AFFAIRE HAMDEMİR ET AUTRES c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr o 41896/08) împotriva Republicii Turcia de către doisprezece cetățeni ai acestui stat ale căror nume apar în anexa I (« reclamanții »), care au sesizat Curtea pe 27 august 2008 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamanții au fost reprezentați de Mmes O. Aslan, B. Timtik, T. Tanay, E. Timtik și B. Așçı, avocate la Istanbul. Guvernul turc (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său.

Reclamanții se plângeau de o violare a articolului 2 din Convenție din cauza intervenției sangeroase a forțelor de ordine în penitenciarul Bayrampașa. Se plângeau, de altfel, de insuficiența investigațiilor penale efectuate cu privire la plângerile lor.

Pe 7 februarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. PE FAPTE I.

În cursul lunii decembrie 2000, o echipă de mediatori, compusă din deputați, reprezentanți ai organizațiilor neguvernamentale și un grup de artiști și intelectuali cunoscuți, s-a întâlnit cu greviștii foamei. O delegație a Comitetului european pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT) s-a deplasat și ea în Turcia, la invitația guvernului turc, pentru a conduce discuții. Cu toate acestea, nu s-a putut găsi nici o soluție.

Pe 18 decembrie 2000, directorul penitenciarului Bayrampașa a depus parhetului Istanbul o cerere de intervenție a forțelor de ordine. A explicat că patruzeci și cinci de deținuți observau « postul morții » și refuzau examinările medicale cotidiene efectuate de medicii penitenciarului și îngrijirile propuse de ei. Deținuții nu ar fi renunțat la continuarea postului lor chiar și după intervenția mediatorilor, a familiilor și a medicilor. Pe 15 decembrie 2000, deținuții ar fi refuzat să fie examinați de medici trimisi de Ordinul medicilor. Aceștia ar fi constatat totuși o pierdere alarmantă de greutate la acești deținuți, precum și o deteriorare a sănătății lor, și ar fi observat că, în zilele următoare, funcțiile vitale ale interesaților ar fi fost afectate și că primele decese ar fi survenit. Pentru directorul penitenciarului, o intervenție a forțelor de ordine ar fi permis administrarea deținuților a îngrijirilor necesare și prevenirea deceselor. A. Intervenția forțelor de ordine în penitenciarul Bayrampașa

Pe 19 decembrie 2000, forțele de ordine au intervenit simultan în aproximativ douăzeci de stabilimente penitenciare, inclusiv penitenciarul Bayrampașa unde erau deținuți rudele reclamanților. În cursul acestei operații, denumită « revenire la viață » ( hayata dönüș ), au survenite violente ciocniri între forțele de ordine și deținuți.

La penitenciarul Bayrampașa, operația a vizat blocul C, compus din optsprezece dormitoare. În cursul acesteia, doisprezece deținuți și-au pierdut viața printre care rudele reclamanților, și aproximativ cincizeci de deținuți au fost răniți, dintre care unii de armă de foc.

Conform procesuluzi-verbal de opt pagini întocmit după operație, intervenția s-a desfășurat aproximativ de la orele 5 dimineața pentru a se termina către orele 20 h 30 în seara. După apelul la predare lansat de forțele de ordine, unii deținuți ocupând anumite dormitoare au acceptat evacuarea fără a opune rezistență. Alți deținuți au construit baricade în spatele ușilor dormitoriilor și au continuat rezistența și atacurile lor folosind arme de foc, lansatoare de flacără, cocktailuri Molotov și materiale inflamabile. Forțele de ordine au lansat bombe lacrimogene pentru a neutraliza răsculații și au folosit armele de foc doar în caz de necesitate (pentru o descriere mai detaliată a desfășurării faptelor după cum sunt expuse în acest proces-verbal, a se vedea cauza İsmail Altun c. Turcia , nr o 22932/02, §§ 9 ‑ 19, 21 septembrie 2010).

Conform unui raport întocmit de pompieri, se estima că un incendiu fusese declanșat de punerea pe foc, de deținuți, a saltelelor și a lenjeriei. Flăcările s-ar fi propagat apoi în întreg dormitorul.

După rapoartele de autopsie, rudele reclamanților, Șefinur Tezgel, Yazgülü Güder, Seyhan Doğan, Gülser Tuzcu, Özlem Ercan, Nilüfer Alcan și Așur Korkmaz, au murit din otrăvire cu dioxid de carbon, și Fırat Tavuk, Cengiz Çalıkopan, Ali Ateș și Mustafa Yılmaz au fost uciși prin armă de foc și explozivi. B. Investigațiile și procedurile penale privind evenimentele din penitenciarul Bayrampașa 1. Investigația și procedura penală deschise pentru rănile și decesele survenite în curs de operație « revenire la viață »

Pe 21 decembrie 2000, forțele de ordine au efectuat o percheziție a blocului C. Conform procesuluzi-verbal de percheziție, forțele de ordine descoperiseră la această ocazie un fuzil de asalt de tip Kalachnikov cu patru încărcătoare, precum și 78 de gloanțe și 57 de țevi corespunzând acestei arme. Găsiseră și patru pistoale cu încărcătoarele și gloanțele lor, aproximativ o sută de obiecte tăioase, o antenă și un receptor satelit, încărcătoare, adaptoare, arcuri și numeroase săgeți fabricate cu seringi, unsprezece dispozitive explozive improvizate, o mașină de găurit, ferăstraie, 58 de măști de gaz improvizate, fiole de acid și materiale inflamabile, masă, echipamente de sunet, arme false, precum și un număr foarte mare de documentații, obiecte și înregistrări audio și video privind organizații ilegale.

Pe 22 decembrie 2000 și 19 ianuarie 2001, mai mulți experți din institutul medicolegal au procedat, la cererea procuraturii Eyüp, la cercetări în penitenciarul Bayrampașa în scopuri de expertiză. La vizita lor, au observat mai întâi că locurile nu mai erau în starea în care se găseau la terminarea operației, din cauza operațiunilor de percheziție generală efectuate de jandarmi. Au efectuat apoi ridicarea impacturilor de gloanțe și a deteriorării în coridorul central și dormitoare, și au adunat pe loc zeci de bombe lacrimogene.

