AFFAIRE V.M. ET AUTRES c. BELGIQUE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 60125/11) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și pe care șapte resurțători sârbi, d-l V.M., d-na S.G.M. și cei cinci copii ai lor, S.M., E.M., S.M., E.M. și E.M.M. („reclamanții"), au depus-o la Curte pe 27 septembrie 2011 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția"). Președintele secțiunii căreia i-a fost atribuită cauza a aprobat cererea de nedezvăluire a identității formulate de reclamanți (art. 47 § 4 din regulament).

Reclamanții au fost reprezentați de d-na E. Néraudau, avocat la baroul din Nantes. Guvernul belgian („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, d-l M. Tysebaert, precum și de coagenta sa, d-na I. Niedlispacher, din serviciul public federal de justiție.

Reclamanții susțineau că au fost supuși în Belgia unor condiții de viață contrare articolului 3 din Convenție, care, după spusele lor, au determinat în special decesul fiicei lor majore. De asemenea, susțineau că măsura de expulzare luată împotriva lor i-a expus la un risc pentru viața și integritatea lor fizică și că nu au beneficiat de un recurs efectiv în această privință.

Cererea a fost atribuită secțiunii a doua a Curții (art. 52 § 1 din regulament). Printr-o hotărâre pronunțată pe 7 iulie 2015, o cameră din această secțiune compusă din Ișıl Karakaș, președintă, András Sajó, Nebojša Vučinić, Helen Keller, Paul Lemmens, Egidijus Kūris și Jon Fridrik Kjølbro, judecători, precum și de Abel Campos, grefier adjunct de secțiune, a declarat cererea admisibilă și a concluzionat că există încălcare a articolului 3 din cauza condițiilor de cazare ale reclamanților (cinci voturi împotriva două), că nu există încălcare a articolului 2 în privința decesului fiicei reclamanților (unanimitate) și că există încălcare a articolului 13 combinat cu articolele 2 și 3 privind efectivitatea recursului introdus împotriva măsurii de expulzare (patru voturi împotriva trei). Hotărârii camerale i-a fost anexată expunerea opiniilor cu privire diferită ale judecătorilor Sajó, Keller și Kjølbro.

Pe 7 octombrie 2015, Guvernul a solicitat trimiterea cauzei în fața Marii Camere în temeiul articolului 43 din Convenție. Pe 14 decembrie 2015, colegiul Marii Camere a aprobat această cerere.

Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu articolele 26 §§ 4 și 5 din Convenție și art. 24 din regulament.

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise suplimentare (art. 59 § 1 din regulament).

Au fost primite de asemenea observații din partea guvernului francez, de la Myria, Centrul federal de migrație, și ale organizațiilor neguvernamentale Coordinare și inițiative pentru refugiați și străini (Ciré), Apărarea copiilor internațional (DEI) și Grup de informare și suport pentru imigranți (GISTI), cărora președintele le-a autorizat să intervină în procedura scrisă (articolele 36 § 2 din Convenție și 44 § 3 din regulament).

Guvernul sârb, informat cu privire la dreptul său de a interveni în procedură (articolele 36 § 1 din Convenție și 44 §§ 1 și 4 din regulament), nu și-a exprimat dorința de a beneficia de acesta.

O ședință publică s-a ținut la Palatul drepturilor omului, la Strasbourg, pe 25 mai 2016 (art. 59 § 3 din regulament). Au participat: – pentru guvernul pârât d-na I. Niedlispacher, coagent, meserii N. Jacobs, director adjunct, Agenția federală pentru cazarea reclamanților de azil (Fedasil), D. Kootz, jurist senior, Fedasil, consilieri; – pentru reclamanți d-na E. Néraudau, avocat, consilier, meserii L. Lebœuf, avocat, cercetător EDEM-UCL, Y. Pascouau, director al Centrului european de politică, d-na A. Perrot, consilieri. Curta a ascultat-o pe d-na Néraudau și pe d-na Niedlispacher în declarațiile lor și în răspunsurile lor la întrebări puse de judecători. PE FOND

Reclamanții au trăit cea mai mare parte a vieții lor în Serbia. Au părăsit această țară în 2010 pentru Kosovo și apoi, în februarie 2010, s-au dus în Franța, unde au depus cereri de azil. Depunerea cererilor lor a fost înregistrată de Biroul francez de protecție a refugiaților și apatrizi (OFPRA) pe 10 mai 2010 pentru reclamanta și pe 18 mai 2010 pentru reclamant. Pe 4 iunie 2010, cererile lor au fost respinse din motiv că nu au răspuns la convocare de a se prezenta în fața OFPRA pe 31 mai 2010 și că declarațiile lor scrise, prea vagi, nu permiteau să se ajungă la concluzia asupra bine-întemeierii cererii.

