CAUZUL MYALICHEV v. RUSIA (Declarația nr. 9237/14) JUDGMENT STRASBOURG 8 noiembrie 2016 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Myalichev v. Rusia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: Helena Jäderblom, președinte, Dmitry Dedov, Branko Lubarda, judecători și Fatoș Aracı, Registratorul adjunct al secțiunii, deliberat în particular la 11 octombrie 2016, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 9237/14) împotriva Federației Ruse depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național rus, dl Sergey Anatolyevich Myalichev („reclamantul”), la 8 ianuarie 2014. Guvernul rus („Guvernul”) a fost reprezentat de dl G. Matyushkin, reprezentantul Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 2 decembrie 2014, reclamația privind detenția reclamantului a fost comunicată guvernului și restul cererii a fost declarată inadmisibilă în temeiul articolului 54 § 3 din Regulamentul Curții. CIRCUMSTĂRILE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1974 și a trăit în regiunea Sverdlovsk. La 6 aprilie 2012, Curtea de District Leninskiy din Nizhniy Tagil a emis un ordin de detenție în ceea ce privește reclamantul care a fost acuzat de crimă și a fost abscondat. Ordinul a fost valabil pentru o perioadă inițială de două luni după arestarea reclamantului. La 19 februarie 2013, reclamantul a fost prins în China și extraditat în Rusia. La 30 aprilie 2013, procurorul districtului Leninskiy a solicitat Curții de District să prelungească detenția reclamantului pentru încă două luni. În aceeași zi Curtea de District a acordat cererea în parte. Acesta a prelungit perioada autorizată de detenție “pentru o lună, până la 19 mai”. Reclamantul a depus un recurs. El s-a plâns, în special, că perioada inițială de detenție de două luni a expirat deja la 19 aprilie 2013 și că detenția ulterioară a fost ilegală. La 10 iunie 2013, Curtea Regională Sverdlovsk a respins recursul. La 26 septembrie 2013, un judecător al Curții Regionale a refuzat concediul de recurs la instanța regională de casare. 10. La 4 martie 2014, un judecător al Curții Supreme a Federației Ruse a refuzat reclamantul să permită apelul la Curtea Supremă. Judecătorul a remarcat, în special, că depunerea tardivă a unei cereri de prelungire a perioadei autorizate de detenție nu a constituit un motiv pentru variarea măsurii de custodie. Reclamantul s-a plâns că detenția sa în perioada 19-30 aprilie 2013 a fost ilegală. Curtea va examina această plângere în temeiul articolului § 1 din Convenție, care citește după cum urmează: „1. Oricine are dreptul la libertate și la securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afara libertății ... în conformitate cu o procedură prevăzută de lege ...” Admisibilitatea 12. Guvernul a susținut că cererea este inadmisibilă în temeiul reglementării de șase luni, deoarece reclamantul și-a depus plângerea la 8 ianuarie 2014, la mai mult de șase luni de la decizia de recurs din 10 iunie 2013. În răspuns, reclamantul a făcut trimitere la decizia Curții Supreme din 4 martie 2014, prin care plângerea sa a fost respinsă în instanță finală. 13. Curtea observă că cererea a fost introdusă mai mult de șase luni de la decizia de recurs din 10 iunie 2013, dar în termen de șase luni de la decizia instanței regionale din 26 septembrie 2013 prin care cererea de reexaminare a punctelor de drept (casarea) a fost respinsă. Aceste evoluții au coincidit în timp cu o reformă a sistemului de recurs în cadrul procedurilor penale ruse în care a fost adăugată o instanță de recurs la nivel regional și două nivele ale procedurilor de cassare au înlocuit două nivele de revizuire a supravegherii. În ceea ce privește cel de-al doilea sistem, a fost poziția constantă a Curții că o hotărâre adoptată de o instanță de a doua instanță la nivel regional în cadrul procedurii penale de casație a fost „decizia finală” în sensul articolului 35 § 1 din convenție. În noul sistem, termenele de depunere a apelurilor în cazare au fost mai lungi, însă Curtea a exprimat recent opinia că aceste termene pot fi încă conciliate cu cerințele Convenției privind un remediu eficace (a se vedea Kashlan c. Rusia) (dec.), nr. 60189/15, § 27, 19 aprilie 2016). Prin urmare, nu a fost irazonabil ca reclamantul să încerce un remediu care a fost considerat anterior ca rezultă în hotărârea finală în cadrul procedurii interne și care nu a fost constatat de Curtea ca fiind ineficace. În consecință, Curtea constată că cererea nu a fost întârziată și respinge obiecția Guvernului. 