În raportul lor întocmit pe 14 februarie 2001, experții au observat că bombele cu gaz lacrimogen conțineau 35 de grame de gaz CS (clorobenziliden malonitrile) și 0,21 grame de exploziv. Experții au concluzionat, ținând seama de suprafața dormitorului respectiv (C1) și de numărul de bombe găsite pe loc (patruzeci și cinci), că cantitatea de gaz lacrimogen folosit în dormitorul în cauză era cu mult mai mare decât pragul mortal. Au precizat, în sfârșit, că era imposibil să se determine cu exactitate originea incendiilor, care ar fi putut fi cauzate de utilizarea excesivă de bombe lacrimogene într-un spațiu conținând materiale inflamabile sau ar fi putut fi fapta deținuților (auto ‑ immolații sau incendii voluntare).

Pe 16 mai 2002, comandamentul regional al jandarmeriei Istanbul a furnizat informații parhetului Eyüp cu privire la planul de intervenție al forțelor de ordine. A precizat că intervenția fusese realizată în patru etape, a indicat ce unități participaseră la operație și a dat explicații asupra misiunii atribuite fiecăreia.

Pe 8 mai 2003, procurorul Republicii Eyüp a sesizat prefectul Istanbul cu o cerere de autorizare a urmăririi împotriva agenților forțelor de ordine care participaseră la operație în penitenciarul Bayrampașa.

Pe 25 august 2003, prefectul a refuzat acordarea autorizării solicitate.

Pe 16 martie 2004, tribunalul administrativ Istanbul (« tribunalul administrativ ») a anulat decizia litigioasă pe temeiuri că identitatea agenților care participaseră la operație nu fusese determinată și că depozițiile lor nu fusese culese.

Pe 2 aprilie 2005, prefectul și-a reiterata refuzul de a autoriza urmărirea. Pe 28 iunie 2005, tribunalul administrativ a anulat și această decizie din aceleași temeiuri ca cele anterior reținute, și a retrimis cauza prefectului.

Pe 10 aprilie 2006, prefectul și-a reiterata refuzul de a autoriza urmărirea.

Pe 21 septembrie 2006, tribunalul administrativ a anulat și decizia prefectului din 10 aprilie 2006. A observat că, conform articolului 2 din legea nr o 4483 privind urmărirea funcționarilor, nu era necesar să se obțină autorizarea ierarhiei pentru a urmări funcționarii pentru infracțiuni de tortură și abuz. A estimat că decizia prefectului era contrară legii și procedurii, și a retrimis dosarul prefecturii în vederea transmiterii la parhet pentru investigația cauzei.

Pe 1 aprilie 2010, procurorul Republicii Eyüp, observând că identitatea anumitor jandarmi care participaseră la operație nu fusese încă determinată, a hotărât să despartă partea investigației care-i privea din restul investigației. 24. Pe 2 aprilie 2010, el a emis o ordonanță de neîncepere a urmăririi privind 214 jandarmi care nu fusesera trimiși la penitenciarul Bayrampașa sau care asiguraseră doar transferurile deținuților spre penitenciare și spitale. În aceeași zi, procurorul Republicii Eyüp a transmis dosarul de investigație parhetului Bakırköy pentru deschiderea unei acțiuni penale împotriva treizeci și nouă de jandarmi identificați ca având participat la operație.

Pe 20 aprilie 2010, procurorul Republicii Bakırköy a inculpat treizeci și nouă de jandarmi în cauză de omor și tentativă de omor în exercițiul funcțiunilor. I-a acuzat că depășiseră puterile pe care le-au conferit funcțiunile prin folosire excesivă a forței și armelor, utilizare care provocase moartea a doisprezece deținuți și ocazionaseleziuni a douăzeci și nouă de deținuți.

Procesul s-a deschis în fața curții de asiselor Bakırköy.

În ședințele ținute pe 6 aprilie și 27 iulie 2011, curtea de asisese Bakırköy continuă audiția acuzaților, plângeților și martorilor. Ea versa în dosarul depozițiile culese pe comision rogatorie și reitera actele de procedură neexecutate încă.

Procesul penal este încă în curs. 2. Procedurile penale menite împotriva personalului de supraveghere a penitenciarului pentru abuz de putere și împotriva jandarmi intervenind la evacuarea deținuților pentru abuz de putere și rău.

Pe 16 iulie 2001, procurorul Republicii a inculpat 155 membri ai personalului penitenciarului – paznici ai penitenciarului, jandarmi în funcție la penitenciar și responsabili ai detectorul de raze X – pentru abuz de putere, pe motiv că permiteau introducerea armelor de foc în stabilimentul penitenciar. A inculpat și 1 460 de jandarmi care procesaseră la evacuarea deținuților la terminarea operației, reprochând abuse de putere și infligerea abuzurilor deținuților în cazul evacuării lor.

Pe 2 februarie 2007, tribunalul penal Eyüp a separat partea procedurii intentate împotriva personalului penitenciarului de cea privind 1 460 de jandarmi implicați în evacuarea deținuților.

Pe 23 iunie 2008, tribunalul penal, în două sentințe separate, a declarat stinsă pentru prescripție acțiunea penală intentată împotriva jandarmi și împotriva personalului penitenciarului. Pe 31 mai 2011, prin confirmarea Curții de Casație, sentințele au devenit definitive. II.

O delegație a Comitetului european pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT) s-a deplasat în Turcia, la invitația guvernului turc, în scopuri de a conduce discuții cu deținuții. Cu toate acestea, nu s-a putut găsi nici o soluție. Raportul pe care CPT-ul îl redactase după aceste întâlniri cu deținuții mai multor stabilimente penitenciare turce, în decembrie 2001, figura în hotărârea İsmail Altun (nr o 22932/02, § 57, precitată).

Guvernul contestă acuzațiile reclamanților.