Din informațiile furnizate de reclamanți rezultă că au ședut în Franța aproximativ două luni, aparent la Mulhouse. Ar fi beneficiat de cazare doar noaptea și ar fi trebuit să plece din focar dimineața. Fiica lor S.M., cu handicap motric și cerebral, ar fi fost transportată într-un cărucior. Reclamanții ar fi plecat din Franța înainte ca OFPRA să-și pronunțe decizia și ar fi revenit în Kosovo, apoi în Serbia, în mai 2010.

În martie 2011, s-au dus în Belgia, unde au depus o cerere de azil pe 1 aprilie 2011. În aceeași zi, Agenția federală pentru cazarea reclamanților de azil (Fedasil) le-a alocat un loc într-o structură de cazare, centrul de cazare pentru solicitanți de azil Morlanwez.

Pe 4 aprilie 2011, reclamanții au avut o audiență la unitatea „Dublin" a Biroului străinilor, în cursul căreia și-au expus parcursul și motivele cererii de azil.

Pe 12 aprilie 2011, autoritățile belgiene au trimis către Franța o cerere de preluare în aplicarea Regulamentului (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 care stabilește criteriile și mecanismele de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul din statele membre de un resursătoare dintr-o țară terță („regulamentul Dublin II").

Inițial, Franța a refuzat preluarea din motiv că reclamanții au probabil părăsit teritoriul statelor membre mai mult de trei luni, ceea ce constituia un motiv de refuz de preluare conform articolului 16 § 3 din regulamentul Dublin II. Autoritățile belgiene reiterând cererea, pe 6 mai 2011 autoritățile franceze au acceptat preluarea familiei. Acestea au indicat că transferul trebuia să aibă loc sub escortă la punctul de frontieră Rekkem și au cerut să fie anunțate cu trei zile înainte de transfer.

Pe 17 mai 2011, Biroul străinilor a luat față de reclamanți o decizie de refuz de ședere cu ordin de plecare din teritoriu în termen de șapte zile către Franța (decizie numită „anexă 26 quater" după numele formularului corespunzător) din motiv că Belgia nu era responsabilă de examinarea cererii de azil în aplicarea articolului 16 § 1 e) din regulamentul Dublin II și că Franța a acceptat preluarea. Decizia indica că, în măsura în care reclamanții nu au menționat nici temeri cu privire la autoritățile franceze nici traume din Franța și că Franța era o țară respectuoasă a drepturilor omului, semnatar al unor numeroase convenții și dispunând de jurisdicții independente la care reclamanții ar putea recurge, nu era cazul ca Belgia să se declare responsabilă de examinarea cererii de azil conform articolului 3 § 2 din regulamentul Dublin II. Reclamanților li s-au eliberat ștampile de drumul pentru a se duce în Franța.

Pe 26 mai 2011, termenul de executare a ordinului de plecare din teritoriu a fost prelungit până pe 25 septembrie 2011 din cauza sarcinii reclamantei.

În mai 2011, reclamanții au luat legătura cu o avocat pentru a contesta decizia de transfer Dublin. Pe 16 iunie 2011, au introdus în fața Consilului de contencios al străinilor (CCE) prin intermediul consilierului lor un recurs în anulare, însoțit de o cerere de suspendare obișnuită a executării deciziei. Invocau mai multe motive de anulare, în special lipsa mențiunii bazei legale a transferului lor către Franța, precum și temerile lor legate de condițiile proaste de cazare în timpul primului ședere în Franța și de un eventual transfer către Serbia, și au furnizat dovezi care atestă ieșirea lor din teritoriul Uniunii Europene pentru mai mult de trei luni.

După nașterile reclamantei la sfârșitul iulie, pe 5 august 2011 familia a primit un loc într-un nou centru de cazare, acela de Saint-Trond, situat la 66 km de Bruxelles.

Reclamanții s-au prezentat la ședința ținută pe 26 august 2011 în fața CCE privind recursul lor în anulare a ordinului de plecare din teritoriu.

Pe 22 septembrie 2011, invocând starea de sănătate a fiicei lor S.M., au introdus o cerere de autorizație de ședere din motive medicale pe baza articolului 9ter din legea privind străinii. Această cerere a fost declarată inadmisibilă de Biroul străinilor pe 30 septembrie 2011, din motiv că certificatul medical furnizat în sprijin atesta existența unei patologii și a tratamentului estimat necesar dar, contrar prescripțiilor legii, nu conținea nicio mențiune cu privire la gradul de gravitate al bolii tânărei S.M. Reclamanții nu au luat cunoștință de această decizie decât mult mai târziu, în cadrul procedurii în fața Curții.

La expirarea termenului acordat în ordinul de plecare din teritoriu, reclamanții au fost excludi din centrul de cazare Saint-Trond, pe care l-au plecat pe 27 septembrie 2011. Au ajuns la Bruxelles cu trenul și s-au dus pe piața Gaucheret, unde se aflau alte familii rome. Au petrecut mai multe zile pe această piață.

