Decizia nr. 29241/07 Fikriye GALİÇ și Ayșe ATINIZ împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 22 noiembrie 2016 în calitate de comitet compus din: Valeriu Grițco, președinte, Stéphanie Mourou-Vikström, Georges Ravarani, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 28 iunie 2007, După deliberare, hotărăsc după cum urmează: FACTE Reclamanții, dna Fikriye Galiç și dna Ayșe Atınız, au fost cetățeni turci, care s-au născut în 1927 și, respectiv, în 1923. Primul reclamant a murit la 14 ianuarie 2009 și al doilea reclamant a murit la 26 decembrie 2010. În urma comunicării cazului, moștenitorii lor, adică dl Ali. Üstün Atınız, dl Yașar Atınız, dna Birgül Atınız (Tekçakır) pentru prima reclamantă, dna Naime Yapıcı, dl Naim Yapıcı, dl Mustafa Yapıcı pentru a doua reclamantă informează Curtea că doresc să urmărească cererile în locul lor. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. În 1974 Corporația Industriei Mecanice și Chimice (Makine ve Kimya Endüstrisi Kurumu ) a hotărât să exproprieze o parcelă de terenuri aparținând strămoșilor reclamanților (domnul Cevahir Caha) și a stabilit sumele care trebuie plătite pentru terenurile în cauză. Administrația a încheiat procedura de expropiere la 15 noiembrie 1976. La 19 decembrie 1976, dl Cevahir Caha a murit și reclamanții au fost notificați în legătură cu procedura de expropiere la 28 decembrie 1977. La 3 decembrie 1982, reclamanții au depus o acțiune de compensare suplimentară în conformitate cu Legea expropriației care a fost în vigoare în acel moment. La 25 decembrie 1984, Curtea Civilă Aliağa a decis să întrerupă cazul din cauza incapacității reclamanților să urmeze procedura. Reclamanții nu au folosit dreptul de a-și reînnoi cazul în termenul legal și, ulterior, la 30 decembrie 1985, instanța de primă instanță a respins cazul. Reclamanții au fost notificați cu privire la această decizie la 18 martie 1986. Nu a fost interzis niciun recurs împotriva acestei decizii și, prin urmare, a devenit final. La 27 martie 1986, reclamanții și-au reintrodus cererile de compensare suplimentară în fața Curții Civile Aliağa de Jurisdicție Generală. La 13 mai 1986, instanța a respins cazul, declarând că cazul lor a fost interzis în timp util. În acest sens, instanța a făcut trimitere la procedura anterioară respinsă anterior. La 16 octombrie 1986, Curtea de Casație a susținut această hotărâre. La 24 aprilie 2001, Legea privind expropriarea a fost modificată. În consecință, organismele de administrație relevante au primit dreptul de a iniția procedurile în fața instanțelor pentru a stabili valoarea compensației și pentru a avea titlul parcelei impugnate să fie înregistrate în titlul lor. După aceea, la 8 mai 2001, administrația a depus o acțiune în fața Curții Civile Aliağa de Jurisdicție Generală și a solicitat să se înregistreze în numele lor titlul terenului înșelat. Referindu-se la procedura anterioară, menționată mai sus, la 5 noiembrie 2002, instanța a hotărât că actele de titlu ale terenului să fie înscrise în numele administrației. La 22 martie 2004, Curtea de Casație a anulat această decizie, subliniind faptul că nu s-a plătit nicio compensație reclamanților. 10. La 1 iulie 2005, reclamanții au fost plătiți suma inițială de compensare pentru expropriare stabilită de autoritățile în 1974, și anume 0,51 lira turcă. 11. La 10 noiembrie 2005, Curtea Civilă Aliağa a ordonat ca actele de titlu ale terenurilor să fie înregistrate în numele administrației. 12. La 21 noiembrie 2006, Curtea de Casație a susținut hotărârea.Legea internă relevantă 13. O descriere a legislației interne privind noul remediu introdus prin Legea nr. 6384 poate fi găsită în Turgut și alții c. Turcia. (dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013; Demiroğlu v. Turcia (dec.), nr. 56125/10, 4 iunie 2013; și Yıldız și Yanak v. Turcia (dec.), nr. 44013/07, 27 mai 2014. În conformitate cu art. 6 din Convenție, reclamanții se plângeau, de asemenea, de lungimea excesivă a procedurii. În aceeași dispoziție, ei au susținut, de asemenea, că instanța internă a eșuat în interpretarea dreptului intern și au declarat că instanța ar fi trebuit să aplice dispozițiile noului drept, care au fost în favoarea lor. Denumirile privind durata procedurii și deprecierea compensației expropriate 16. În baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plângeau de pierderea financiară pe care le-au suferit ca urmare a întârzierii plății ale sumei de expropriare fără niciun dobânzi implicite. Reclamanții se plângeau în continuare de lungimea excesivă a procedurii în temeiul articolului 6 din Convenție. 