I. v. THE NETHERLANDS

Reclamantul, dl I., este un național afgan, care s-a născut în 1963 și trăiește în Olanda. Președintele a hotărât să nu dezvăluie identitatea reclamantului publicului (art. 47 § 3). El este reprezentat în fața Curții de către dna H.E. Visscher, avocat care practică în Dordrecht. Guvernul Țărilor de Jos („ Guvernul”) sunt reprezentat de agentul adjunct al acestora, dna L. Egmond, din Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 25 septembrie 1999, reclamantul împreună cu soțul său și cu cei trei copii ai lor, acesta din urmă născut între 1986 și 1995, a solicitat azil în Țările de Jos. La date neespecificate, soțul reclamantului și copiii au fost acordate azil în Țările de Jos. La 3 iulie 2001, un al patrulea copil s-a născut reclamantului și soția sa. La 26 septembrie 2003, Ministrul Imigrației și integrării (Ministrul voor Vreemdelingenzaken en Integration), a respins cererea de azil a reclamantului prin deținerea articolului 1F din Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților („Convenția pentru refugiații din 1951”) împotriva acestuia. Ministrul a hotărât, deși decizia presupune că reclamantul nu mai stă în Țările de Jos și este obligat să părăsească țara, că, deocamdată, reclamantul nu va fi expulsat în Afganistan, deoarece nu ar putea fi exclus că, dacă se reîntoarce în Afganistan, ar avea un risc real de a fi supus unui tratament în contradicție cu art. 3 din convenție. La 17 octombrie 2003, reclamantul a depus un recurs împotriva acestei decizii la Curtea Regională (rechtbank) din Haga. În hotărârea sa din 4 februarie 2005, Curtea Regională a Haga, ședința din Leeuwarden, a acceptat apelul, a anulat decizia ministrului din 26 septembrie 2003 și a ordonat ministrului să ia o nouă decizie. Deși a fost de acord cu decizia ministrului și se referă la motivele de a deține art. 1F din Convenția privind refugiații din 1951 împotriva reclamantului, a constatat, de asemenea, că – pe baza hotărârilor din 2 iunie 2004 și 9 iulie 2004 de către Divizia Jurisdicțională Administrativă (Afeling Bestuursrechtspraak) a Consiliului de Stat (Raad van State) și a observat că ministrul a recunoscut că în Afganistan reclamantul va fi expus la riscul de tratament pronunțat de art. 3 din Convenția –, de asemenea, ministrul ar fi trebuit să examineze dacă reclamantul a stabilit că există un obstacol susținut bazat pe art. 3 din Convenția pentru expulzare în Afganistan. În consecință, examinarea ministrului a fost incompletă și apelul ulterior al reclamantului la Divizia de Jurisdicție Administrativă a fost respins la 20 mai 2005. Acesta a susținut hotărârea impugnată din 4 februarie 2005. Nu se impune niciun nou recurs împotriva acestei hotărâri. La 5 aprilie 2006, soțul reclamantului și copiii lor au fost acordate cetățenie Țărilor de Jos. La 5 februarie 2008, ministrul Adjunct al Justiției (Staatssecretaris van Justitie) – succesorul Ministrului pentru Imigrație și Integrare – a luat o nouă decizie cu privire la cererea de azil a reclamantului. Ministrul Adjunct a decis din nou să dețină art. 1F din Convenția privind refugiații din 1951 împotriva reclamantului. În ceea ce privește art. 3 din convenție, ministrul adjunct a acceptat faptul că reclamantul ar avea un risc real de a fi supus la tratament interzis în această dispoziție în cazul în care, având în vedere situația actuală din Afganistan, acesta ar fi fost eliminat în Afganistan. Cu toate acestea, acest lucru nu implică automat că, pe această bază, reclamantul ar trebui acordat un titlu de reședință, deoarece acesta ar fi contrar articolului 3.107 din Decretul privind extraterestrii 2000 (Vreemdelingenbesluit 2000), ceea ce a însemnat în cazul reclamantului că nu a fost eligibil pentru admiterea în Țările de Jos, în timp ce nu ar fi avut niciun recurs la puterea de a-l înlătura în Afganistan. În ceea ce privește întrebarea dacă obstacolul articolului 3 pentru eliminarea sa a fost de natură susținută, ministrul adjunct a susținut că termenul „sustenit” ar trebui interpretat ca fiind o