Pe 29 septembrie 2011, avocata reclamanților a sesizat Delegatul general al Comunității franceze pentru drepturile copilului și a solicitat asistența sa pentru a găsi o soluție de cazare pentru familie. Pe 5 octombrie, ca urmare a intervenției Delegatului general în fața instituțiilor, reclamanții au fost instalați în centrul de tranzit Woluwe-Saint-Pierre, la Bruxelles.

Pe 7 octombrie 2011, Fedasil le-a desemnat un centru de cazare la Bovigny, la 160 km de Bruxelles. Au fost furnizați reclamanților bilete de transport pentru tren și autobuz precum și explicații pentru a putea ajunge acolo.

În fața Curții, reclamanții au susținut că s-au dus la centrul din Bovigny dar li s-a refuzat intrarea din motiv că documente le („anexele") nu erau în regulă. Guvernul a declarat că reclamanții erau așteptați la centrul din Bovigny dar nu s-au prezentat. În cadrul procedurii în fața Marii Camere, Guvernul a prezentat schimburi de corespondență între Fedasil și angajații centrului arătând că o cameră cu pat de bebeluș a fost pregătită pentru reclamanți, că transportul lor prin navă de la gară la centru a fost organizat și că locul lor a fost păstrat mai multe zile înainte de a fi reallocat.

Familia s-a dus apoi la Gara de Nord la Bruxelles și a rămas acolo mai mult de două săptămâni, înainte de a accepta un program de repatriere voluntară și de a reveni în Serbia, pe 25 octombrie 2011.

Fiica cea mare a reclamanților a decedat din infecție pulmonară pe 18 decembrie 2011.

Printr-o hotărâre din 29 noiembrie 2011, CCE a anulat ordinul de plecare din teritoriu (§18 mai sus) din motiv că decizia nu stabilise corect pe baza cărui temei legal Franța fusese desemnată ca stat responsabil. Referitor la riscul de tratamente contrare articolului 3 invocat de reclamanți, CCE a considerat că un asemenea risc nu era stabilit. A subliniat că în fața autorității administrative reclamanții nu au semnalat dificultăți particulare privind cazarea organizată de autoritățile franceze, în special privind accesul la servicii medicale pentru copiii lor, și că nu au prezentat niciun element corroborând pretențiile lor privind condițiile de cazare. Privind situația globală a cazării în Franța, CCE a constatat că cei în cauză nu au menționat circumstanțe care erau sau ar fi trebuit să fie cunoscute de partea defensoare, elementele prezentate în fața lui fiind considerate imprecise și incomplete.

Statul belgian a contestat în casație în fața Consiliului de Stat. Inițial, contestația a fost declarată admisibilă. A fost totuși declarată inadmisibilă pe 28 februarie 2013 din cauza lipsei de interes a statului de a acționa, în considerarea că reclamanții au plecat din teritoriul belgian cu mai mult de trei luni în urmă și că Belgia nu mai era responsabilă de determinarea statului responsabil conform regulamentului Dublin II. PE DREPT

În observațiile sale în fața Marii Camere, reprezentanta reclamanților a informat Curta că a menținut comunicații cu reclamanții aproape până la sfârșitul procedurii în fața camerei dar că nu mai are contacte cu ei de atunci. La ședința ținută pe 25 mai 2016, a confirmat că, în pofida mai multor încercări ale sale, nu a reușit să reiau contactul cu reclamanții, ale căror rezidență actuală îi este necunoscută. Susține că Curta ar trebui totuși să continue examinarea cererii și argumentează că a fost autorizată să-i reprezinte pentru întreaga procedură. Reprezentanta subliniază că contactul cu persoane în situație de precara cum sunt reclamanții este întotdeauna dificil și că ar fi nejustificat ca trimiterea cauzei în fața Marii Camere la inițiativa Guvernului să aibă ca efect privarea celor în cauză de beneficiul hotărârii camerei care a pronunțat în favorul lor.

Guvernul nu a comentat explicit chestiunea continuării examinării cauzei de către Curta; totuși subliniază că din cauza pierderii contactului cu avocata lor reclamanții nu au fost în măsură să formuleze observații privind noile documente prezentate în fața Marii Camere care dovedesc, după parerea Guvernului, că cei în cauză nu s-au prezentat la centrul de cazare din Bovigny (§27 mai sus).

Ținând cont de aceste circumstanțe, Curta considera că trebuie mai întâi să examineze necesitatea continuării examinării cererii în conformitate cu criteriile definite în art. 37 din Convenție. Această dispoziție este redactată după cum urmează: „1. În orice moment al procedurii, Curta poate decide radierea unei cereri din rol atunci când circumstanțele permit să se concluzioneze: a) că reclamantul nu mai intenționează să-și menține cererea; sau b) că litigiul a fost rezolvat; sau c) că, din orice alt motiv constatat de Curta, nu mai este justificat să se continue examinarea cererii. Cu toate acestea, Curta continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și Protocoalele acesteia o necesită. 2. Curta poate decide reinscrierea unei cereri în rol atunci când consideră că circumstanțele o justifică."

