GERGALO v. UKRAINE

CINTIMEA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 1250/06 Olena Viktorivna GERGALO și Yaroslav Eduardovych GERGALO împotriva Ucrainei Curții Europene a Drepturilor Omului (Cincimea Secțiunea), care stă la 3 noiembrie 2016 în calitate de comitet compus din: Khanlar Hajiyev, președinte, Faris Vehabović, Carlo Ranzoni, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii; Având în vedere cererea depusă la 17 martie 2006, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDIU Primul reclamant, dna Olena Viktorivna Gergalo, s-a născut la 19 decembrie 1966. Al doilea reclamant, dl Yaroslav Eduardovych Gergalo, s-a născut la 20 august 1986. Ambele solicitanți sunt cetățeni ucraineni și locuiesc în orașul Cherkasy, Ucraina. Guvernul ucrainean (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl I. Lishchyna, de la Ministerul Justiției. Circumstanțele cazurilor Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La o dată neespecificată, primul reclamant (denumit în continuare reclamantul) a depus o cerere la Curtea de District Sosnivskyy din Cherkasy (Curtea de District), încercând să își recunoască proprietatea unei mașini pe care le-a cumpărat-o în 2003 de la o persoană privată și de a ordona Inspectoarea de Stat pentru Automobile să înregistreze masina. Reclamantul și-a motivat cererea prin faptul că Inspectoratul de Stat Automobil a refuzat să își înregistreze masina din motivul pentru care a fost absent în baza de date de înregistrare relevantă. La 24 martie 2004, Curtea de District a permis cererea reclamantului, după ce a recunoscut proprietatea ei a mașinii, și a ordonat Inspectoratului de Stat Automobile să înregistreze vehiculul. Hotărârea a fost trimisă în vederea executării Serviciului Cherkasy State Bailiffs (Serviciul Bailiffs). Inculpatul a solicitat, în numeroase ocazii, să prezinte reclamantului documentele care confirmă plata taxelor vamale necesare pentru autorizarea vamalului autovehiculului, referindu-se la normele privind înregistrarea autovehiculelor de stat aprobate prin Rezoluția Cabinetului Miniștrilor Ucrainei nr. 1388 la 7 septembrie 1998 (Regulamentul de înregistrare a statului), care prevedea că, pentru înregistrarea vehiculului, proprietarul autovehiculului ar trebui să furnizeze o serie de documente, inclusiv certificatul de autorizare vamală. Acuzatul a făcut referire la faptul că mașina reclamantului, după ce a fost importată în Ucraina, nu a fost curățată în mod corespunzător, iar în dreptul intern aceaceasta este obligația reclamantului să plătească taxele relevante, chiar dacă nu era persoana care a importat mașina, ci cea care a recunoscut proprietatea autovehiculului în hotărârea internă. Reclamantul nu a furnizat documentele menționate anterior. La 21 august 2009 și la 27 iulie 2010 Serviciul Bailiffs a formulat două cereri la Curtea de District, care solicită clarificare a metodei de executare a hotărârii din 24 martie 2004. La 8 aprilie și 17 aprilie 2004. Decembrie 2010 Curtea de District a hotărât că înregistrarea mașinii reclamantului ar fi posibilă numai în condiția depunerii documentelor care dovedesc autorizarea vamală a mașinii. Reclamantul a fost solicitat să furnizeze certificatul de autorizare vamală. August 2012 adresat Serviciului Bailiffs, reclamantul a refuzat să plătească taxe vamale susținând că nu a importat mașina în Ucraina. Hotărârea din 24 martie 2004 în favoarea reclamantului rămâne neexecutată. Reclamanții se plâng de neexecuția hotărârii din 24 martie 2004 în favoarea primului reclamant, invocand în substanță art. 6 § 1 și 13 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1. DREPTUL Curtea observă că cel de-al doilea reclamant nu a fost niciodată parte la procedura judiciară și de executare examinată, iar hotărârea în cauză a fost pronunțată doar în favoarea primului reclamant. Prin urmare, Curtea concluzionează că plângerile sale sunt inadmisibile ca fiind incompatibile ratione personae cu dispozițiile convenției. Primul reclamant (reclamantul) s-a plâns că hotărârea din 24 martie 2004 a rămas neexecutată timp de mai mult de 12 ani. Guvernul contestat a informat Curtea că, în conformitate cu normele de înregistrare a statului, înregistrarea mașinii reclamantului a fost posibilă, cu condiția ca ea să fi prezentat documente privind plata vamalelor și a altor impozite prevăzute de legislația internă. Reclamantul a fost informat în mod corespunzător despre acest lucru de către inculpat, precum și de către Serviciul Bailiff, dar nu a respectat totuși cerințele. Guvernul a declarat, de asemenea, că reclamantul nu a furnizat astfel de documente chiar după ce instanța internă a emis două hotărâri la 8 aprilie și 17 decembrie 2010, solicitându-i să respecte procedura prevăzută de lege. Guvernul a remarcat în cele din urmă că, ca urmare a inactivității reclamantului, la 8 aprilie 2011, achizițiile de stat au returnat scrisoarea execuției reclamantului fără aplicare, iar reclamantul nu l-a prezentat în mod repetat către cei de la Bailiff. Acestea au solicitat Curtea să declare cererea inadmisibilă deoarece comportamentul reclamantului a împiedicat executarea hotărârii și ar trebui considerată abuz de dreptul la cerere la Curte. Reclamantul a susținut că, după ce a cumpărat masina în Ucraina, ea a plătit taxele pe vehicul și alte taxe relevante în conformitate cu legislația internă. Cu toate acestea, în opinia reclamantului, deoarece nu a importat masina în Ucraina, ea nu ar trebui să plătească taxele vamale. În măsura în care Guvernul a susținut că neexecutarea hotărârii în favoarea reclamantului se datorează inactivității sale, Curtea reiterează că, în numeroase ocazii, a subliniat că, după obținerea unei hotărâri și a unei hotărâri de execuție împotriva unei anumite autorități de stat, reclamantul nu ar trebui să fie reproșat pentru faptul că nu se utilizează măsuri suplimentare pentru punerea în aplicare a hotărârii (a se vedea Sokur v. Ucraina (dec.), nr. 29439/02, 16 decembrie 2003; Ishchenko și alții c. Ucraina , nr. 23390/02 , 11594/03, 11604/03 și 32027/03, §22, 8 noiembrie 2005; Kolosenko c. Ucraina , nr. 40200/02, §§ 12-15, 26 aprilie 2007). Cu toate acestea, prezentul caz este diferit, având în vedere că acuzatul, inspectoratul de stat pentru autovehicule, a informat reclamantul cu privire la dispunerea sa de a executa hotărârea în cauză în cazul în care a prezentat certificatul de autorizare vamală. Curtea remarcă că, în temeiul hotărârii din 24 martie 2004, acuzatul a fost obligat să înregistreze vehiculul, însă, care nu a exclus obligația reclamantului de a îndeplini în conformitate cu legislația națională. În hotărârile sale din 8 aprilie și 17 decembrie 2010, instanța internă a confirmat în continuare obligația reclamantului de a prezenta certificatul de autorizare vamală. Se pare că singurul obstacol pentru executarea hotărârii a fost faptul că reclamantul nu a vrut să plătească taxele vamale. În același timp, nu a contestat niciodată această cerință a inculpatului în fața autorităților interne, chiar dacă nu este de acord cu aceasta. Acționând în nici un fel, ea a creat situația pentru care autoritățile de stat nu au putut fi considerate responsabile (a se vedea mutatis mutandis Zoon v. Țările de Jos , nr. 29202/95 , § 38, ECHR 2000‐XII; Trukh v. Ucraina (dec.), nr. 50966/99 din 14 octombrie 2003). Curtea concluzionează că primele plângeri referitoare la neexecuția hotărârii din 24 martie 2004 trebuie să fie declarate inadmisibile ca fiind manifestament nefondate în conformitate cu articolul §§§ 3 lit. (a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declara în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 24 noiembrie 2016. Hasan Bakırcı Khanlar Hajiyev Președintele adjunct al grefierului