14. Curtea consideră că cererea nu este vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție, menționând în continuare că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea observă că ordinul inițial de detenție a autorizat detenția reclamantului pentru o perioadă de două luni începând cu data arestării sale. Întrucât el a fost arestat la 19 februarie 2013, perioada de detenție autorizată a expirat la 19 aprilie 2013. O prelungire suplimentară nu a fost acordată până la 30 aprilie 2013; aceasta a acoperit retrospectiv perioada între 19 și 30 aprilie 2013. În ceea ce privește autorizarea retrospectivă a acestei perioade, prin ordinul din 30 aprilie, Curtea a constatat în multe cazuri ruse că orice ex post facto autorizarea detenției în reținere este încălcată atât legislația internă, cât și cerințele Convenției, deoarece este incompatibilă cu „dreptul la securitatea persoanei” și este neapărat afectată de arbitrare (a se vedea, printre altele, Khudoyorov c. Rusia , nr. 6847/02, §§§ 138-142, ECHR 2005-X (extracturi); Shukhardin c. Rusia , nr. 65734/01, § 69, 28 iunie 2007; Samoshenkov și Strokov c. Rusia , nos. 21731/03 și 1886/04, § 49, 22 iulie 2010, și Karimov c. Rusia , nr. 54219/08, § 117, 29 iulie 2010). 17. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție din cauza detenției reclamantului din 19 până la 30 aprilie 2013. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 18. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 19. 20. Curtea atribuie reclamantului 7,500 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale, precum și orice impozit care poate fi taxabil. 21. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, CURTEA, UNANIMOUS, declara cererea admisibilă; declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 7.500 (sapte mii cinci sute) de euro în ceea ce privește prejudiciile morale, care va fi convertită în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare; (b) cea de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale; restul cererii reclamantei pentru o justă satisfacție. Efectuat în limba engleză și notificat în scris la 8 noiembrie 2016, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Fatoș Aracı Helena Jäderblom Președintele adjunct al grefierului
THIRD SECTION
MYALICHEV v. RUSSIA
(Application no. 9237/14)
JUDGMENT
8 November 2016
This judgment is final but it may be subject to editorial revision.
In the case of Myalichev v. Russia,
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Committee composed of:
Helena Jäderblom,
President,
Dmitry Dedov,
Branko Lubarda,
judges,
and Fatoș Aracı,
Deputy Section Registrar,
Having deliberated in private on 11 October 2016,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 9237/14) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Russian national, Mr Sergey Anatolyevich Myalichev (“the applicant”), on 8 January 2014.
2.
The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr G. Matyushkin, the Representative of the Russian Federation to the European Court of Human Rights.
3.
On 2 December 2014 the complaint concerning the applicant’s detention was communicated to the Government and the remainder of the application was declared inadmissible pursuant to Rule 54 § 3 of the Rules of Court.
4.
The applicant was born in 1974 and lived in the Sverdlovsk Region.
5.
On 6 April 2012 the Leninskiy District Court in Nizhniy Tagil issued a detention order in respect of the applicant who had been charged with murder and had absconded. The order was to be valid for an initial period of two months following the applicant’s arrest.
6.
On 19 February 2013 the applicant was apprehended in China and extradited to Russia.
7.
On 30 April 2013 the Leninskiy district prosecutor asked the District Court to extend the applicant’s detention for a further two months. On the same day the District Court granted the application in part. It extended the authorised period of detention “for one month, until 19 May”.
8.
The applicant filed an appeal. He complained, in particular, that the initial two-month detention period had expired already on 19 April 2013 and that his subsequent detention had been unlawful.
9.