Curtea, maestrul calificării faptelor, decide să examineze motivele doar din unghiul articolului 2 din Convenție, formulat după cum urmează în părțile sale relevante în speță : art. 2 « 1. Dreptul fiecărei persoane la viață este protejat de lege. Nimeni nu poate fi ucis în mod deliberat, cu excepția executării unei pedeapsi capitale pronunțate de un tribunal în caz că delictul este pedepsit cu această pedeapsă de lege. 2. Moartea nu este considerată infligită în încălcare a acestui articol în cazurile în care ar rezulta din recurs la forță făcut absolut necesar : a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale ; (...) c) pentru a represa, în conformitate cu legea, o revoltă sau o insurecție. » A. Privind admisibilitatea

Pe prima mână, Guvernul invită Curtea să respingă prezenta cerere pentru neepuizare a căilor de atac interne. Indică că procedura penală intentată împotriva 1 460 de jandarmi pentru abuz de putere și rău este în prezent în curs în fața Curții de Casație. Pe a doua mână, Guvernul indică că acțiunea penală intentată împotriva treizeci ‑ nouă de jandarmi relativă la conducerea operației litigioase este încă în curs în fața curții de asisese Bakırköy, și adaugă că o investigație a fost deschisă de parchetul Eyüp împotriva jandarmi ale căror identitate rămase nedeterminată și că rămâne în prezent în curs.

Reclamanții contestă argumentele Guvernului.

Privitor mai întâi la prima ramură a excepției preliminare, privind procedura penală intentată împotriva jandarmi pentru abuz de putere și rău, Curtea observă că, pe 23 iunie 2008, tribunalul penal a pus capăt acțiunii penale pentru motiv de prescripție și că, pe 31 mai 2011, Curtea de Casație a confirmat sentința tribunalului penal. La aceasta, Curtea reamintește că tolera că ultime schimb a căilor de atac interne să fie atins puțin după depunerea cererii, dar înainte ca ea să fie solicitată să se pronunțe asupra admisibilității acesteia (a se vedea, printre altele, Karoussiotis c. Portugalia , nr o 23205/08, § 57, CEDO 2011 (extrase), și Özçelebi c. Turcia , nr o 34823/05, § 35, 23 iunie 2015). Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului pe acest punct.

Cu privire la a doua ramură a excepției preliminare, Curtea estimează că vorba e de o chestiune strâns legată de efectivitatea investigației și a procedurii în cauză, deci la fondul motivelor bazate pe alegatul mancat de autorități al obligațiilor procedurale impuse de art. 2 din Convenție (a se vedea, de exemplu, Perișan și alții c. Turcia , nr o 12336/03, § 66, 20 mai 2010). Prin urmare, Curtea unește la fond a doua ramură a excepției preliminare ridicată de Guvern. Constată că cererea nu se lovește de nici o altă clauză de inadmisibilitate. B. Privind fondul 1. Tezele părților

Reclamanții sunt convinși că rudele lor și-au pierdut viața în cadrul unui masacru planificat și, având în vedere rănile infligite acestora, că au fost folosite arme chimice. De altfel, estimează că Statul nu s-a achitat de obligația de a proteja viața deținuților în penitenciare, plasați sub responsabilitate.

Guvernul afirmă că intervenția forțelor de ordine era justificată de necesitate de a restabili autoritatea Statului în penitenciar, de a securiza acest loc și de a îngriți deținuții pe care ceilalți codeti îi forțau să urmeze un « post al morții ». La acest punct, argumentează că era urgență și că operația vizabotezat în special protejarea vieții greviștilor foamei. Adaugă că eforturile autorităților de a debloca situația prin dialog s-au dovedit vane, și că chiar CPT-ul, invitat de Guvern, nu putusese rezolva criza.

De altfel, Guvernul asigură că, în curs de operație, au fost luate toate măsurile vizând protejarea vieții deținuților. Forțele de securitate ar fi lansat mai mulți apeluri la predare înainte de a interveni și ar fi făcut uz de gaz lacrimogen. Deținuții anumitor dormitoare s-ar fi conformat apelului autorităților fără a opune rezistență, în timp ce alți deținuți continuaseră să reziste ; aceștia din urmă ar fi construit baricide, deschisesere focul asupra forțelor de ordine, aruncat asupra lor materiale inflamabile și explozive și dat foc dormitoriilor și coridoarelor. La aceasta, Guvernul face referință la raportul experților conform căruia incendiul putusese fi declanșat voluntar de mutini. 2. Aprecierea Curții a. Principii generale

Curtea se referă la principiile generale aplicabile în materie, conform apariției în hotărârile Mustafa Tunç și Fecire Tunç c. Turcia ([Marea Cameră], nr o 24014/05, §§ 169-182, 14 aprilie 2015), și Kavaklıoğlu și alții c. Turcia (nr o 15397/02, §§ 168-175, 6 octombrie 2015). b. Aplicarea principiilor generale la prezenta speță

Curtea reamintește că, în caz de persoane rănite în timp ce se găseau sub control al autorităților sau agenților Statului – de exemplu în curs de operații polițienești sau militare –, povara probei revine în principal guvernului pârât; deci, acestuia ‑ i aparține să refute, prin mijloace apropiate și convingătoare, acuzațiile formulate la adresa sa, și mai ales a fortiori când autoritățile sau agenții în cauză sunt reputați fi singurii, pe de-o parte, care cunosc desfășurarea exactă a faptelor incriminate și, pe de altă parte, care au acces la informații capabile, precis, de a confirma sau de a refuta acuzații ( Mansuroğlu c. Turcia , nr o 43443/98, §§ 77 ‑ 78, 26 februarie 2008, și referințele figuring acolo, și Keser și Kömürcü c. Turcia , nr o 5981/03, § 60, 23 iunie 2009). La opinia Curții, aceste principii se aplică mutatis mutandis operațiunilor forțelor de ordine în centrele penitenciare care sunt plasate sub control strict al Statului ( İsmail Altun c. Turcia , nr o 22932/02, § 69, 21 septembrie 2010, și Kars și alții c. Turcia , nr o 66568/09, § 78, 22 martie 2016).

În prezenta cauză, pentru a verifica dacă Guvernul s-a achitat în mod satisfăcător de povara probei, Curtea va examina dacă investigația și procedura menite de autoritățile naționale au fost capabile să stabilească circumstanțele exacte la originea deceselor rudelor reclamanților.