FIFTH SECTION

DECISION

Application no. 12450/06

Olena Viktorivna GERGALO and Yaroslav Eduardovych GERGALO

against Ukraine

The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting on 3

November 2016 as a Committee composed of:

Khanlar Hajiyev,

President,

Faris Vehabović,

Carlo Ranzoni,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 17 March 2006,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government,

Having deliberated, decides as follows:

FACTS AND PROCEDURE

The first applicant, Ms Olena Viktorivna Gergalo, was born on 19

December 1966.

The second applicant Mr. Yaroslav Eduardovych Gergalo, was born on 20 August 1986.

Both applicants are Ukrainian nationals and live in the city of Cherkasy, Ukraine.

The Ukrainian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr. I. Lishchyna, from the Ministry of Justice.

The circumstances of the cases

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

On an unspecified date the first applicant (the applicant) lodged a claim with the Sosnivskyy District Court of Cherkasy (the District Court), seeking to acknowledge her ownership of a car she had bought in 2003 from a

private person and to order the State Automobile Inspectorate to register the car. The applicant motivated her claim by the fact that the State Automobile Inspectorate had refused to register her car for the reason that it was absent in the relevant registration database. On 24 March 2004 the District Court allowed the applicant’s claim, having acknowledged her ownership of the car, and ordered the State Automobile Inspectorate to register the vehicle.

The judgment was sent for enforcement to the Cherkasy State Bailiffs’ Service (the Bailiffs’ Service).