On 10 June 2013 the Sverdlovsk Regional Court rejected the appeal. On 26 September 2013 a judge of the Regional Court refused the applicant leave to appeal to the regional cassation instance.
10.
On 4 March 2014 a judge of the Supreme Court of the Russian Federation refused the applicant leave to appeal to the Supreme Court. The judge noted, in particular, that the belated filing of an application for an extension of the authorised period of detention was not a ground for varying the custodial measure.
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5 § 1 OF THE CONVENTION
11.
The applicant complained that his detention in the period from 19 to 30 April 2013 had been unlawful. The Court will examine this complaint under Article
5
1.of the Convention which reads as follows:
“1.
Everyone has the right to liberty and security of person. No one shall be deprived of his liberty save ... in accordance with a procedure prescribed by law ...”
A.
Admissibility
12.
The Government submitted that the application was inadmissible by virtue of the six-month rule because the applicant had lodged his complaint on 8 January 2014, more than six months after the appeal decision of 10
June 2013. In reply, the applicant referred to the Supreme Court’s decision of 4 March 2014, by which his complaint had been rejected at final instance.
13.
The Court observes that the application was introduced more than six months after the appeal decision of 10 June 2013 but within six months of the regional court’s decision of 26 September 2013 by which the application for review on points of law (cassation) had been rejected. These developments coincided in time with a reform of the system of appeals in Russian criminal proceedings in which an appeal instance was added at the regional level and two levels of cassation proceedings replaced two levels of supervisory review. As regards the former system, it had been the Court’s constant position that a decision taken by a second-instance court at the regional level in the criminal cassation proceedings was the “final decision” within the meaning of Article 35 § 1 of the Convention. In the new system, the time-limits for lodging cassation appeals were longer, but the Court recently expressed the opinion that such time-limits could still be reconciled with the Convention requirements on an effective remedy (see
Kashlan v.
Russia
(dec.), no. 60189/15, § 27, 19 April 2016). It was therefore not unreasonable for the applicant to attempt a remedy which had been previously considered to result in the final decision in the domestic proceedings and which had not been found by the Court to be ineffective. The Court accordingly finds that the application was not belated and rejects the Government’s objection.
14.
The Court considers that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
B.
Merits
15.
The Court observes that the initial detention order authorised the applicant’s detention for a period of two months starting from the date of his arrest. As he was arrested on 19 February 2013, the authorised detention period expired on 19 April 2013. A further extension was not granted until 30 April 2013; it covered retrospectively the period from 19 to 30
April
2013 and a future period until 19 May 2013.
16.
It follows that the applicant’s detention between 19 and 30
April
2013 was not based on a judicial order. As regards the retrospective authorisation of that period by the order of 30 April, the Court has found in many Russian cases that any
ex post facto
authorisation of detention on remand is in breach of both the domestic law and the Convention requirements because it is incompatible with the “right to security of person” and is necessarily tainted with arbitrariness (see, among others,
Khudoyorov v. Russia
, no. 6847/02, §§ 138-142, ECHR 2005-X (extracts);
Shukhardin v. Russia
, no. 65734/01, § 69, 28 June 2007;
Samoshenkov and Strokov v. Russia
, nos. 21731/03 and 1886/04, § 49, 22
July 2010, and
Karimov
v. Russia
, no. 54219/08, § 117, 29 July 2010).
17.
There has accordingly been a violation of Article 5 § 1 of the Convention on account of the applicant’s detention from 19 to 30
April
2013.
II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
18.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
19.
The applicant claimed 20,000 euros (EUR) in respect of non
‑
pecuniary damage. The Government considered the claim to be excessive.
20.
The Court awards the applicant EUR 7,500 in respect of non
‑
pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable.
21.
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
1.
Declares
the application admissible;
2.
Holds
that there has been a violation of Article 5 § 1 of the Convention;
3.
Holds
(a)
that the respondent State is to pay the applicant, within three months, 7,500 (seven thousand five hundred) euros in respect of non
‑
pecuniary damage,
to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement;
(b)
that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;
4.
Dismisses
the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 8 November 2016, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Fatoș Aracı
Helena Jäderblom
Deputy Registrar
President