Decizia nr. 43207/06 Fikri VURAL și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 28 februarie 2017 în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, președinte, Ksenija Turković, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 12 octombrie 2006, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Fikri Voral a fost un cetățen turc născut în 1930 și a fost reprezentat în fața Curții de către dl Aktas, avocat practicant în Kocaeli. Dl Vural a murit la 20 august 2008 după ce a prezentat prezenta cerere. În urma comunicării cauzei, moștenitorii săi, și anume doamna Șükran Ersoylu și doamna Nezahat Abaylı au informat Curtea că doresc să urmărească cererea în locul său. Din motive practice, Fikri Voral va continua să fie numită „reclamantul” în această decizie, deși moștenitorii săi sunt acum considerați ca astfel (a se vedea Dalban v. România [GC], nr. 28114/95, § 1, ECHR 1999-VI, și Çakar v. Turcia , nr. 42741/98, § 2, 23 octombrie 2003 . Guvernul turc (“Guvernul” ) au fost reprezentați de agentul lor . Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 16 noiembrie 1999, mai multe parcele de teren aparținând reclamantului au fost expropriate de Ministerul lucrărilor publice și decontare. La 22 septembrie 2000, reclamantul a inițiat o procedură în fața Tribunalului Civil de Primă Instanță Gölcük și a solicitat o compensare suplimentară. La 6 septembrie 2005, instanța de primă instanță a acordat parțial cererea reclamantului și a acordat 43.476 de lire turce (TRY) (aproximativ 26.000 euro (EUR) la momentul respectiv) cu dobânzi legale care decurg din 29 august 2000. La 28 martie 2006, această hotărâre a fost susținută de Curtea de Casație. La 17 aprilie 2006, hotărârea a fost acordată reclamantului. Datoria rămasă a fost plătită reclamantului în două părți, și anume la 28 februarie 2007 și 6 martie 2008. Legea internă relevantă 10. O descriere a dreptului intern și a practicii în ceea ce privește Comisia de compensare menționată mai jos (punctele 15-16) poate fi găsită în Turgut și alții c. Turcia (dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013); Demiroğlu și alții c. Turcia (dec.), nr. 56125/10, 4 iunie 2013); și Yıldız și Yanak c. Turcia (dec.), nr. 44013/07, 27 mai 2014). Reclamantul s-a plâns că compensația suplimentară pentru expropriare, pe care a obținut-o de la autoritățile după aproape șase ani de proceduri judiciare, a scăzut în valoare, deoarece dobânzile nejustificate plătibile nu au ținut pasul cu rata foarte ridicată a inflației în Turcia. În acest sens, el a invocat art. 6 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția. 12. Reclamantul a afirmat în continuare, în temeiul articolului 6 din Convenție, că nu i-a fost acordată o compensație suficientă pentru terenul său, deoarece instanța internă a eșuat în evaluarea probelor. În baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul s-a plâns de pierderea financiară pe care a suferit-o ca urmare a întârzierii plății a sumei expropriate și a ratelor dobânzilor insuficiente. Cererea a fost comunicată în temeiul articolelor 6 § 1 și 14 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție. Cu toate acestea, Curtea va examina aceste plângeri numai în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea Cıbır c. Turcia , nr. 49659/99 , § 18, 19 mai 2004; Aslangiray și alții c. Turcia , nr. 48262/99, § 28, 31 mai 2005; Yetis și alții c. Turcia, nr. 40349/05, § 63, 6 iulie 2010; și Güleç și Armut c. Turcia (dec.), nr. 25969/09, 16 noiembrie 2010). 15. Guvernul a remarcat că în temeiul Legii nr. 6384 din 9 ianuarie 2013 a fost înființată o nouă comisie de compensare pentru a face față cererilor privind durata procedurilor și neexecuția hotărârilor. În plus, au remarcat că competența Comisiei de compensare a fost ulterior extinsă printr-un decret adoptat la 16 martie 2014 pentru examinarea plângerilor referitoare, printre altele, la presupusa pierdere a valorii compensației expropriate din cauza efectelor inflației și a lungii procedurii. În consecință, ei au susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, deoarece nu au formulat nici o cerere Comisiei de Compensare. 16. Curtea observă că, după cum a subliniat guvernul, în Turcia a fost instituit un nou remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan Turcia (nu. 24240/07, 20 martie 2012). Ulterior, în decizia sa în cazul Yıldız și Yanak (dec.), nr. 44013/07, 27 mai 2014), Curtea a declarat o cerere inadmisibilă din cauza faptului că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne, adică noul remediu. În acest sens, Curtea a considerat în special că acest nou remediu a fost a priori accesibil și capabil de a oferi o perspectiva rezonabilă de remediere a plângerilor privind deprecierea atribuirilor în cazurile de expropriare. 17. Având în vedere obiecția Guvernului cu privire la neutilizarea noului recurs intern instituit prin Legea nr. 6384, Curtea își reiterează concluzia în cazul Yıldız și Yanak (citat mai sus). 18. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că această parte a cererii ar trebui respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neîntrerupt. Reclamantul a susținut că instanța internă a eșuat în evaluarea probelor și că atribuirea compensației a fost insuficientă. 