Curtea reamintește că s-a pronunțat deja din unghiul articolului 2 din Convenție asupra operației militare conduse pe 19 decembrie 2000, ca urmare a rebeliunii din penitenciarul Bayrampașa, în special a blocului C al penitenciarului, în cadrul hotărârilor İsmail Altun (precitată), Düzova c. Turcia (nr o 40310/06, 5 iunie 2012), Șat c. Turcia (nr o 14547/04, 10 iulie 2012), Erol Arıkan și alții c. Turcia (nr o 19262/09, 20 noiembrie 2012), Songül İnce și alții c. Turcia (nr os 34252/10 și 25595/08, 26 mai 2015), și mai recent, Kars și alții c. Turcia (precitată). În aceste hotărâri, a concluzionat că forța folosită în curs de operație nu era « absolut necesară » în sensul articolului 2 § 2 din Convenție. Pentru a face aceasta, a observat că reclamanții în cauză au fost răniți în timp ce se găseau sub responsabilitate al Statului, și a constatat că Guvernul nu era în măsură să explice suficient originea rănilor lor nici să stabilească cu certitudine că interesații au fost victime a recurei la forță legitimă în sensul articolului 2 din Convenție.

După ce a examinat prezenta cauză, ținând seama de faptul că vorba e despre aceeași operație și aceeași procedură penală, Curtea nu vede circumstanțe particulare capabile să conducă la o concluzie diferită.

Observă de altfel că intervenția autorității administrative, anume prefectul, a împiedicat timp de mai mulți ani deschiderea unei investigații penale eficace, independente și capabile să stabilească circumstanțele în care s-a desfășurat operația litigioasă. Nu decât în 2010 o procedură penală a fost intentată, adică aproximativ zece ani după fapte. Pentru Curte, o durată atât de lungă este factor susceptibil să complice, pentru autoritățile naționale, colectarea probelor și stabilirea faptelor.

Observă apoi că treizeci și nouă de jandarmi sunt în curs de judecată în fața instanțelor judiciare, pentru omor și tentativă de omor în exercițiul funcțiunilor. După examinarea ansamblului elementelor pe care le deține și fără a prejudeca rezultatul procedurii penale în curs, Curtea estimează că lumina încă nu a fost făcută asupra desfășurării exacte a operației în cauză și asupra circumstanțelor în care rudele reclamanților și-au pierdut viața.

La lumina a ceea ce precede, Curtea observă că, pân-acum, investigația și procedura penală nu au permis încă să se stabilească circumstanțele care au înconjurat decesele rudelor reclamanților în timp ce se găseau sub responsabilitate al Statului. Deci, Guvernul nu este în măsură să explice suficient originea deceselor rudelor reclamanților și să stabilească cu certitudine că aceștia au fost victime a recurei la forță legitimă, în sensul articolului 2 din Convenție.

Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului bazată pe neepuizare a căilor de atac interne.

Ținând seama de ansamblul circumstanțelor, în prezenta Curte conchide că forța folosită împotriva rudelor reclamanților nu era « absolut necesară » în sensul articolului 2 § 2 din Convenție.

De altfel, Curtea observă că prezenta cauză, ca și alte similare menționate mai sus, și-are originea în pierderea de control și de supraveghere al Statului în penitenciare, ceea ce rezultase din introducerea produselor foarte periculoase și a diverselor materiale de muniție în interiorul stabilimentului. Pentru Curte, circulația muniției în interiorul unui penitenciar trebuie să fie luată cel mai serios, din cauza amenințării pe care aceasta o reprezintă pentru protecția deținuților.

Ceea ce explică de altfel că, după operație, paznici și alți membri ai personalului de supraveghere au fost puși în cauză pentru abuz de putere din cauza circulației armelor în sânul stabilimentului (§29 mai sus). Toate acestea demonstrează că autoritățile permituse de ceva timp deja, o situație foarte periculoasă pentru viața deținuților fără a căuta să-i remedieze.

Privitor la obligația pozitivă care pesează Statului pe baza articolului 2 din Convenție, și ținând seama de previzibilitate, Curtea consideră că autoritățile erau pe deplin conștiente de nesiguranța care domnea în aceste stabilimente penitenciare.

Curtea reafirmă că pierderea controlului efectiv al Statului asupra unuia din penitenciarele sale este rezultat direct dintr-o defecțiune în organizare sau în funcționarea normală a serviciului public al cărui unic Stat poate fi considerat responsabil ( İsmail Altun , precitată, § 70 ; a se vedea de altfel Makbule Akbaba și alții c. Turcia , nr o 48887/06 , § 36, 10 iulie 2012).

De altfel, acțiunea publică întreprinsă la adresa paznicilor și altor personaluri penitenciare în fața jurisdicției penale fiindultima fost declarată stinsă prin prescripție, nici o responsabilitate nu a putut fi examinată penal.

La aceasta, Curtea repetă că sistemul penal nu poate avea nici o forță dissuasivă proprie la asigurarea prevenției eficace a actelor ilegale când, la terminarea procedurilor penale, autorii acestor acte beneficiază de prescripție a acțiunii publice din cauza inactivității autorităților statale ( Öztünç c. Turcia , nr o 14777/08, § 72, 9 februarie 2016).

Ținând seama de ansamblul circumstanțelor prezentei spețe, Curtea estimează că Guvernul mancat de asemenea la obligația, în sensul articolului 2 din Convenție, de a lua măsuri preventive pentru a proteja viața persoane plasate sub responsabilitate în penitenciarul Bayrampașa.

Prin urmare, Curtea conchide la violare a articolului 2 din Convenție din cauza forței folosite în curs de operație militară împotriva rudelor reclamanților și pentru a mancat la obligația de a proteja persoane plasate sub responsabilitate al Statului în penitenciare (paragrafele 53 și 60 mai sus). Ținând seama de această constatare de violare, Curtea nu estimează necesar să examineze separat motivul (§34 mai sus) privind distrugerea dovezilor operației ca responsabilii acesteia nu fussent deranjați. II.

Reclamanții declară că nu au dorit să formuleze o cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea estimează că nu este locul să le ocorde o sumă la acest titlu. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă ; 2. Declară că a existat o violare a articolului 2 din Convenție. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 15 noiembrie 2016, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului Curții. Stanley Naismith Julia Laffranque Grefier Președintă ANEXĂ Lista reclamanților Semra HAMDEMİR născută în 1969 Fatma ALCAN născută în 1942 Türkay ALCAN născut în 1932 Ahmet ATEȘ născut în 1943 Ali ÇALIKOPARAN Halis ERCAN Müslüm GÜDER născut în 1956 Kenan GÜNYEL născut în 1974 Lütfiye KAYIM născută în 1979 Hüseyin KORKMAZ născut în 1953 Fadime TEZGEL născută în 1949 Serpil TUZCU născută în 1970

Les requérants ont été représentés par M es O. Aslan, B. Timtik, T. Tanay, E. Timtik et B. Așçı, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Les requérants se plaignaient d’une violation de l’article 2 de la Convention en raison de l’intervention sanglante des forces de l’ordre dans la prison de Bayrampașa. Ils se plaignaient par ailleurs d’une insuffisance des investigations pénales menées au sujet de leurs plaintes.