situație în care extraterestrul în cauză nu a putut fi eliminat pentru mulți ani din motive bazate pe art. 3 fără a exista nici o perspective de modificare a acestei situații într-o perioadă nu prea lungă. În cazul în care acest lucru ar fi fost posibil și dacă relocarea într-o țară terță – în ciuda eforturilor suficiente pentru a se conforma obligației de a părăsi Țările de Jos – nu ar fi fost posibilă și, în plus, extratereștul l-a găsit într-o situație excepțională în Țările de Jos, ar exista motive pentru ministrul adjunct să ia în considerare dacă reținerea continuă a titlului de ședere este disproporționată. Remarcand faptul că, cel puțin până în acel moment, reclamantul a fost autorizat să rămână în Țările de Jos, ministrul adjunct a concluzionat că reclamantul nu s-a găsit încă într-o situație în care, pentru un număr mare de ani, nu a putut fi eliminat din Țările de Jos din motive bazate pe art. 3. În plus, viceministrul a hotărât să impună reclamantului un ordin de excludere (îndepărtare). În ceea ce privește faptul că reclamantul se bazează pe dreptul său de a respecta viața sa de familie în sensul articolului 8 din Convenție în Țările de Jos cu soțul său și cu patru copii ai acestora, ministrul adjunct a constatat că ordinul de excludere implică o ingerință în drepturile reclamantului în temeiul prezentei dispoziții, dar că interesul general depășește interesele personale ale reclamantului. În acest context, ministrul adjunct a considerat, printre altele, că există un obstacol obiectiv în calea vieții de familie în Afganistan, dar că nu au apărut obstacole obiective pentru bucurarea vieții de familie a reclamantului într-o țară terță și că acest lucru nu a fost modificat de faptul că soțul și copiii reclamantului au devenit resortisanți Țările de Jos. 10. La 12 februarie 2008, reclamantul a depus o obiecție (bezwaar) cu ministrul adjunct împotriva deciziei de a impune un ordin de excludere. Întrucât acest ordin este imediat executor și obiecția care nu are efect suspensiv, reclamantul a depus, de asemenea, o cerere la Curtea Regională de la Haga pentru eliberarea unei măsuri provizorii, adică. o injuncție de expulzare a acesteia în așteptarea procedurii de opoziție. În aceeași dată, reclamantul a depus, de asemenea, un recurs la Curtea Regională de la Haga împotriva deciziei de respingere a cererii sale de azil. 11. La 27 mai 2008, judecătorul mijloacelor provizorii (voorzieningenrechter) al Curții Regionale de la Haga, ședința la Dordrecht, a acordat reclamantului cererea de injuncție cu privire la expulzarea sa în așteptarea procedurii de opoziție la decizia de a-i impune un ordin de excludere. 12. La 14 noiembrie 2008, ministrul adjunct a respins opoziția reclamantului din 12 februarie 2008. Ministrul adjunct a remarcat că, pe baza hotărârilor din 4 februarie 2005 și 20 mai 2005, decizia de a deține art. 1F din Convenția privind refugiatul din 1951 împotriva reclamantului a devenit finală și că, din acest motiv, ar putea fi impusă o decizie de excludere. În acest sens, ministrul adjunct a subliniat faptul că statul Țărilor de Jos acordă o mare importanță premisului că Olanda nu devine un refugiu sigur pentru persoanele cu privire la care există suspiciuni puternice că au comis crime menționate la art. 1F din Convenția privind refugiații din 1951 și că, pentru a realiza acest lucru, a fost impusă o ordine de excludere pentru persoanele împotriva cărora s-a deținut această dispoziție. În ceea ce privește întrebarea dacă obstacolul de la art. 3 care se opune în Afganistan a reclamantului a fost de natură susținută, ministrul adjunct a susținut că reclamantul nu s-a găsit într-o situație în care, pentru un număr mare de ani, el nu a putut fi eliminat din Țările de Jos din motive bazate pe art. 3 și, în acest sens, se referă la o scrisoare trimisă la 9 iunie 2008 de ministrul și viceministrul justiției la Camera Inferioară (Tweede Kamer) a Parlamentului cu privire la aplicarea articolului 1F, menționând, printre altele, că noțiunea de „număr mare de ani” a