Comunicat la 4 noiembrie 2016 Secțiunea a doua Cerere n 33379/10 Mehmet ENIGN împotriva Turciei introdusă la 14 May 2010 EXPOSAT DE FAPTE Reclamantul, dl Mehmet Engin, este un resortisant turc născut în 1971 și rezident în Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Ergüneș și dl H. E. Lhan, avocați în Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o decizie a Direcției Generale Securitate din 14 În februarie 2002, reclamantul, ofițerul de poliție însărcinat cu circulația, a fost supus unei sancțiuni disciplinare pronunțând excluderea sa definitivă din funcția publică și reproșându-i că a efectuat procese-verbale false destinate societăților de asigurare.
Decizia i-a fost notificată la 29 martie 2002 și a intrat în vigoare imediat. În același timp, reclamantul a fost judecat penal în fața celei de-a doua camere a tribunalului pentru falsarea și utilizarea falsurilor în evidențe publice. Alți polițiști, inclusiv M.A. și A.Ö., au fost urmăriți în același mod. Reclamantul a contestat sancțiunea disciplinară (punctul 3 de mai sus) în fața celei de-a șasea. Prin hotărârea din 30 iunie 2003, tribunalul administrativ a anulat sancțiunea, permițând astfel reclamantului să-și reia serviciul. La o dată nespecificată, Ministerul del'e se ocupa de casarea împotriva deciziei Tribunalului Administrativ și solicita suspendarea executării sale.
La 24 decembrie 2003, 12 La 28 septembrie 2004, aceeași formare a Consiliului de Stat a dat dreptul la recursul Ministerului de Interne și a pronunțat judecata instanței administrative pe următorul motiv: (...) Având în vedere faptele care au stat la baza faptului că reclamantul a efectuat un proces fals-d accident, în timp ce proprietarii sau conducătorii vehiculelor implicate nu se aflau la fața locului, provocând astfel alocarea unor plăți necuvenite din partea companiei de asigurări în beneficiul anumitor persoane, încălcarea este consumată și, prin urmare, se stabilește vinovația reclamantului. La data de 27 aprilie 2005, camera de judecată a tribunalului a devenit definitivă. Camera Consiliului de Stat a respins acțiunea în litigiu din partea reclamantului.
Dosarul a fost trimis în fața celei de-a 6-a camere a instanței administrative d … Camera Tribunalului Administrativ din Jurisdicție a preluat motivele hotărârii Consiliului de Stat (punctul 8 de mai sus) și a respins cererea de anulare a sancțiunii disciplinare formulate de reclamant. Prin Hotărârea din 17 aprilie 2007, 12 camera Consiliului de Stat a confirmat această hotărâre. 15. Ulterior, cei trei ofițeri de poliție, inclusiv reclamantul, au introdus fiecare câte o nouă acțiune în detenție în fața celei de-a 12-a camere a Consiliului de Stat. Cererile lor se bazau pe achitarea definitivă a penalității. În cauza reclamantului, procurorul general aproape de Consiliul de Stat a emis următorul aviz: Este necesar să se facă o nouă decizie care să țină seama de faptul că [reclamantul] a beneficiat în urma procedurii penale inițiate pentru aceleași fapte ca și cele care stau la baza sancțiunii de excludere definitivă din funcția publică.
16. Într-o hotărâre din 30 septembrie 2009, în ciuda acestui aviz favorabil, Consiliul de Stat a respins cererea reclamantului. Decizia sa nu făcea nicio referire la judecata pronunțată de instanța judecătorească. 17. Cu toate acestea, la aceeași dată, Consiliul de Stat (denumit în continuare "Consiliul de Stat"), două hotărâri care îi rectificau deciziile cu privire la ceilalți doi ofițeri de poliție, M.A. și A.Ö. Aceste hotărâri reinserau motivația hotărârii instanței de judecată în următoarele cuvinte, relevante în speță Pe această bază, Consiliul de Stat a confirmat prima hotărâre a celei de a șasea. Camera Tribunalului Administrativ (punctul 5 de mai sus) numai în ceea ce privește M.A. și A.Ö.
Potrivit acestei hotărâri, acestea din urmă trebuiau să reintegreze funcția publică. GRIEF 19. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul reproșează instanței administrative absența motivării hotărârilor pronunțate împotriva sa. El susține că dreptul său la un proces echitabil, în special dreptul său la prezumția de nevinovăție, a fost astfel ignorat.