Le 7 février 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Au cours du mois de décembre 2000, une équipe de médiateurs, composée de députés, de représentants d’organisations non gouvernementales et d’un groupe d’artistes et d’intellectuels connus, s’entretint avec les grévistes de la faim. Une délégation du Comité européen pour la prévention de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants (CPT) se rendit aussi en Turquie aux fins de mener des entretiens, à l’invitation du gouvernement turc. Toutefois, aucune solution ne put être trouvée.

Le 18 décembre 2000, le directeur de la prison de Bayrampașa soumit à l’approbation du parquet d’Istanbul une demande d’intervention des forces de l’ordre. Il expliqua que quarante-cinq détenus observaient le « jeûne de la mort » et refusaient les examens médicaux quotidiens assurés par les médecins de la prison et les soins proposés par eux. Les prisonniers n’auraient pas renoncé à poursuivre leur jeûne malgré l’intervention de médiateurs, de leurs familles et des médecins. Le 15 décembre 2000, les prisonniers auraient refusé d’être examinés par des médecins envoyés par l’Ordre des médecins. Ces derniers auraient toutefois constaté une perte de poids alarmante chez ces prisonniers, ainsi qu’une détérioration de leur santé, et relevé que, dans les jours à venir, les fonctions vitales des intéressés seraient atteintes et que les premiers décès surviendraient. Pour le directeur de la prison, une intervention des forces de l’ordre permettrait de prodiguer aux prisonniers les soins nécessaires et de prévenir des décès. A. L’intervention des forces de l’ordre dans la prison de Bayrampașa

Le 19 décembre 2000, les forces de l’ordre intervinrent simultanément dans une vingtaine d’établissements pénitentiaires, dont la prison de Bayrampașa où étaient détenus les proches des requérants. Au cours de cette opération, baptisée « retour à la vie » ( hayata dönüș ), de violents heurts survinrent entre les forces de l’ordre et les prisonniers. 9. À la prison de Bayrampașa, l’opération visa le bloc C, composé de dix-huit dortoirs. Au cours de celle-ci, douze détenus trouvèrent la mort parmi lesquels les proches des requérants, et une cinquantaine de détenus furent blessés, dont certains par arme à feu.

Selon le procès-verbal de huit pages dressé à la suite de l’opération, l’intervention avait débuté vers 5 heures du matin pour se terminer vers 20 h 30 dans la soirée. À la suite de l’appel à la reddition lancé par les forces de l’ordre, certains prisonniers occupant certains dortoirs avaient accepté l’évacuation sans opposer de résistance. Les autres détenus avaient dressé des barricades derrière les portes des dortoirs et poursuivi leur résistance et leurs agressions en utilisant des armes à feu, des lance-flammes, des cocktails Molotov et des produits inflammables. Les forces de l’ordre avaient lancé des bombes lacrymogènes pour neutraliser les mutins et n’avaient utilisé leurs armes à feu qu’en cas de nécessité (pour une description plus détaillée du déroulement des faits tels qu’exposés dans ce procès-verbal, voir l’affaire İsmail Altun c. Turquie , n o 22932/02, §§ 9 ‑ 19, 21 septembre 2010).

Selon un rapport rédigé par les pompiers, il était estimé qu’un incendie avait été déclenché par la mise à feu, par les détenus, des matelas et de la literie. Les flammes se seraient ensuite propagées dans tout le dortoir.

D’après les rapports d’autopsie, les proches des requérants, Șefinur Tezgel, Yazgülü Güder, Seyhan Doğan, Gülser Tuzcu, Özlem Ercan, Nilüfer Alcan et Așur Korkmaz, sont morts d’une intoxication au dioxyde de carbone, et Fırat Tavuk, Cengiz Çalıkopan, Ali Ateș et Mustafa Yılmaz ont été tués par balles et explosifs. B. Les enquêtes et procédures pénales relatives aux événements survenus à la prison de Bayrampașa 1. L’enquête et la procédure pénales ouvertes pour les blessures et les décès survenus pendant l’opération « retour à la vie »

Le 21 décembre 2000, les forces de l’ordre procédèrent à une fouille du bloc C. Selon le procès-verbal de fouille, les forces de l’ordre avaient découvert à cette occasion un fusil d’assaut de type Kalachnikov avec quatre chargeurs ainsi que 78 balles et 57 douilles correspondant à cette arme. Elles avaient également trouvé quatre pistolets avec leurs chargeurs et des balles, une centaine d’objets tranchants, une antenne et un receveur satellites, des chargeurs, des adaptateurs, des arcs et de nombreuses flèches fabriquées avec des seringues, onze engins explosifs artisanaux, une perceuse, des scies, 58 masques à gaz artisanaux, des flacons d’acide et de produits inflammables, des masses, des équipements de son, des armes factices, ainsi qu’un très grand nombre de documentations, objets et enregistrements audio et vidéo relatifs à des organisations illégales.

Le 22 décembre 2000 et le 19 janvier 2001, plusieurs experts de l’institut médicolégal procédèrent, sur demande du parquet d’Eyüp, à des recherches à la prison de Bayrampașa aux fins d’expertise. Lors de leur visite, ils notèrent d’abord que les lieux n’étaient plus dans l’état dans lequel ils se trouvaient à l’issue de l’opération, en raison des opérations de fouille générale effectuée par les gendarmes. Ils firent ensuite le relevé des impacts de balles et des détériorations dans le couloir central et les dortoirs, et ils recueillirent sur place des dizaines de grenades lacrymogènes.

Dans leur rapport rédigé le 14 février 2001, les experts relevèrent que les grenades de gaz lacrymogène contenaient 35 grammes de gaz CS (chlorobenzylidène malonitrile) et 0,21 grammes d’explosif. Les experts conclurent, au vu de la surface du dortoir concerné (C1) et du nombre de grenades retrouvées sur les lieux (quarante-cinq), que la quantité de gaz lacrymogène utilisée dans le dortoir en question était largement supérieure au seuil mortel. Ils précisèrent enfin qu’il était impossible de déterminer avec exactitude l’origine des incendies, ceux-ci pouvant avoir eu pour cause l’utilisation excessive de grenades lacrymogènes dans un espace contenant des matériaux inflammables ou avoir été le fait des détenues (auto ‑ immolations ou incendies volontaires).