însemnat, în principiu, o perioadă de cel puțin zece ani. În plus, Ministrul Adjunct a considerat că nu s-a stabilit că nu există perspective de schimbare a situației în care art. 3 se opune deplasării reclamantului în Afganistan, țara care se află sub o perioadă de tranziție, cuprinzând un proces complex de reconciliare care avea sprijinul activ al comunității internaționale. În sfârșit, ministrul adjunct a respins argumentele reclamantului pe baza drepturilor sale în temeiul articolului 8 din Convenție. În ceea ce privește întrebarea dacă viața de familie a reclamantului ar putea fi bucurată numai de Țările de Jos, ministrul adjunct a acceptat că, în circumstanțele actuale, reclamantul nu ar putea reveni în Afganistan, dar nu a constatat că această viață de familie nu ar putea fi bucurată într-o țară terță. Ministrul Adjunct a concluzionat că interesele reclamantului și ale familiei sale nu erau suficiente pentru a ridica soldul în favoarea lor. 13. La 1 decembrie 2008, reclamantul a depus un recurs împotriva acestei decizii la Curtea Regională de la Haga. Prin hotărârea din 20 aprilie 2010, instanța respectivă, ședința în Dordrecht, a respins recursul. Acesta a susținut că, interzicând fapte noi sau circumstanțe modificate, decizia de a deține art. 1F din Convenția privind refugiații din 1951 împotriva reclamantului a devenit finală cu hotărârea dată la 20 mai 2005 de Divizia de Jurisdicție Administrativă. Referindu-se la jurisprudența Diviziei, aceasta a reiterat că, în „faptele noi sau circumstanțe schimbate” ar trebui să fie înțelese fapte sau circumstanțe care au avut loc după decizia inițială, i.c. după 26 septembrie 2003, și care nu ar fi putut și prin urmare nu ar fi trebuit să fie depusă înainte de adoptarea deciziei respective și că, chiar dacă această condiție s-a îndeplinit, aceste fapte sau circumstanțe nu justifică totuși o revizuire a evaluării judiciare, dacă este exclusă de la început faptul că aceste noi depuneri sau argumente ar putea modifica decizia inițială. Curtea regională nu a constatat astfel de fapte noi sau a schimbat circumstanțe în argumentele reclamantului. De asemenea, a remarcat că nu este în litigiu că art. 3 din convenție a avut, de la data cererii de azil al reclamantului și până la data deciziei impugnate, opus neîntrerupt expulzării reclamantului în Afganistan. Remarcand faptul că au trecut mai puțin de zece ani între depunerea cererii de azil și luarea deciziei impugnate, acesta a acceptat, de asemenea, faptul că ministrul adjunct nu a trebuit să stabilească întrebarea dacă reținerea continuă a titlului de reședință reclamantului este disproporționată. Acesta a convenit că au trecut mai mult de zece ani la momentul examinării sale, însă a susținut că domeniul de aplicare al acesteia se limitează la decizia impugnată. Dacă reclamantul dorește să obțină o examinare a proporționalității reținerii continuă a unui titlu de ședere, el ar trebui să depună o cerere de permis de ședere regulat, împreună cu o cerere de ridicare a ordinului de excludere. În ceea ce privește argumentele reclamantului în temeiul articolului 8 din Convenție, Curtea regională a susținut: „Reclamantul subliniază corect că existența unor motive grave pentru a considera că a comis infracțiuni menționate la art. 1F din Convenția privind refugiații din 1951 nu oferă același grad de certitudine cu privire la culpabilitatea sa ca o condamnare penală a acestor infracțiuni. Acest lucru nu modifică faptul că ipotezea ministrului adjunct, astfel cum a fost acceptată de Curtea Regională, se bazează pe [conținutul] raportului oficial de evaluare a țării care, în opinia Diviziei Competenței Administrative, este transmisă de materialele de bază. Ca general, recurentul a exercitat în continuare o funcție importantă în temeiul Dostam. În aceste circumstanțe, există un grad destul de ridicat de certitudine că recurentul a comis actele deținute împotriva celui care aparțin celor mai grave infracțiuni imaginabile. În hotărârea sa din 31 octombrie 2008 (Landelijk Jurisprudentie