The defendant on numerous occasions requested the applicant to submit the documents confirming payment of customs duties needed for the car’s customs clearance, referring to the Rules on the State Registration of Motor Vehicles approved by the Resolution of the Cabinet of Ministers of Ukraine no. 1388 on 7 September 1998 (the State Registration Rules), which envisaged that for the vehicle’s registration the car’s owner should provide a number of documents, including the customs clearance certificate.

The defendant referred to the fact that the applicant’s car, after having been imported to Ukraine, had not been appropriately customs-cleared, and that under domestic law this was for the applicant to pay the relevant duties, even though she was not the person who had imported the car, but the one who had acknowledged the ownership of the car upon the domestic judgment.

The applicant failed to provide the aforementioned documents. On 21

August 2009 and on 27 July 2010 the Bailiffs’ Service made two submissions to the District Court seeking clarification of the method of enforcement of the judgment of 24 March 2004. On 8 April and 17

December 2010 the District Court ruled that registration of the applicant’s car would be possible only under condition of the applicant’s submission of the documents proving the car’s customs clearance. The applicant was requested to provide the customs clearance certificate. In her letter of 2

August 2012 addressed to the Bailiffs’ Service, the applicant refused to pay customs duties arguing that she had not imported the car to Ukraine.

The judgment of 24 March 2004 in the applicant’s favour remains unenforced.

COMPLAINTS

The applicants complain about the non-enforcement of the judgment of 24 March 2004 given in favour of the first applicant, invoking in substance Articles 6 § 1 and 13 of the Convention, and Article 1 of Protocol No. 1.

THE LAW

1.

The Court observes that the second applicant has never been party to the judicial and enforcement proceedings under examination, and the judgment in question was rendered only in favour of the first applicant. Therefore, the Court concludes that his complaints are inadmissible as being incompatible

ratione personae

with the provisions of the Convention.

2.

The first applicant (the applicant) complained that the judgment of 24

March 2004 remained unenforced for more than 12 years.

The respondent Government informed the Court that according to the State Registration Rules, the registration of the applicant’s car was possible, provided that she had submitted documents on payment of customs and other taxes prescribed by the domestic law. The applicant was duly informed about this by the defendant, as well as by the Bailiffs’ Service, but still failed to comply with the requirements. The Government also stated that the applicant had not provided such documents even after the domestic court had issued two rulings on 8 April and 17 December 2010, requesting her to comply with the procedure envisaged by law. The Government finally noted that as a result of the applicant’s inactivity, on 8 April 2011 the State Bailiffs had returned the writ of execution to the applicant without enforcement, and the applicant had not repeatedly submitted it to the Bailiffs. They requested the Court to declare the application inadmissible as the applicant’s conduct impeded the judgment’s enforcement and should be considered as abuse of the right of application to the Court.

The applicant maintained that, having bought the car in Ukraine, she had paid the tax on vehicle and other relevant charges in accordance with the domestic law. However, in the applicant’s view, as she did not import the car to Ukraine, she should not pay the customs duties.

In so far as the Government maintained that the non-enforcement of the judgment in the applicant’s favour was due to her own inactivity, the Court reiterates that on numerous occasions it has pointed out that having obtained a judgment and an execution order against a particular State authority the applicant should not be reproached for not using further remedies to make the judgment enforced (see

Sokur v. Ukraine

(dec.), no. 29439/02, 16

December 2003;

Ishchenko and Others v. Ukraine

, nos. 23390/02, 11594/03, 11604/03 and 32027/03, §22, 8 November 2005;

Kolosenko v.

Ukraine

, no. 40200/02, §§ 12-15, 26 April 2007). The present case, however, is different, given that the defendant, the State Automobile Inspectorate, informed the applicant about its readiness to enforce the judgment in question if she submitted customs clearance certificate. The Court notes that under the judgment of 24 March 2004 the defendant was obliged to register the vehicle, however, that did not preclude an obligation for the applicant to fulfil in accordance with the national legislation. In its rulings of 8 April and 17 December 2010, the domestic court further confirmed the obligation of the applicant to submit customs clearance certificate.

It appears that the only obstacle for the judgment’s enforcement was the applicant’s unwillingness to pay the customs duties. At the same time she has never challenged this requirement of the defendant before the domestic authorities, even though she disagreed with it. It was for the applicant either to challenge that requirement or to comply with it. Acting in neither way, she created the situation for which the State authorities could not be held responsible (see,

mutatis mutandis

,

Zoon v. the Netherlands

, no. 29202/95, § 38, ECHR 2000‑XII;

Trukh v. Ukraine

(dec.), no. 50966/99 of 14 October 2003).

The Court concludes that the first applicants’ complaints concerning non-enforcement of the judgment of 24 March 2004 must be declared inadmissible as being manifestly ill-founded in accordance with Article

35

§§ 3 (a) and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court, unanimously,

Declares

the application inadmissible.

Done in English and notified in writing on 24 November 2016.

Hasan Bakırcı

Khanlar Hajiyev

Deputy Registrar

President