Camera Tribunalului Administrativ din Jurisdicție și Hotărârea Consiliului de Stat au respectat prezumția de nevinovăție, în conformitate cu art. 6 alineatul (2) din Convenție (a se vedea, de exemplu, c. Norvegia, nr. 56568/00, CEDH 2003 II (extracturi) și Moullet c. Franța (dec.), nr. 27521/04, 13 septembrie 2007)? În această privință, ce greutate trebuie acordată următoarele circumstanțe: urmărirea penală împotriva reclamantului a dus la o hotărâre pronunțată, pe motiv că vinovăția sa nu se stabilise în lumina faptelor reprobabile, motivele arestării celei de-a 12-a camere a Consiliului de Stat din 28 septembrie 2004, preluate de 6 Camera Tribunalului Administrativ din data de 31 mai 2006, citindu-se astfel în pasajele lor relevante în speță (...) Având în vedere faptele care au stat la baza faptului că reclamantul a efectuat un proces fals-d accident, în timp ce proprietarii sau conducătorii vehiculelor implicate nu se aflau la fața locului, provocând astfel alocarea unor plăți necuvenite din partea companiei de asigurări în beneficiul anumitor persoane, încălcarea dreptului comunitar era consumată și, prin urmare, vinovația reclamantului stabilită.
(...) Consiliul de Stat nu a luat în considerare, după toate probabilitățile, în hotărârea sa din 30 septembrie 2009 de a pune capăt penalității reclamantului. Ce distincție de fapt și de drept a celei 12 camere a Consiliului de Stat între situația reclamantului și cea a colegilor săi inculpați. • Din ce motiv această hotărâre anulează sancțiunile disciplinare ale M.A. și A.Ö., dar nu și pe cele ale reclamantului, în timp ce toate trei au fost soluționate la sfârșitul aceleiași proceduri penale în această privință, hotărârea Consiliului de Stat poate trece suficient de bine motivată din unghiul articolului 6 din Convenție?
Communiquée le 4 novembre 2016
Requête n o 33379/10 Mehmet ENGİN contre la Turquie introduite le 14 May 2010
1. Le requérant, M. Mehmet Engin, est un ressortissant turc né en 1971 et résidant à Istanbul. Il a été représenté devant la Cour par M es İ. Ergüneș et H. E. İlhan, avocats à Istanbul.
2.Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
3.Par une décision de la Direction générale de la sûreté du 14 février 2002, le requérant, agent de police affecté à la circulation, fit l’objet d’une sanction disciplinaire prononçant son exclusion définitive de la fonction publique. Il lui était reproché d’avoir dressé de faux procès-verbaux destinés à des compagnies d’assurances. La décision lui fut notifiée le 29 mars 2002 et prit effet immédiatement.
4.Concomitamment, le requérant fit l’objet de poursuites pénales. Il comparut devant la 2 e chambre de la cour d’assises d’Eyüp pour faux et usage de faux en écritures publiques. D’autres agents de police, dont M.A. et A.Ö., furent poursuivis au même titre.
5.Le requérant contesta la sanction disciplinaire (paragraphe 3 ci ‑ dessus) devant la 6 e chambre du tribunal administratif d’Istanbul. Par un jugement du 30 juin 2003, le tribunal administratif annula la sanction, permettant ainsi au requérant de reprendre son service. 6. À une date non précisée, le Ministère de l’Intérieur se pourvut en cassation contre la décision du tribunal administratif et demanda la suspension de son exécution.
7.Le 24 décembre 2003, la 12 e chambre du Conseil d’État ordonna la suspension d’exécution demandée.
8.Le 28 septembre 2004, la même formation du Conseil d’État fit droit au pourvoi du Ministère de l’Intérieur et cassa le jugement du tribunal administratif au motif suivant : « (...) Vu les faits, constatant que le demandeur a dressé de faux procès-verbaux d’accident alors même que les propriétaires ou conducteurs de véhicules impliqués ne se trouvaient pas sur les lieux, provoquant ainsi l’allocation de paiements indus de la part de la compagnie d’assurances au profit de certaines personnes, l’infraction est consommée et la culpabilité du demandeur est par conséquent établie. (...) »
9.Le requérant forma un recours en rectification de cet arrêt. M.A. et A.Ö. firent de même.
10.Le 27 avril 2005, la 2 e chambre de la cour d’assises d’Eyüp prononça l’acquittement du requérant ainsi que de M.A. et A.Ö. pour absence de preuves établissant leur culpabilité.
11.Le 5 mai 2005, le jugement de la cour d’assises devint définitif.