Nummer [Numărul Național de Jurisprudenție – “LJN”] BG3842), Divizia de Jurisdicție Administrativă a considerat că o persoană împotriva căreia a fost deținută art. 1F de comunitatea internațională este considerată un pericol pentru ordinea publică și siguranța publică (internațională). În hotărârea a citat Divizia de Jurisdicție Administrativă a constatat că, atunci când se consideră că scopul ordinului de excludere este de a preveni că un străin împotriva căruia s-a reținut art. 1F poate obține protecție în Țările de Jos – determinând astfel Țările de Jos un stat gazdă pentru persoanele care au comis crime grave – și de a contracara reședința acestui străin pe întregul teritoriu Schengen, are motive bune și cu un raționament suficient adoptat poziția că interferența în viața de familie a străinului este justificată în interesul siguranței și securității publice. Curtea Regională concluzionează că faptul că recurentul nu a fost condamnat în mod penal nu înseamnă că obiecția din art. 1F nu dă motive suficiente pentru interferența în dreptul său la viața familiei. La adoptarea deciziei impugnate, ministrul adjunct a declanșat pe baza existenței unor obstacole obiective pentru exercitarea vieții familiale în Afganistan. Curtea regională nu consideră niciun motiv să susțină că ministrul adjunct a considerat în mod incorect interesul recurentei și al familiei sale mai puțin greu decât interesele prestate de impunerea ordinului de excludere sau că, în acest sens, decizia impugnată nu are un raționament adecvat. Reclamantul este, într-adevăr, deja de mult timp implicat în procedurile [rezidențiale] în timpul cărora i-a fost permis să stea în Țările de Jos, dar nu a deținut niciun titlu de reședință care să îi permită să exercite viața de familie în Țările de Jos. Atunci când a fost luată hotărârea neprevăzută, copilul său cel mare era în vârstă, în timp ce nu a apărut nicio relație specială de dependență între reclamant și acest copil. În acel moment, ceilalți trei copii aveau, respectiv, șaptezeci, treisprezece și șapte ani. Nu a apărut că, dacă este necesar, acești copii nu puteau apela la mama lor și la cel mai vechi copil pentru ajutor și asistență. În plus, nu se poate ignora faptul că, atâta timp cât Ministrul Adjunct consideră că expulzia recurentei în Afganistan este încălcată de art. 3 din Convenție și că recurentul nu ia măsuri concrete pentru a îndeplini obligația pe care o impune el – indiferent de ordinul de excludere – să părăsească Țările de Jos prin încercarea activă de a obține admiterea într-o altă țară, reclamantul va rămâne, de fapt, cu soția și copiii săi. [Reclamația sa] că nici o altă țară nu este dispusă să recunoască recurentei nu trebuie, fără mai mult, să fie acceptată de către ministrul adjunct, cu atât mai puțin, așa cum a declarat avocatul recurentei în cursul audierii care au avut loc la 16 februarie 2010, că persoanele care dețin un rang mai mare decât reclamantul au fost admise în Germania și că recurentul examinează posibilitățile de admitere în țara respectivă. Curtea Regională concluzionează că hotărârea impușită nu încălcă art. 8 din Convenție.” 14. La 16 mai 2010, reclamantul a depus un recurs împotriva acestei hotărâri la Divizia de Jurisdicție Administrativă. 15. Într-o hotărâre separată, de asemenea, dată la 20 aprilie 2010, Curtea Regională de la Haga, ședința la Dordrecht, a declarat inadmisibil recursul reclamantului împotriva hotărârii subministrului din 12 februarie 2008 de a respinge cererea de azil. Referindu-se la o hotărâre pronunțată de Divizia Jurisdicțională Administrativă la 6 iulie 2006 (Jurisprudentie Vreemdelingenrecht [Rapporturi privind legislația privind imigrația – “JV”] 2006/347), Curtea regională a considerat că reclamantul nu a avut interes în determinarea acestui recurs atâta timp cât ordinul de excludere impus asupra acestuia nu a fost cu siguranță revocat, deoarece acest ordin l-a făcut ineligibil pentru orice tip de titlu de reședință. La 12 octombrie 2010, Divizia Jurisdicția Administrativă a respins apelul reclamantului din 16 mai 2010 și a confirmat hotărârea Curții regionale de la Haga privind impunerea ordinului de excludere. Până în prezent, reclamantul nu a fost urmărit pentru infracțiunea definită în art. 197 din Codul Penal (Wetboek van Strafrecht) și nu a încercat reinstalarea într-o țară terță. 