17. Guvernul a remarcat că, în temeiul Legii nr. 6384 a fost înființată o nouă comisie de compensare pentru a aborda cererile privind durata procedurilor și neexecuția hotărârilor. În plus, au remarcat că competența Comisiei de compensare a fost ulterior extinsă printr-un decret adoptat la 16 martie 2014 pentru examinarea plângerilor referitoare, printre altele, la presupusa pierdere a valorii compensației expropriate din cauza efectelor inflației și a lungii procedurii. În consecință, acestea au susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, deoarece nu au formulat nici o cerere Comisiei de Compensare. 18. Curtea observă că, după cum a subliniat guvernul, în Turcia a fost instituit un nou remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (nu. 24240/07, 20 martie 2012). Ulterior, în deciziile sale în cazul Turgut și alții (dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013) și Yıldız și Yanak c. Turcia (dec.), nr. 44013/07, 27 mai 2014), Curtea a declarat o cerere inadmisibilă din cauza faptului că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, adică noul remediu. În acest sens, Curtea a considerat în special că acest nou remediu a fost a priori accesibil și capabil de a oferi o perspectivă rezonabilă de remediere a plângerilor referitoare la lungimea excesivă a procedurii și deprecierea atribuițiilor în cazurile de expropriare. 19. Curtea constată că în decizia sa în cazul Ümmühan Kaplan (citat mai sus, § 77), el a subliniat că ar putea, totuși, să examineze, în conformitate cu procedura sa normală, aplicațiile de acest tip care au fost deja comunicate guvernului. 20. Cu toate acestea, având în vedere obiecția preliminară a Guvernului cu privire la neutilizarea noului recurs intern instituit prin Legea nr. 6384, Curtea își reiterează concluzia în cazurile Turgut și altele (dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013) și Yıldız și Yanak c. Turcia (dec.), nr. 44013/07, 27 mai 2014). 21. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că această parte a cererilor ar trebui respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea recoursurilor interne. Având în vedere tot materialul în posesia sa și în măsura în care problema se plânge este de competența sa, Curtea concluzionează că această plângere nu dezvăluie nici o încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. În consecință, Curtea îl respinge ca fiind manifestament nefondată, în temeiul articolului 35 §§ 3 litera (a) și al articolului 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 15 decembrie 2016. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Președintele adjunct al grefierului
Application no. 29241/07
Fikriye GALİÇ and Ayșe ATINIZ
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22
November 2016 as a Committee composed of:
Valeriu Grițco,
President,
Stéphanie Mourou-Vikström,
Georges Ravarani,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 28 June 2007,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicants, Ms Fikriye Galiç and Ms Ayșe Atınız, were Turkish nationals, who were born in 1927 and 1923 respectively. The first applicant died on 14 January 2009 and the second applicant died on 26
December 2010. Following the communication of the case, their heirs, namely Mr
Ali
Üstün Atınız, Mr Yașar Atınız, Ms Birgül Atınız (Tekçakır) for the first applicant, and Ms Naime Yapıcı, Mr Naim Yapıcı, Mr
Mustafa
Yapıcı for the second applicant informed the Court that they wished to pursue the applications in their stead. The applicants were represented before the Court by Mr C. Yıldırım, a lawyer practising in İzmir.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
A.
The circumstances of the case
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
In 1974 the Mechanical and Chemical Industry Corporation (
Makine ve Kimya Endüstrisi Kurumu
) decided to expropriate a plot of land belonging to the ancestor of the applicants (Mr Cevahir Caha) and determined the amounts to be paid for the land in question. The administration completed the expropriation proceedings on 15 November 1976.
5.
On 19 December 1976 Mr Cevahir Caha passed away and the applicants were notified about the expropriation proceedings on 28
December 1977.
6.
On 3 December 1982 the applicants filed an action for additional compensation in accordance with the Expropriation Law which was in force at that time. On 25 December 1984 the Aliağa Civil Court of General Jurisdiction decided to discontinue the case due to the failure of the applicants to follow the proceedings. The applicants did not use their right to renew their case within the statutory time-limit, and subsequently on 30
December 1985 the first instance court dismissed the case. The applicants were notified of this decision on 18 March 1986. No appeal was filed against this decision and accordingly it became final.
7.
