sale, ... Fiecare dintre termenele utilizate în această dispoziție este rezultatul unui compromis fragil atins în timpul deliberărilor Comisiei Speciale [Conferinței de la Haga privind dreptul internațional privat] și a fost păstrat nemodificat.

Astfel, nu se poate deduce, un contrario, din respingerea în a 14-a sesiune a propunerilor care favorizează includerea unei dispoziții exprese care declară că această excepție nu ar putea fi invocată dacă întoarcerea copilului ar putea să-și periclita perspectivele economice sau educaționale, că excepțiile trebuie să primească o interpretare largă.” (§ 116, p. 461)

1. The applicant, Ms Rabiya Akdağ, is a dual Dutch and Turkish national who was born in 1990 and lives in Vlaardingen. She was represented before the Court by Ms Y.M. Schrevelius, a lawyer practising in Rotterdam. 2.