Curta amintește că reprezentantul unui reclamant trebuie nu numai să producă o procură sau o autorizație scrisă (art. 45 § 3 din regulamentul Curții) dar este de asemenea esențial ca contactele dintre reclamant și reprezentantul acestuia să fie menținute pe tot parcursul procedurii. Asemenea contacte sunt esențiale atât pentru aprofundarea cunoașterii elementelor factice privind situația particulară a reclamantului, cât și pentru a confirma persistența interesului reclamantului în continuarea examinării cererii sale (Sharifi și alții c. Italia și Grecia, nr. 16643/09, § 124, 21 octombrie 2014, și, mutatis mutandis, Ali c. Elveția, 5 august 1998, § 32, Culegere de hotărâri și decizii 1998-V).

În speța de față, Curta constată că reclamanții nu au menținut contactul cu avocata lor și că au omis să o țină informată cu privire la locul lor de rezidență sau să-i furnizeze alt mijloc de a-i contacta. Consideră că aceste circumstanțe permit să se concluzioneze că reclamanții și-au pierdut interesul în procedură și nu mai intenționează să-și mențină cererea, în sensul articolului 37 § 1 a) din Convenție (Ibrahim Hayd c. Țările de Jos (hotărâre), nr. 30880/10, § 10, 29 noiembrie 2011, Kadzoev c. Bulgaria (hotărâre), nr. 56437/07, § 7, 1 octombrie 2013, M.H. și alții c. Cipru (hotărâre), nr. 41744/10, § 14, 14 ianuarie 2014, și M.Is. c. Cipru (hotărâre), nr. 41805/10, § 20, 10 februarie 2015).

Dacă este adevărat că reprezentanta reclamanților dispune de o autorizație care o autorizează să-i reprezinte pentru întreaga procedură în fața Curții, această circumstanță nu justifică de la sine continuarea procedurii (Ali, citat mai sus, § 32, și Ramzy c. Țările de Jos (radierea), nr. 25424/05, § 64, 20 iulie 2010). Se pare în speța de față că ultimele schimburi dintre reclamanți și avocata lor sunt anterioare hotărârii pronunțate de cameră pe 7 iulie 2015 și că reclamanții nu au cunoștință nici a acestei hotărâri nici a trimiterii cauzei în fața Marii Camere. În aceste circumstanțe, Curta consideră că reprezentanta reclamanților nu poate, într-o manieră semnificativă, să continue procedura în fața ei, în absența instrucțiunilor din partea clienților săi, în particular în ceea ce privește chestiuni factice ridicate de noile documente prezentate de Guvern (vezi Ali, § 32, Ramzy, § 64, și M.H. și alții, § 14, toate citate mai sus).

În măsura în care reprezentanta reclamanților explică această situație prin condițiile lor de viață precara în Serbia, Curta observă, pe de-o parte, că cei în cauză s-au întors în țara lor în mod voluntar și că plecarea lor din Belgia nu pare să fi determinat pierderea contactului cu avocata lor. Aceasta afirmă că a menținut comunicația cu ei pe tot parcursul procedurii în fața camerei. În speța de față, pierderea contactului nu era deci o consecință a acțiunilor guvernului pârât (vezi, a contrario, Diallo c. Republica Cehă, nr. 20493/07, §§ 44-47, 23 iunie 2011). Pe de altă parte, nimic nu indică că condițiile de precara în care au trăit reclamanții în Serbia erau de natură să împiedice cei în cauză să mențină o formă de contact cu avocata lor, dacă era necesar prin intermediul unui terț, timp de atâta timp (vezi Sharifi și alții, citat mai sus, §§ 131-132, și M.H. și alții, hotărâre citate mai sus, § 14).

Curta ține de asemenea seama de preocuparea reprezentantei reclamanților care indică că în caz de radiare a cauzei din rol de către Marea Cameră, reclamanții ar pierde beneficiul hotărârii pronunțate de cameră. Rezultă din dispoziții pertinente ale Convenției că atunci când o cerere de trimitere a fost acceptată de colegiul Marii Camere, hotărârea pronunțată de cameră nu devine definitivă (art. 44 § 2 din Convenție, a contrario) și deci nu produce niciun efect juridic. Această hotărâre va fi depășită pentru a fi înlocuită cu noua hotărâre a Marii Camere pronunțată în conformitate cu art. 43 § 3 din Convenție (K. și T. c. Finlanda [MC], nr. 25702/94, § 140, CEDO 2001-VII), căreia statele părți vor trebui să se conformeze în virtutea articolului 46 § 1. Această situație, care în speța de față se dovedește a fi prejudiciabilă reclamanților, este totuși o consecință a lipsei lor de contact cu avocata lor și nu a exercitării de către Guvern a posibilității, prevăzute în art. 43 § 1 din Convenție, de a solicita trimiterea cauzei în fața Marii Camere. Curta amintește, de asemenea, că, dacă circumstanțele o justifică, reclamanții au facultatea de a cere reinscrierea cauzei în rol pe baza articolului 37 § 2 din Convenție.