Le 16 mai 2002, le commandement régional de la gendarmerie d’Istanbul donna des informations au parquet d’Eyüp au sujet du plan d’intervention des forces de l’ordre. Il précisa que l’intervention avait été réalisée en quatre étapes, indiqua quelles unités avaient participé à l’opération et donna des explications sur la mission attribuée à chacune d’elles.

Le 8 mai 2003, le procureur de la République d’Eyüp saisit le préfet d’Istanbul d’une demande d’autorisation de poursuites contre les agents des forces de l’ordre ayant participé à l’opération au sein de la prison de Bayrampașa.

Le 25 août 2003, le préfet refusa d’accorder l’autorisation sollicitée.

Le 16 mars 2004, le tribunal administratif d’Istanbul (« le tribunal administratif ») annula la décision litigieuse aux motifs que l’identité des agents ayant participé à l’opération n’avait pas été déterminée et que leurs dépositions n’avaient pas été recueillies.

Le 2 avril 2005, le préfet réitéra son refus d’autoriser les poursuites. Le 28 juin 2005, le tribunal administratif annula également cette décision pour les mêmes motifs que ceux précédemment retenus, et il renvoya l’affaire au préfet.

Le 10 avril 2006, le préfet réitéra son refus d’autoriser les poursuites.

Le 21 septembre 2006, le tribunal administratif annula également la décision du préfet en date du 10 avril 2006. Il releva que, selon l’article 2 de la loi n o 4483 relative à la poursuite des fonctionnaires, il n’était pas nécessaire d’obtenir l’autorisation de la hiérarchie pour poursuivre les fonctionnaires pour des infractions de torture et de mauvais traitements. Il estima que la décision du préfet était contraire à la loi et à la procédure, et il renvoya le dossier à la préfecture en vue de sa transmission au parquet pour instruction de l’affaire.

Le 1 er avril 2010, le procureur de la République d’Eyüp, relevant que l’identité de certains gendarmes ayant participé à l’opération n’avait toujours pas été déterminée, décida de disjoindre la partie de l’enquête les concernant du reste de l’enquête.

Le 2 avril 2010, il rendit une ordonnance de non-lieu concernant 214 gendarmes qui n’avaient pas été missionnés à la prison de Bayrampașa ou bien qui avaient assuré seulement les transferts des détenus vers les prisons et les hôpitaux. Le même jour, le procureur de la République d’Eyüp transmit le dossier d’enquête au parquet de Bakırköy pour l’ouverture d’une action pénale contre trente-neuf gendarmes identifiés comme ayant participé à l’opération.

Le 20 avril 2010, le procureur de la République de Bakırköy inculpa les trente-neuf gendarmes en question du chef d’homicide et de tentative d’homicide dans l’exercice de leurs fonctions. Il leur reprocha d’avoir outrepassé les pouvoirs que leur conféraient leurs fonctions par un usage excessif de la force et d’armes, usage qui avait entraîné la mort de douze détenus et occasionné des blessures à vingt-neuf détenus.

Le procès s’ouvrit devant la cour d’assises de Bakırköy.

Lors des audiences tenues les 6 avril et 27 juillet 2011, la cour d’assises de Bakırköy poursuivit l’audition des accusés, des plaignants et des témoins. Elle versa au dossier les dépositions recueillies sur commission rogatoire et réitéra les actes de procédure n’ayant pas encore été exécutés.

Le procès pénal est toujours en cours. 2. Les procédures pénales menées contre le personnel de surveillance de la prison pour abus de pouvoir et contre les gendarmes intervenus lors de l’évacuation des détenus pour abus de pouvoir et mauvais traitements

Le 16 juillet 2001, le procureur de la République inculpa 155 membres du personnel de la prison – surveillants de prison, gendarmes en fonction à la prison et responsables du détecteur de rayons X – pour abus de pouvoir, au motif qu’ils avaient permis l’introduction d’armes à feu dans l’établissement pénitentiaire. Il inculpa aussi 1 460 gendarmes ayant procédé à l’évacuation des détenus au terme de l’opération, leur reprochant des abus de pouvoir et l’infliction de mauvais traitements aux prisonniers lors de leur évacuation.

Le 2 février 2007, le tribunal correctionnel d’Eyüp disjoignit la partie de la procédure diligentée contre le personnel de la prison de celle concernant les 1 460 gendarmes impliqués dans l’évacuation des détenus.

Le 23 juin 2008, le tribunal correctionnel, dans deux jugements séparés, déclara éteinte pour prescription l’action pénale diligentée contre les gendarmes et contre le personnel de la prison. Le 31 mai 2011, par la confirmation de la Cour de cassation, les jugements devinrent définitifs. II.

Une délégation du Comité européen pour la prévention de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants (CPT) s’est rendue en Turquie, à l’invitation du gouvernement turc, aux fins de mener des entretiens avec les prisonniers. Toutefois, aucune solution ne put être trouvée. Le rapport que le CPT rédigea à la suite de ces rencontres avec les prisonniers de plusieurs établissements pénitentiaires turcs, en décembre 2001, figure dans l’arrêt İsmail Altun (n o 22932/02, § 57, précité). EN DROIT I.

Le Gouvernement conteste les allégations des requérants.

La Cour, maîtresse de la qualification des faits, décide d’examiner les griefs sous le seul angle de l’article 2 de la Convention, ainsi libellé en ses parties pertinentes en l’espèce : Article 2 « 1. Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. La mort ne peut être infligée à quiconque intentionnellement, sauf en exécution d’une sentence capitale prononcée par un tribunal au cas où le délit est puni de cette peine par la loi. 2. La mort n’est pas considérée comme infligée en violation de cet article dans les cas où elle résulterait d’un recours à la force rendu absolument nécessaire : a) pour assurer la défense de toute personne contre la violence illégale ; (...) c) pour réprimer, conformément à la loi, une émeute ou une insurrection. » A. Sur la recevabilité

En premier lieu, le Gouvernement invite la Cour à rejeter la présente requête pour non ‑ épuisement des voies de recours internes. Il indique que la procédure pénale diligentée contre 1 460 gendarmes pour abus de pouvoir et mauvais traitements est actuellement pendante devant la Cour de cassation. En deuxième lieu, le Gouvernement indique que l’action pénale intentée contre trente ‑ neuf gendarmes relative à la conduite de l’opération litigieuse est toujours pendante devant la cour d’assises de Bakırköy, et il ajoute qu’une enquête a été ouverte par le parquet d’Eyüp contre les gendarmes dont l’identité est restée indéterminée et qu’elle demeure toujours pendante.