18. Până la 1 aprilie 2001, admiterea, reședința și expulziarea extratereștrilor au fost reglementate de Legea extraterestră din 1965 (Vreemdelingenwet). Decretul privind extratereștrii (Vreemdelingenbesluit), Regulamentul privind extratereștrii (Voorschrift Vreemdelingen) și Orientările privind punerea în aplicare a Actului privind extratereștrii 1994 (Vreemdelingencirculaire). La 1 aprilie 2001, Legea privind extratereștrii 1965 a fost înlocuită cu Legea privind extratereștrii din 2000. În aceeași dată, decretul privind extratereștrii, Regulamentul privind extratereștrii și liniile directoare de punere în aplicare a Legii privind extratereștrii au fost înlocuite cu noi versiuni bazate pe Legea privind extratereștrii din 2000. În conformitate cu art. 29 din Legea privind extratereștrii din 2000, un străin este eligibil pentru un permis de ședere în scopul azilului în cazul în care, printre altele, este refugiat în sensul Convenției pentru refugiați din 1951 sau - el a stabilit că are motive solide să presupună că va avea un risc real de a fi supus torturelor sau altor tratamente sau pedepsiri crude sau degradante în cazul în care a fost expulsat în țara de origine. 20. În cazul în care clauza de excludere în temeiul articolului 1 F din Convenția privind refugiații din 1951 este reținută împotriva unui solicitant de azil, extraterestrul în cauză pierde orice protecție care ar fi fost disponibilă în temeiul prezentei Convenții și, prin urmare, devine ineligibilă pentru permisul de ședere pentru azil în temeiul articolului 29 din Legea privind extratereștrii 2000 (art. 3.107 din Decretul privind extratereștrii 2000 și capitolul C1/4.6.4 din Orientările privind punerea în aplicare a Actului privind extratereștrii 2000). 21. În temeiul Legii privind extratereștrii din 2000, Curtea regională și Divizia Jurisdicțională Administrativă în cadrul procedurilor de recurs administrativ se referă numai la faptul că autoritatea executivă în cauză și-a exercitat competențele administrative într-un mod rezonabil și, având în vedere interesele în joc, ar fi putut fi luată în mod rezonabil decizia impugnată (marginale toeting). Atât la Curtea Regională, cât și la Divizia Jurisdicțională Administrativă, este posibil să se solicite o măsură provizorie (voorlopige voorziening) în așteptarea rezultatului procedurii de recurs. 22. art. 67 din Legea privind extraterestrii din 2000 prevede că un resortisan străin poate fi declarat un străin nedorit, care implică impunerea unei ordine de excludere, pe motiv, printre altele, că reprezintă un pericol pentru siguranța publică sau securitatea națională și/sau că este în interesul relațiilor internaționale ale Țărilor de Jos. Un ordin de excludere constă în interzicerea rezidenții în Țările de Jos sau vizitării. 23. Un ordin de excludere, care este imediat executor, poate fi contestat în procedurile de recurs de drept administrativ în temeiul Legii administrative generale. Astfel de proceduri de recurs nu au efect suspensiv automat. 24. art. 197 din Codul Penal (Wetboek van Strafrecht) prevede că un extraterestru care rămâne în Țările de Jos în timp ce știe că un ordin de excludere a comite o infracțiune penală pedepsită cu până la șase luni de închisoare sau cu o amendă de până la 7,600 euro. În conformitate cu competențele discreționale deținute de serviciul public de urmărire penală (opportunitiesbeginsel), acest serviciu rămâne să decidă în fiecare caz individual și în conformitate cu normele generale de politică definite de Consiliu de Procurori Generale (College van procureursgeneraal) fie să decidă sau nu. 25. Un ordin de excludere poate fi revocat, la cerere, în cazul în care extraterestrul în cauză a rezistat în afara Țărilor de Jos pentru o