12.Le 4 avril 2006, la 12 e chambre du Conseil d’État rejeta le recours en rectification d’arrêt formé par le requérant. Le dossier fut renvoyé devant la 6 e chambre du tribunal administratif d’Istanbul.
13.Le 31 mai 2006, la 6 e chambre du tribunal administratif d’Istanbul reprit les motifs de l’arrêt du Conseil d’État (paragraphe 8 ci-dessus) et rejeta la demande d’annulation de la sanction disciplinaire formulée par le requérant. Elle prit une décision identique dans le chef des deux autres policiers, M.A. et A.Ö.
14.Par son arrêt du 17 avril 2007, la 12 e chambre du Conseil d’État confirma ce jugement.
15.Par la suite, les trois agents de police, dont le requérant, introduisirent chacun un nouveau recours en rectification d’arrêt devant la 12 e chambre du Conseil d’État. Leurs demandes s’appuyaient sur leur acquittement définitif au pénal. Dans l’affaire du requérant, le procureur général près le Conseil d’État émit l’avis suivant : « Il est nécessaire de rendre une nouvelle décision tenant compte de l’acquittement dont [le requérant] a bénéficié à l’issue de la procédure pénale engagée pour les mêmes faits que ceux fondant la sanction d’exclusion définitive de la fonction publique. »
16.Par un arrêt du 30 septembre 2009, malgré cet avis favorable, le Conseil d’État rejeta la demande du requérant. Sa décision ne faisait aucune référence au jugement d’acquittement prononcé par la cour d’assises.
17.Toutefois, à la même date, le Conseil d’État rendit deux arrêts qui rectifiaient ses décisions à l’égard des deux autres agents de police, M.A. et A.Ö. Ces arrêts reprenaient la motivation du jugement de la cour d’assises dans les termes suivants, pertinents en l’espèce : « (...) en l’absence d’éléments de preuve démontrant que l’infraction est consommée, les sanctions disciplinaires se trouvent dépourvues de base légale. »
18.Sur ce motif, le Conseil d’État confirma le premier jugement de la 6 e chambre du tribunal administratif (paragraphe 5 ci-dessus) uniquement à l’égard de M.A. et A.Ö. Aux termes de ce jugement, ces derniers devaient réintégrer la fonction publique. GRIEF
19.Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant reproche au tribunal administratif l’absence de motivation des décisions rendues à son encontre. Il soutient que son droit à un procès équitable, et notamment son droit à la présomption d’innocence, a été ainsi méconnu.
1. Peut-on considérer que le jugement de la 6 e chambre du tribunal administratif d’Istanbul et l’arrêt du Conseil d’État ont respecté la présomption d’innocence énoncée à l’article 6 § 2 de la Convention (voir, par exemple, Y c. Norvège , n o 56568/00, CEDH 2003 ‑ II (extraits), et Moullet c. France (déc.), n o 27521/04, 13 septembre 2007) ? À cet égard, quel poids doit-on accorder aux circonstances suivantes : a) les poursuites pénales engagées contre le requérant ont donné lieu à un jugement d’acquittement, au motif que sa culpabilité ne se trouvait pas établie au regard des faits reprochés, b) les motifs de l’arrêt de la 12 e chambre du Conseil d’État en date du 28 septembre 2004, repris par la 6 e chambre du tribunal administratif d’Istanbul le 31 mai 2006, se lisent ainsi en leurs passages pertinents en l’espèce : « (...) Vu les faits, constatant que le demandeur a dressé de faux procès-verbaux d’accident, alors même que les propriétaires ou conducteurs des véhicules impliqués ne se trouvaient pas sur les lieux, provoquant ainsi l’allocation de paiements indus de la part de la compagnie d’assurances au profit de certaines personnes, l’infraction était consommée et la culpabilité du demandeur par conséquent établie.
(...) » c) le Conseil d’État n’a, selon toute vraisemblance, pas tenu compte dans son arrêt du 30 septembre 2009 de l’acquittement au pénal du requérant. 2. Quelle distinction de fait et de droit la 12 e chambre du Conseil d’État opère-t-elle entre la situation du requérant et celle de ses coaccusés ? Pour quelle raison cet arrêt annule-t-il les sanctions disciplinaires de M.A. et A.Ö. mais pas celle du requérant alors qu’ils ont tous trois été acquittés à l’issue de la même procédure pénale ? À cet égard, l’arrêt du Conseil d’État peut-il passer pour suffisamment motivé sous l’angle de l’article 6 de la Convention ?