Les requérants contestent les arguments du Gouvernement.

S’agissant d’abord de la première branche de l’exception préliminaire, concernant la procédure pénale diligentée contre les gendarmes pour abus de pouvoir et mauvais traitements, la Cour note que, le 23 juin 2008, le tribunal correctionnel a mis fin à l’action pénale pour cause de prescription et que, le 31 mai 2011, la Cour de cassation a confirmé le jugement du tribunal correctionnel. À cet égard, la Cour rappelle qu’elle tolère que le dernier échelon des recours internes soit atteint peu après le dépôt de la requête, mais avant qu’elle ne soit appelée à se prononcer sur la recevabilité de celle-ci (voir, parmi d’autres, Karoussiotis c. Portugal , n o 23205/08, § 57, CEDH 2011 (extraits), et Özçelebi c. Turquie , n o 34823/05, § 35, 23 juin 2015). Partant, la Cour rejette l’exception du Gouvernement sur ce point.

En ce qui concerne la deuxième branche de l’exception préliminaire, la Cour estime qu’il s’agit là d’une question étroitement liée à l’effectivité de l’enquête et de la procédure en question, donc au fond des griefs tirés du manquement allégué des autorités au respect des obligations procédurales que leur imposent l’article 2 de la Convention (voir, par exemple, Perișan et autres c. Turquie , n o 12336/03, § 66, 20 mai 2010). Partant, la Cour joint au fond la deuxième branche de l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement. Elle constate que la requête ne se heurte à aucune autre clause d’irrecevabilité. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Les requérants sont convaincus que leurs proches ont perdu leur vie dans le cadre d’un massacre planifié et, eu égard aux blessures infligées à ces derniers, que des armes chimiques ont été utilisées. En outre, ils estiment que l’État a manqué à son obligation de protéger la vie des détenus dans des prisons, placés sous son autorité.

Le Gouvernement affirme que l’intervention des forces de l’ordre était justifiée par la nécessité de rétablir l’autorité de l’État dans la prison, de sécuriser ce lieu et de soigner les détenus que les autres codétenus obligeaient à suivre un « jeûne de la mort ». Sur ce point, il argue qu’il y avait urgence et que l’opération visait surtout à protéger la vie des grévistes de la faim. Il ajoute que les efforts des autorités pour débloquer la situation par le dialogue étaient restés vains, et que même le CPT, invité par le Gouvernement, n’avait pas pu résoudre la crise.

Par ailleurs, le Gouvernement assure que, pendant l’opération, toutes les mesures visant à protéger la vie des détenus ont été prises. Les forces de sécurité auraient lancé plusieurs appels à la reddition avant d’intervenir et auraient fait usage de gaz lacrymogène. Les détenus de certains dortoirs se seraient conformés à l’appel des autorités sans opposer de résistance, alors que d’autres détenus auraient continué à résister ; ces derniers auraient érigé des barricades, ouvert le feu sur les forces de l’ordre, lancé sur elles des produits inflammables et explosifs et mis le feu aux dortoirs et aux couloirs. À cet égard, le Gouvernement fait référence au rapport des experts selon lequel l’incendie avait pu être déclenché volontairement par des mutins. 2. Appréciation de la Cour a. Principes généraux

La Cour se réfère aux principes généraux applicables en la matière, tels qu’ils sont cités dans ses arrêts Mustafa Tunç et Fecire Tunç c. Turquie ([GC], n o 24014/05, §§ 169-182, 14 avril 2015), et Kavaklıoğlu et autres c. Turquie (n o 15397/02, §§ 168-175, 6 octobre 2015). b. Application des principes généraux à la présente espèce

La Cour rappelle que, dans le cas de personnes blessées alors qu’elles se trouvaient sous le contrôle d’autorités ou d’agents de l’État – par exemple pendant des opérations policières ou militaires –, la charge de la preuve incombe principalement au gouvernement défendeur; ainsi, c’est à celui ‑ ci qu’il appartient de réfuter, par des moyens appropriés et convaincants, les allégations formulées à son endroit, et ce a fortiori lorsque les autorités ou les agents en question sont réputés être les seuls, d’une part, à connaître le déroulement exact des faits incriminés et, d’autre part, à avoir accès aux informations susceptibles, précisément, de confirmer ou de réfuter de telles allégations ( Mansuroğlu c. Turquie , n o 43443/98, §§ 77 ‑ 78, 26 février 2008, et les références qui y figurent, et Keser et Kömürcü c. Turquie , n o 5981/03, § 60, 23 juin 2009). Aux yeux de la Cour, ces principes s’appliquent mutatis mutandis à des opérations des forces de l’ordre dans les centres pénitentiaires qui sont placés sous le strict contrôle de l’État ( İsmail Altun c. Turquie , n o 22932/02, § 69, 21 septembre 2010, et Kars et autres c. Turquie , n o 66568/09, § 78, 22 mars 2016).

Dans la présente affaire, pour vérifier si le Gouvernement s’est acquitté de façon satisfaisante de la charge de la preuve, la Cour examinera si l’enquête et la procédure menées par les autorités nationales ont été en mesure d’établir les circonstances exactes à l’origine des décès des proches des requérants.