La lumina celor de mai sus și în conformitate cu art. 37 § 1 a) din Convenție, Curta trebuie să concluzioneze că reclamanții nu mai intenționează să-și mențină cererea. Consideră, de asemenea, că nu există nicio circumstanță deosebită privind respectarea drepturilor garantate de Convenție sau Protocoalele acesteia care să necesite continuarea examinării cererii în conformitate cu art. 37 § 1 in fine din Convenție.

Deci este cazul să se radieze cauza din rol.

Les requérants étaient représentés par M e E. Néraudau, avocate au barreau de Nantes. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») était représenté par son agent, M. M. Tysebaert, ainsi que par sa coagente, M me I. Niedlispacher, du service public fédéral de la Justice.

Les requérants alléguaient qu’ils avaient été soumis en Belgique à des conditions de vie contraires à l’article 3 de la Convention, qui avaient selon eux notamment provoqué le décès de leur fille aînée. Ils soutenaient par ailleurs que la mesure d’éloignement prise à leur encontre les avait exposés à un risque pour leur vie et leur intégrité physique et qu’ils n’avaient pas bénéficié d’un recours effectif à cet égard.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Par un arrêt rendu le 7 juillet 2015, une chambre de cette section composée de Ișıl Karakaș, présidente, András Sajó, Nebojša Vučinić, Helen Keller, Paul Lemmens, Egidijus Kūris et Jon Fridrik Kjølbro, juges, ainsi que de Abel Campos, greffier adjoint de section, a déclaré la requête recevable et a conclu à la violation de l’article 3 à raison des conditions d’accueil des requérants (cinq voix contre deux), à la non-violation de l’article 2 pour ce qui est du décès de la fille des requérants (unanimité) et à la violation de l’article 13 combiné avec les articles 2 et 3 concernant l’effectivité du recours introduit contre la mesure d’éloignement (quatre voix contre trois). À l’arrêt de chambre était joint l’exposé des opinions dissidentes des juges Sajó, Keller et Kjølbro.

Le 7 octobre 2015, le Gouvernement a sollicité le renvoi de l’affaire devant la Grande Chambre au titre de l’article 43 de la Convention. Le 14 décembre 2015, le collège de la Grande Chambre a fait droit à cette demande.

La composition de la Grande Chambre a été arrêtée conformément aux articles 26 §§ 4 et 5 de la Convention et 24 du règlement.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites complémentaires (article 59 § 1 du règlement).

Des observations ont également été reçues du gouvernement français, de Myria, le Centre fédéral migration, et des organisations non gouvernementales Coordination et initiatives pour réfugiés et étrangers (Ciré), Défense des enfants international (DEI) et Groupe d’information et de soutien des immigrés (GISTI), que le président avait autorisés à intervenir dans la procédure écrite (articles 36 § 2 de la Convention et 44 § 3 du règlement).

Le gouvernement serbe, informé de son droit d’intervenir dans la procédure (articles 36 § 1 de la Convention et 44 §§ 1 et 4 du règlement), n’a pas exprimé le souhait de s’en prévaloir.

Une audience s’est déroulée en public au Palais des droits de l’homme, à Strasbourg, le 25 mai 2016 (article 59 § 3 du règlement). Ont comparu : – pour le gouvernement défendeur M me I. Niedlispacher , coagente , MM. N. Jacobs , directeur adjoint, Agence fédérale pour l’accueil des demandeurs d’asile (Fedasil), D. Kootz , juriste senior, Fedasil, conseillers ; – pour les requérants M e E. Néraudau , avocate, conseil , MM. L. Lebœuf , avocat, chercheur EDEM-UCL, Y. Pascouau , directeur du European policy centre, M me A. Perrot , conseillers. La Cour a entendu M e Néraudau et M me Niedlispacher en leurs déclarations et en leurs réponses aux questions posées par les juges. EN FAIT

Les requérants ont vécu la plus grande partie de leur vie en Serbie. Ils quittèrent ce pays en 2010 pour le Kosovo puis, en février 2010, ils se rendirent en France, où ils déposèrent des demandes d’asile. Le dépôt de leurs demandes fut enregistré par l’Office français de protection des réfugiés et apatrides (OFPRA) le 10 mai 2010 pour la requérante et le 18 mai 2010 pour le requérant. Le 4 juin 2010, leurs demandes furent rejetées au motif qu’ils n’avaient pas donné suite à la convocation de se présenter devant l’OFPRA le 31 mai 2010 et que leurs déclarations écrites, peu précises, ne permettaient pas de conclure au bien-fondé de leur demande.

Il ressort des informations fournies par les requérants qu’ils ont séjourné en France environ deux mois, apparemment à Mulhouse. Ils auraient bénéficié d’un hébergement uniquement la nuit et auraient dû quitter le foyer le matin. Leur fille S.M., handicapée motrice et cérébrale, aurait été transportée dans une poussette. Les requérants auraient quitté la France avant que l’OFPRA ne rende sa décision et seraient retournés au Kosovo, puis en Serbie, en mai 2010.