perioadă neîntreruptă de zece ani (art. 68 din Legea privind extratereștrii 2000). Punerea în aplicare începând cu 1 ianuarie 2012 a Directivei 2008/115/CE a UE din 16 decembrie 2008 (pentru standardele și procedurile comune în statele membre de repatriere ilegală a resortisanților țărilor terțe) nu are consecințe în ceea ce privește persoanele pe care s-a impus un ordin de excludere care a obținut forța de res iudicata. Ordinele de excludere care sunt contestate în cadrul procedurii de recurs administrativ sau în ceea ce privește care a fost depusă o cerere de revocare pot fi înlocuite cu o interdicție de intrare (inreisverbod) în sensul directivei și o decizie în acest sens poate fi contestată în cadrul procedurii de recurs administrativ. 27. În conformitate cu art. 45 din Legea privind extratereștrii din 2000, o decizie care respinge solicitarea unui extraterestru de admitere în Țările de Jos are, printre altele, următoarele consecințe juridice: - extraterestru nu mai rezistă legal în Țările de Jos; - este obligat să părăsească Țările de Jos în termen de patru săptămâni; - sunt autorizate oficialii încredințați cu supravegherea extratereștrilor – dacă extraterestru nu a părăsit Țările de Jos în mod voluntar în cadrul întârzierii stabilite în acest scop – să continue îndepărtarea sa efectivă din Țările de Jos. 28. În conformitate cu Legea anterioară a extratereștrilor din 1965, a fost adoptată o decizie separată cu privire la fiecare dintre aceste consecințe juridice care ar putea fi contestate fiecare în cadrul unor proceduri distincte, care nu mai este posibilă în temeiul Legei privind extratereștrii din 2000 și, prin urmare, o decizie negativă privind o cerere de admitere este cunoscută sub numele de „decizie multifuncțională” (meeromvattende beschikking). 29. În conformitate cu dispozițiile Legii privind prestațiile (statul de rezidență) (Koppelingswet), în vigoare începând cu 1 iulie 1998, și cu art. 10 din Legea privind extratereștrii 2000, un străin care nu are reședință legală în Țările de Jos nu are dreptul la prestații în natură, facilități și prestații de securitate sociale eliberate prin decizia unei autorități administrative. Derogarea este posibilă în cazul în care beneficiile se referă la educația pentru minori, furnizarea de asistență medicală esențială (de exemplu. prevenirea situațiilor care pun viața în pericol sau pierderea funcțiilor esențiale), prevenirea situațiilor care ar pune în pericol sănătatea publică constituie un risc pentru terți (de exemplu prevenirea bolilor infecțioase sau a îngrijirilor legate de sarcina și nașterea) sau furnizarea de asistență juridică pentru străinul în cauză. 30. Într-o hotărâre din 3 decembrie 2008 (LJN BG5955), Divizia Jurisdicție Administrativă a considerat că decizia de a continua cu înlăturarea efectivă nu constituie o decizie parțială independentă în cadrul deciziei multifuncționale privind o cerere de permis de ședere, că competența de a continua cu înlăturarea efectivă este un efect juridic ipso iure (rechtsgevolg van rechtswege) de refuzul unei astfel de cereri și că această competență nu este de caracter discrețional. Cu toate că, în principiu, nu există nicio altă soluție care să aducă atingere unei decizii multiprofesionale, deoarece licența consecințelor sale a fost deja determinată în mod judiciar în procedura de recurs administrativ care impune refuzul de a admite extraterestru în cauză, Divizia Jurisdicției administrative a acceptat, de asemenea, că, în anumite circumstanțe excepționale, cum ar fi o modificare relevantă a circumstanțelor care au avut loc în timpul întârzierii între refuzul cererii de admitere și un act care vizează eliminarea efectivă (daadwerkelijke uitzettingshandeling), o opoziție (bezwaar) și apelul ulterior (beroep) pot fi depus împotriva unui act care vizează eliminarea efectivă. În conformitate cu art. 72 § 3 din Legea privind extratereștrii din 2000, un astfel de act poate fi egalat cu o decizie oficială în sensul Legii administrative generale care poate fi contestată în procedura de recurs administrativ separat. 