On 27 March 1986 the applicants resubmitted their claims for additional compensation before the Aliağa Civil Court of General Jurisdiction. On 13 May 1986 the court dismissed the case, stating that their case was time-barred. In this connection, the court referred to the previous proceedings that had been previously dismissed. On 16 October 1986 the Court of Cassation upheld this judgment.
8.
On 24 April 2001 the Law on Expropriation was amended. Accordingly, relevant administration bodies were given the right to initiate proceedings before the courts in order to have the amount of compensation determined and to have the title of the impugned plot be registered in their title.
9.
Subsequently, on 8 May 2001 the administration filed an action before the Aliağa Civil Court of General Jurisdiction and requested that the title of the impugned land be registered in their name. Referring to the previous proceedings, mentioned above, on 5 November 2002 the court decided that the title deed of the land be registered in the name of the administration. On 22 March 2004 the Court of Cassation quashed this decision, pointing out to the fact that no compensation had been paid to the applicants.
10.
On 1 July 2005 the applicants were paid the initial amount of compensation for expropriation fixed by the authorities in 1974, namely 0,51
Turkish
liras.
11.
On 10 November 2005 the Aliağa Civil Court of General Jurisdiction ordered that the title deed of the land be registered in the name of the administration.
12.
On 21 November 2006 the Court of Cassation upheld the judgment.
B.
Relevant domestic law
13.
A description of the domestic law regarding the new remedy introduced by Law no. 6384 may be found in
Turgut and Others v.
Turkey
(dec.), no. 4860/09, 26 March 2013;
Demiroğlu v. Turkey
(dec.), no.
56125/10, 4 June 2013; and
Yıldız and Yanak v. Turkey
(dec.), no.
44013/07, 27 May 2014.
14.
Relying on Article 1 of Protocol 1 to the Convention, the applicants complained that delay in the expropriation proceedings and the lack of interest breached their right to peaceful enjoyment of their property.
15.
Under Article 6 of the Convention, the applicants also complained about the excessive length of the proceedings. Under the same provision, they also argued that the domestic courts had failed in the interpretation of domestic law and stated that the courts should have applied the provisions of the new law, which were in their favour.
A.
Complaints regarding the length of the proceedings and depreciation of the expropriation compensation
16.
Relying on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, the applicants complained about the financial loss they had suffered as a result of the late payment of the expropriation amount without any default interest. The applicants further complained about the excessive length of the proceedings under Article 6 of the Convention.
17.
The Government noted that pursuant to Law no. 6384 a new Compensation Commission had been established to deal with applications concerning the length of proceedings and the non-execution of judgments. They further noted that the competence of the Compensation Commission was subsequently enlarged by a decree adopted on 16 March 2014 to examine complaints relating to, among other things, the alleged loss of value of the amount of the expropriation compensation due to the effects of inflation and the length of the proceedings. Accordingly, they maintained that the applicants had not exhausted domestic remedies, as they had not made any application to the Compensation Commission.
18.
The Court observes that, as pointed out by the Government, a new domestic remedy has been established in Turkey following the application of the pilot judgment procedure in the case of
Ümmühan Kaplan v.
Turkey
(no.
24240/07, 20 March 2012). Subsequently, in its decisions in the cases of
Turgut and others
((dec.), no. 4860/09, 26
March 2013) and
Yıldız and Yanak v. Turkey
((dec.), no. 44013/07, 27 May 2014), the Court declared an application inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies, that is to say the new remedy. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was
a priori
accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the excessive length of the proceedings and depreciation of awards in expropriation cases.
19.
The Court notes that in its decision in the case of
Ümmühan Kaplan
(cited above, § 77), it stressed that it could nevertheless examine, under its normal procedure, applications of that type which had already been communicated to the Government.
20.
However, taking into account the Government’s preliminary objection with regard to the applicants’ failure to make use of the new domestic remedy established by Law no. 6384, the Court reiterates its conclusion in the cases of
Turgut and others
((dec.), no. 4860/09, 26
March 2013) and
Yıldız and Yanak v. Turkey
((dec.), no. 44013/07, 27 May 2014).
21.
In view of the above, the Court concludes that this part of the applications should be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non
‑
exhaustion of domestic remedies.
B.
Remaining complaints
22.
The applicants complained under Article 6 of the Convention about the fairness of the proceedings and alleged that the national courts had failed in the interpretation of the domestic law.
23.
In the light of all the material in its possession and in so far as the matter complained of is within its competence, the Court concludes that this complaint does not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols. Accordingly, the Court rejects it as manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 15 December 2016.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Deputy Registrar
President