En mars 2011, ils se rendirent en Belgique, où ils déposèrent une demande d’asile le 1 er avril 2011. Le même jour, l’Agence fédérale pour l’accueil des demandeurs d’asile (Fedasil) leur attribua une place dans une structure d’accueil, le centre d’accueil pour demandeurs d’asile de Morlanwez.

Le 4 avril 2011, les requérants eurent un entretien à l’unité « Dublin » de l’Office des étrangers, au cours duquel ils firent état de leur parcours et des motifs de leur demande d’asile.

Le 12 avril 2011, les autorités belges adressèrent à la France une demande de reprise en charge en application du Règlement (CE) n o 343/2003 du Conseil du 18 février 2003 établissant les critères et mécanismes de détermination de l’État membre responsable de l’examen d’une demande d’asile présentée dans l’un des États membres par un ressortissant d’un pays tiers (« le règlement Dublin II »).

Dans un premier temps, la France refusa la reprise en charge au motif que les requérants avaient probablement quitté le territoire des États membres pendant plus de trois mois, ce qui constituait un motif de refus de les reprendre en charge en vertu de l’article 16 § 3 du règlement Dublin II. Les autorités belges ayant réitéré leur demande, le 6 mai 2011 les autorités françaises acceptèrent de reprendre la famille en charge. Elles indiquèrent que le transfert devait avoir lieu sous escorte au poste de frontière de Rekkem et demandèrent à être prévenues du transfert trois jours à l’avance.

Le 17 mai 2011, l’Office des étrangers prit à l’égard des requérants une décision de refus de séjour avec ordre de quitter le territoire dans un délai de sept jours vers la France (décision dite « annexe 26 quater » d’après le nom du formulaire correspondant) au motif que la Belgique n’était pas responsable de l’examen de la demande d’asile en application de l’article 16 § 1 e) du règlement Dublin II et que la France avait accepté la reprise en charge. La décision indiquait que, étant donné que les requérants n’avaient fait état ni de craintes à l’égard des autorités françaises ni de vécu traumatisant en France et que la France était un pays respectueux des droits de l’homme, signataire de nombreuses conventions et doté de juridictions indépendantes auxquelles les requérants pourraient recourir, il n’y avait pas lieu que la Belgique se déclarât responsable de l’examen de la demande d’asile en application de l’article 3 § 2 du règlement Dublin II. Les requérants se virent délivrer des laissez-passer pour se rendre en France.

Le 26 mai 2011, le délai d’exécution de l’ordre de quitter le territoire fut prolongé jusqu’au 25 septembre 2011 en raison de la grossesse de la requérante.

En mai 2011, les requérants prirent contact avec une avocate pour contester la décision de transfert Dublin. Le 16 juin 2011, ils introduisirent devant le Conseil du contentieux des étrangers (CCE) par l’intermédiaire de leur conseil un recours en annulation, assorti d’une demande de suspension ordinaire de l’exécution de la décision. Ils y faisaient valoir plusieurs moyens d’annulation, notamment le défaut de mention de la base légale de leur transfert vers la France, ainsi que leurs craintes liées aux mauvaises conditions d’accueil lors de leur premier séjour en France et à un transfert éventuel vers la Serbie, et fournirent des preuves attestant leur sortie du territoire de l’Union européenne pour plus de trois mois. 21. À la suite de l’accouchement de la requérante fin juillet, le 5 août 2011 la famille se vit attribuer une place dans un nouveau centre d’accueil, celui de Saint-Trond, situé à 66 km de Bruxelles.

Les requérants comparurent à l’audience tenue le 26 août 2011 devant le CCE sur leur recours en annulation de l’ordre de quitter le territoire.

Le 22 septembre 2011, invoquant l’état de santé de leur fille S.M., ils introduisirent une demande d’autorisation de séjour pour raisons médicales sur la base de l’article 9 ter de la loi sur les étrangers. Cette demande fut déclarée irrecevable par l’Office des étrangers, le 30 septembre 2011, au motif que le certificat médical fourni à l’appui attestait l’existence d’une pathologie et du traitement estimé nécessaire mais, contrairement aux prescriptions de la loi, il ne contenait aucun énoncé quant au degré de gravité de la maladie de la jeune S.M. Les requérants n’eurent connaissance de cette décision que bien plus tard, dans le cadre de la procédure devant la Cour. 24. À l’expiration du délai accordé dans l’ordre de quitter le territoire, les requérants furent exclus du centre d’accueil de Saint-Trond, qu’ils quittèrent le 27 septembre 2011. Ils rejoignirent Bruxelles en train et se rendirent place Gaucheret, où d’autres familles rom se trouvaient. Ils passèrent plusieurs jours sur cette place.

Le 29 septembre 2011, l’avocate des requérants saisit le Délégué général de la Communauté française aux droits de l’enfant et sollicita son assistance pour trouver une solution d’hébergement pour la famille. Le 5 octobre, à la suite de l’intervention du Délégué général auprès des institutions, les requérants furent installés dans le centre de transit de Woluwe-Saint-Pierre, à Bruxelles.