La Cour rappelle qu’elle s’est déjà prononcée sous l’angle de l’article 2 de la Convention sur l’opération militaire conduite le 19 décembre 2000, à la suite de la rébellion dans la prison de Bayrampașa, notamment au bloc C de la prison, dans le cadre des arrêts İsmail Altun (précité), Düzova c. Turquie (n o 40310/06, 5 juin 2012), Șat c. Turquie (n o 14547/04, 10 juillet 2012), Erol Arıkan et autres c. Turquie (n o 19262/09, 20 novembre 2012), Songül İnce et autres c. Turquie (n os 34252/10 et 25595/08, 26 mai 2015), et, plus récemment, Kars et autres c. Turquie (précité). Dans ces arrêts, elle a conclu que la force dont il avait été fait usage lors de l’opération n’était pas « absolument nécessaire » au sens de l’article 2 § 2 de la Convention. Pour ce faire, elle a relevé que les requérants en question avaient été blessés alors qu’ils se trouvaient sous la responsabilité de l’État, et elle a constaté que le Gouvernement n’était pas en mesure d’expliquer suffisamment l’origine de leurs blessures ni d’établir avec certitude que les intéressés avaient été victimes du recours à une force légitime au sens de l’article 2 de la Convention.

Après avoir examiné la présente affaire, eu égard au fait qu’il s’agit la même opération et la même procédure pénale, la Cour n’aperçoit pas de circonstances particulières pouvant conduire à une conclusion différente.

Elle note en outre que l’intervention de l’autorité administrative, à savoir le préfet, a empêché pendant plusieurs années l’ouverture d’une enquête pénale effective, indépendante et propre à établir les circonstances dans lesquelles s’était déroulée l’opération litigieuse. Ce n’est qu’en 2010 qu’une procédure pénale a été diligentée, soit près de dix ans après les faits. Pour la Cour, une durée aussi longue est un facteur susceptible de compliquer, pour les autorités nationales, la collecte des preuves et l’établissement des faits.

La Cour note ensuite que trente-neuf gendarmes sont en cours de jugement devant les instances judiciaires, pour homicide et tentative d’homicide dans l’exercice de leurs fonctions. Après examen de l’ensemble des éléments dont elle dispose et sans préjuger de l’issue de la procédure pénale pendante, la Cour estime que la lumière n’a toujours pas été faite sur le déroulement exact de l’opération en cause et sur les circonstances dans lesquelles les proches des requérants ont perdu leur vie. 51. À la lumière de ce qui précède, la Cour relève que, à ce jour, l’enquête et la procédure pénale n’ont toujours pas permis d’établir les circonstances ayant entouré les décès des proches des requérants pendant qu’ils se trouvaient sous la responsabilité de l’État. Ainsi, le Gouvernement n’est pas en mesure d’expliquer suffisamment l’origine des décès des proches des requérants et d’établir avec certitude que ceux-ci ont été victimes du recours à une force légitime, au sens de l’article 2 de la Convention.

Partant, la Cour rejette l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes.

Au vu de l’ensemble des circonstances, dans la présente la Cour conclut que la force utilisée contre les proches des requérants n’était pas « absolument nécessaire » au sens de l’article 2 § 2 de la Convention.

En outre, la Cour observe que la présente affaire, aussi bien que les autres similaires susmentionnées, prend son origine dans la perte de contrôle et de surveillance de l’État dans les prisons, ce qui avait résulté de l’introduction des produits hautement dangereux et de divers matériels de munitions à l’intérieur de l’établissement. Pour la Cour, la circulation des munitions à l’intérieure d’une prison doit être prise au plus haut sérieux, en raison de la menace que ceci représente pour la protection des prisonniers.

Ce qui explique d’ailleurs que, à la suite de l’opération, des gardiens et d’autres membres du personnel de surveillance aient été mis en cause pour abus de pouvoir en raison de la circulation d’armes au sein de l’établissement (paragraphe 29 ci-dessus). Tout ceci démontre que les autorités avaient laissé perdurer depuis un certain temps déjà, une situation très dangereuse pour la vie des prisonniers sans chercher à y remédier.

Concernant l’obligation positive pesant sur l’État sur le fondement de l’article 2 de la Convention, et au regard de la prévisibilité, la Cour considère que les autorités étaient au fait depuis suffisamment longtemps de l’insécurité qui régnait dans ces établissements pénitentiaires.

La Cour réaffirme que la perte du contrôle effectif de l’État sur l’une de ses prisons est le résultat direct d’une défaillance dans l’organisation ou dans le fonctionnement normal du service public dont seul l’État peut être tenu pour responsable ( İsmail Altun , précité, § 70 ; voir aussi Makbule Akbaba et autres c. Turquie , n o 48887/06 , § 36, 10 juillet 2012).

De plus, l’action publique entamée à l’encontre des gardiens et autres personnels pénitentiaires devant la juridiction pénale ayant finalement été déclarée éteinte par prescription, aucune responsabilité n’a pu être examinée pénalement. 59. À cet égard, la Cour répète que le système pénal ne peut avoir aucune force dissuasive propre à assurer la prévention efficace d’actes illégaux lorsque, à l’issue des procédures pénales, les auteurs de ces actes bénéficient de la prescription de l’action publique en raison de l’inactivité des autorités étatiques ( Öztünç c. Turquie , n o 14777/08, § 72, 9 février 2016).

Au vu de l’ensemble des circonstances de la présente espèce, la Cour estime que le Gouvernement a manqué également à son obligation, au sens de l’article 2 de la Convention, de prendre des mesures préventives pour protéger la vie des personnes placées sous sa responsabilité dans la prison de Bayrampașa.

Partant, la Cour conclut à la violation de l’article 2 de la Convention en raison de la force utilisée lors de l’opération militaire contre les proches des requérants et pour avoir manqué à l’obligation de protéger les personnes placées sous la responsabilité de l’État dans les prisons (paragraphes 53 et 60 ci-dessus). Eu égard à ce constat de violation, la Cour n’estime pas nécessaire d’examiner séparément le grief (paragraphe 34 ci-dessus) relatif à la destruction des preuves de l’opération afin que les responsables de celle-ci ne fussent pas inquiétés. II.

Les requérants déclarent qu’ils n’ont pas souhaité formuler de demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 2 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 novembre 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Stanley Naismith Julia Laffranque Greffier Présidente ANNEXE Liste des requérants Semra HAMDEMİR née en 1969 Fatma ALCAN née en 1942 Türkay ALCAN né en 1932 Ahmet ATEȘ né en 1943 Ali ÇALIKOPARAN Halis ERCAN Müslüm GÜDER né en 1956 Kenan GÜNYEL né en 1974 Lütfiye KAYIM née en 1979 Hüseyin KORKMAZ né en 1953 Fadime TEZGEL née en 1949 Serpil TUZCU née en 1970