31. Un refuz pe baza articolului 1 F din Convenția privind refugiații din 1951 de a acorda un permis de reședință legat de azil nu implică neapărat faptul că extraterestrul în cauză va fi eliminat în mod eficient în țara sa de origine dacă acest lucru ar fi încălcat art. 3 din Convenția. 32. În două hotărâri pronunțate la, respectiv, 2 și 9 iunie 2004 (nus. 200308871/1 și 200308511/1), Divizia de Jurisdicție Administrativă a Consiliului de Stat a remarcat că, în conformitate cu art. 45 § 1 din Legea privind extratereștrii din 2000, refuzul de a acorda azil implică faptul că persoana în cauză ar trebui să părăsească Țările de Jos în mod voluntar, în lipsa căreia ar putea fi expulzată. Acesta a acceptat faptul că un extraterestru – care a fost negat intrarea în temeiul articolului 1 F din Convenția din 1951, dar care nu a putut fi expulzat în țara sa de origine pe baza unui risc de a fi supus tratamentului în încălcarea articolului 3 – poate fi refuzat un permis de ședere. Totuși, acesta a subliniat dorința aparentă a legislatorului de a limita cât mai mult dimensiunea acestui grup. În cazul în care un solicitant de azil poate demonstra că art. 3 din Convenție constituie un obstacol susținut pentru expulzarea sa în țara de origine, autoritățile de imigrare nu au abordat întrebarea dacă expulziarea persoanelor în cauză ar fi încălcat art. 3, deoarece au examinat în primul rând dacă și au concluzionat că clauza de excludere a articolului 1 F se aplică. Divizia de jurisdicție administrativă a concluzionat că, prin urmare, examinarea acestor cazuri a autorităților de imigrare a fost incompletă. 33. Aceste hotărâri au determinat o modificare a normelor relevante. În cazul în care s-a stabilit că o persoană, din motive bazate pe art. 3 din Convenție, nu poate fi expulsată în țara sa de origine, dar care, în conformitate cu art. 1 F din Convenția din 1951, nu este eligibilă pentru niciun fel de permis de ședere, nu se va întreprinde nici un act care vizează eliminarea efectivă, cel puțin atâta timp cât există aceste motive. Cu toate acestea, nu se va emite niciun titlu de reședință extraterestrului în cauză care rămâne sub obligația de a părăsi Țările de Jos la propunerea sa. În continuare, este posibil să se efectueze îndepărtarea eficace a acestuia de îndată ce acest lucru nu mai presupune un risc de tratament contrar articolului 3 din țara de origine sau să se îndepărteze într-un stat terț dispus să accepte persoana în cauză. 34. Eligibilitatea pentru un eventual permis de ședere temporară regulară poate apărea atunci când obstacolul bazat pe art. 3 pentru returnarea extratereștului în țara sa de origine este de natură susținută. În practică, o astfel de situație poate apărea după o perioadă de reședință ilegală în Țările de Jos a extraterestrului în cauză timp de cel puțin zece ani, în timp ce art. 3 continuă să intre în calea îndepărtării în țara sa de origine și fără nici o perspectiva de schimbare în această situație în viitorul previzibil, și în cazul în care extraterestrul în cauză a demonstrat că, în ciuda eforturilor sale cele mai bune, nu este posibil ca acesta să se mute într-o țară terță și în cazul în care reținerea continuă a unui permis de ședere ar fi disproporțională. 35. art. 1F din Convenția de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților, astfel cum a fost modificat de Protocolul din New York din 31 ianuarie 1967 prevede următoarele: „Dispozițiile prezentei Convenții nu se aplică oricărei persoane cu privire la care există motive serioase pentru a considera că: (a) a comis o crimă împotriva pacinței, a crimelor de război sau a crimelor împotriva umanității, astfel cum sunt definite în instrumentele internaționale elaborate pentru a face dispoziții în ceea ce privește astfel de crime; (b) a comis o infracțiune nepolitică gravă în afara țării de refugiu înainte de admiterea sa în țara respectivă ca refugiat; (c) a fost vinovat de acte contrar scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.”