Le 7 octobre 2011, Fedasil leur désigna un centre d’accueil à Bovigny, à 160 km de Bruxelles. Des titres de transport pour le train et le bus ainsi que des explications furent fournis aux requérants afin qu’ils puissent s’y rendre.

Devant la Cour, les requérants ont soutenu qu’ils s’étaient rendus au centre de Bovigny mais qu’on avait refusé de les y accueillir au motif que leurs documents (leurs « annexes ») n’étaient pas en ordre. Le Gouvernement a déclaré quant à lui que les requérants étaient attendus au centre de Bovigny mais qu’ils ne s’y étaient pas présentés. Dans le cadre de la procédure devant la Grande Chambre, le Gouvernement a produit des échanges de correspondance entre Fedasil et les employés du centre indiquant qu’une chambre avec un lit bébé avait été préparée pour les requérants, que leur déplacement par navette de la gare jusqu’au centre avait été organisé et que leur place avait été gardée plusieurs jours avant d’être réattribuée.

La famille se rendit ensuite à la Gare du Nord à Bruxelles et y demeura pendant plus de deux semaines, avant d’accepter un programme de retour volontaire et de retourner en Serbie, le 25 octobre 2011.

La fille aînée des requérants y décéda d’une infection pulmonaire le 18 décembre 2011.

Par un arrêt du 29 novembre 2011, le CCE annula l’ordre de quitter le territoire (paragraphe 18 ci-dessus) au motif que la décision n’avait pas correctement établi sur quelle base légale la France avait été désignée comme État responsable. Concernant le risque de traitements contraires à l’article 3 évoqué par les requérants, le CCE considéra qu’un tel risque n’était pas établi. Il souligna que devant l’autorité administrative les requérants n’avaient pas signalé de difficultés particulières concernant l’accueil organisé par les autorités françaises, notamment quant à l’accès à des soins pour leurs enfants, et qu’ils n’avaient présenté aucun élément corroborant leurs allégations relatives à leurs conditions d’hébergement. Concernant la situation globale de l’accueil en France, le CCE constata que les intéressés n’avaient pas fait état de circonstances dont la partie défenderesse avait ou aurait dû avoir connaissance, les éléments présentés devant lui ayant été considérés comme imprécis et incomplets.

L’État belge se pourvut en cassation devant le Conseil d’État. Dans un premier temps, le pourvoi fut déclaré admissible. Il fut toutefois finalement déclaré irrecevable le 28 février 2013 en raison de l’absence d’intérêt à agir de l’État, étant donné que les requérants avaient quitté le territoire belge depuis plus de trois mois et que la Belgique n’était plus responsable de la détermination de l’État responsable en application du règlement Dublin II. EN DROIT

Dans ses observations devant la Grande Chambre, la représentante des requérants a informé la Cour qu’elle avait maintenu les communications avec les requérants presque jusqu’à la fin de la procédure devant la chambre mais qu’elle n’avait plus de contacts avec eux depuis lors. À l’audience tenue le 25 mai 2016, elle a confirmé que, malgré plusieurs tentatives de sa part, elle n’avait pas été en mesure de rétablir le contact avec les requérants, dont la résidence actuelle lui était inconnue. Elle soutient que la Cour devrait néanmoins poursuivre l’examen de la requête et argue qu’elle a été autorisée à représenter les requérants pour l’ensemble de la procédure. La représentante souligne que le contact avec des personnes en situation de précarité comme les requérants est toujours difficile et qu’il serait injustifié que le renvoi de l’affaire devant la Grande Chambre à l’initiative du Gouvernement ait pour effet de priver les intéressés du bénéfice de l’arrêt de la chambre qui a statué en leur faveur.

Le Gouvernement n’a pas expressément commenté la question de la poursuite de l’examen de l’affaire par la Cour ; il souligne néanmoins qu’en raison de la perte de contact avec leur avocate les requérants n’ont pas été en mesure de formuler des observations sur les nouvelles pièces produites devant la Grande Chambre qui démontrent, de l’avis du Gouvernement, que les intéressés ne se sont pas présentés au centre d’accueil de Bovigny (paragraphe 27 ci-dessus).

Au vu de ces circonstances, la Cour estime devoir d’abord examiner la nécessité de poursuivre l’examen de la requête au regard des critères définis à l’article 37 de la Convention. Cette disposition est libellée comme suit : « 1. À tout moment de la procédure, la Cour peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de conclure a) que le requérant n’entend plus la maintenir ; ou b) que le litige a été résolu ; ou c) que, pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête. Toutefois, la Cour poursuit l’examen de la requête si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles l’exige. 2. La Cour peut décider la réinscription au rôle d’une requête lorsqu’elle estime que les circonstances le justifient. »

La Cour rappelle que le représentant d’un requérant doit non seulement produire une procuration ou un pouvoir écrit (article 45 § 3 du règlement de la Cour) mais qu’il importe également que les contacts entre le requérant et son représentant soient maintenus tout au long de la procédure. De tels contacts sont essentiels à la fois pour approfondir la connaissance d’éléments factuels concernant la situation particulière du requérant et pour confirmer la persistance de l’intérêt du requérant à la continuation de l’examen de sa requête ( Sharifi et autres c. Italie et Grèce , n o 16643/09, § 124, 21 octobre 2014, et, mutatis mutandis , Ali c. Suisse , 5 août 1998, § 32, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ V).

En l’espèce, la Cour constate que les requérants n’ont pas maintenu le contact avec leur avocate et qu’ils ont omis de la tenir informée de leur lieu de résidence ou de lui fournir un autre moyen de les joindre. Elle considère que ces circonstances permettent de conclure que les requérants ont perdu leur intérêt pour la procédure et n’entendent plus maintenir la requête, au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention ( Ibrahim Hayd c. Pays-Bas (déc.), n o 30880/10, § 10, 29 novembre 2011, Kadzoev c. Bulgarie (déc.), n o 56437/07, § 7, 1 er octobre 2013, M.H. et autres c. Chypre (déc.), n o 41744/10, § 14, 14 janvier 2014, et M.Is. c. Chypre (déc.), n o 41805/10, § 20, 10 février 2015).

S’il est vrai que la représentante des requérants dispose d’un pouvoir l’autorisant à les représenter pour l’ensemble de la procédure devant la Cour, cette circonstance ne justifie pas à elle seule la poursuite de la procédure ( Ali , précité, § 32, et Ramzy c. Pays-Bas (radiation), n o 25424/05, § 64, 20 juillet 2010). Il apparaît en l’espèce que les derniers échanges entre les requérants et leur avocate sont antérieurs à l’arrêt rendu par la chambre le 7 juillet 2015 et que les requérants n’ont connaissance ni de cet arrêt ni du renvoi de l’affaire devant la Grande Chambre. Dans ces circonstances, la Cour considère que la représentante des requérants ne saurait, de manière significative, continuer la procédure devant elle, en l’absence d’instruction de la part de ses clients, notamment en ce qui concerne les questions factuelles soulevées par les nouveaux documents produits par le Gouvernement (voir Ali , § 32, Ramzy , § 64, et M.H. et autres , § 14, tous précités).

Dans la mesure où la représentante des requérants explique cette situation par leurs conditions de vie précaires en Serbie, la Cour observe, d’une part, que les intéressés sont retournés dans leur pays de manière volontaire et que leur départ de Belgique ne semble pas avoir entraîné la perte de contact avec leur avocate. Cette dernière affirme en effet avoir maintenu la communication avec eux pendant la durée de la procédure devant la chambre. En l’espèce, la perte de contact n’était donc pas la conséquence des actions du gouvernement défendeur (voir, a contrario , Diallo c. République tchèque , n o 20493/07, §§ 44-47, 23 juin 2011). D’autre part, rien n’indique que les conditions de précarité dans lesquelles les requérants ont vécu en Serbie étaient de nature à empêcher les intéressés de maintenir une forme de contact avec leur avocate, au besoin par l’intermédiaire d’un tiers, pendant une aussi longue période (voir Sharifi et autres , précité, §§ 131-132, et M.H. et autres , décision précitée, § 14).

La Cour prend également note du souci de la représentante des requérants qui indique qu’en cas de radiation de l’affaire du rôle par la Grande Chambre, les requérants perdraient le bénéfice de l’arrêt rendu par la chambre. Il ressort en effet des dispositions pertinentes de la Convention que lorsqu’une demande de renvoi a été acceptée par le collège de la Grande Chambre, l’arrêt rendu par la chambre ne devient pas définitif (article 44 § 2 de la Convention, a contrario ) et ne produit donc aucun effet juridique. Cet arrêt sera écarté pour être remplacé par le nouvel arrêt de la Grande Chambre rendu conformément à l’article 43 § 3 de la Convention ( K. et T. c. Finlande [GC], n o 25702/94, § 140, CEDH 2001 ‑ VII), auquel les États parties seront tenus de se conformer en vertu de l’article 46 § 1. Cette situation qui, dans le cas d’espèce, s’avère préjudiciable aux requérants est cependant la conséquence de leur absence de contact avec leur avocate et non de l’exercice par le Gouvernement de la possibilité, prévue à l’article 43 § 1 de la Convention, de solliciter le renvoi de l’affaire devant la Grande Chambre. La Cour rappelle par ailleurs que, si les circonstances le justifient, les requérants ont la faculté de demander la réinscription au rôle de l’affaire sur le fondement de l’article 37 § 2 de la Convention. 40. À la lumière de ce qui précède et conformément à l’article 37 § 1 a) de la Convention, la Cour doit conclure que les requérants n’entendent plus maintenir leur requête. Elle considère par ailleurs qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention ou ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine .

Il y a donc lieu de rayer l’affaire du rôle.