20. Curtea remarcă că nu este funcția sa să se ocupe de erorile de fapt sau de lege presupuse de către o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care ar fi putut încălca drepturile și libertățile protejate de convenție. În mod normal, chestiunile precum greutatea atașată de instanțele naționale la elementele de probă sau la constatările sau evaluările în cauză în fața acestora nu sunt obligatorii să revizuiască Curții. Curtea nu ar trebui să acționeze ca o a patra instanță și, prin urmare, nu va pune la îndoială în temeiul articolului 6 § 1 hotărârea instanțelor naționale, cu excepția cazului în care constatările lor pot fi considerate arbitrare sau manifestement irazonabile (a se vedea Lupeni Greek Catholic Paris și alții c. România [GC], nr. 76943/11, § 90, 29 noiembrie 2016, CEDH 2016 (extracte)). 21. Curtea remarcă că, în acest caz, deciziile instanțelor interne au fost adoptate pe baza dreptului intern și a circumstanțelor particulare ale cauzei. Nu există niciun element care ar putea duce la concluzia că instanța internă a acționat într-o manieră arbitrară sau manifestament irazonabilă în stabilirea faptelor sau în interpretarea dreptului intern. 22. Având în vedere tot materialul în posesia sa și în măsura în care problema se plânge este de competența sa, Curtea concluzionează că această plângere nu dezvăluie nici o încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. În consecință, Curtea îl respinge ca fiind manifestament nefondată, în temeiul articolului 35 §§ 3 litera (a) și al articolului 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. A făcut-o în limba engleză și a notificat în scris la 23 martie 2017. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct al grefierului
Application no. 43207/06
Fikri VURAL and others
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 28
February 2017 as a Committee composed of:
Paul Lemmens,
President,
Ksenija Turković,
Jon Fridrik Kjølbro,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 12 October 2006,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicant, Mr Fikri Vural was a Turkish national who was born in
1930 and was represented before the Court by Mr. M. Aktas, a lawyer practicing in Kocaeli. Mr Vural died on 20 August 2008 after lodging the present application. Following the communication of the case, his heirs, namely Ms Șükran Ersoylu and Ms Nezahat Abaylı informed the Court that they wished to pursue the application in his stead. For practical reasons, Fikri Vural will continue to be called “the applicant” in this decision although his heirs are now to be regarded as such (see
Dalban v. Romania
[GC], no. 28114/95, § 1, ECHR 1999-VI, and
Çakar v. Turkey
, no.
42741/98, § 2, 23 October 2003).
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
A.
The circumstances of the case
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
On 16 November 1999 several plots of land belonging to the applicant were expropriated by the Ministry of Public Works and Settlement.
5.
On 22 September 2000 the applicant initiated proceedings before the Gölcük Civil Court of First Instance and asked for additional compensation.
6.
On 6 September 2005 the first instance court partially granted the applicant’s claim and awarded 43,476 Turkish liras (TRY) (approximately 26,000 euros (EUR) at the time) with statutory interest running from 29
August 2000.
7.
On 28 March 2006 this judgment was upheld by the Court of Cassation.
8.
On 17 April 2006 the decision was served on the applicant.
9.
The outstanding debt was paid to the applicant in two parts, namely on 28 February 2007 and 6 March 2008.
B.
Relevant domestic law
10.
A description of the domestic law and practice with respect to the Compensation Commission mentioned below (paragraphs 15-16) may be found in
Turgut and Others v. Turkey
((dec.), no. 4860/09, 26 March 2013);
Demiroğlu and Others v. Turkey
((dec.), no. 56125/10, 4 June 2013); and
Yıldız and Yanak v. Turkey
((dec.), no. 44013/07, 27 May 2014).
11.
The applicant complained that the additional compensation for expropriation, which he had obtained from the authorities after almost six years of court proceedings, had fallen in value, since the default interest payable had not kept pace with the very high rate of inflation in Turkey. In this connection, he invoked Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 of the Convention.
12.
The applicant further alleged under Article 6 of the Convention that he had not been awarded sufficient compensation for his land, as the domestic courts failed in the evaluation of evidence.
A.
Complaints regarding the length of the proceedings and depreciation of the expropriation compensation
13.
Relying on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, the applicant complained about the financial loss he had suffered as a result of the late payment of the expropriation amount and insufficient interest rates. The applicant further complained about the delay in the enforcement proceedings under Article 6 of the Convention.
14.
The application was communicated under Articles 6 § 1 and 14 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 of the Convention. However, the Court will examine these complaints solely under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention (see,
Cıbır v. Turkey
, no.
49659/99, §
18, 19
May 2004;
Aslangiray and Others v. Turkey
, no. 48262/99, §
28, 31
May 2005;
Yetiș and Others v. Turkey,
no.
40349/05, § 63, 6
July 2010; and
Güleç and Armut v. Turkey
(dec.), no.
25969/09, 16 November 2010).
15.
The Government noted that pursuant to Law no. 6384 of 9 January 2013 a new Compensation Commission had been established to deal with applications concerning the length of proceedings and the non-execution of judgments. They further noted that the competence of the Compensation Commission was subsequently enlarged by a decree adopted on 16 March 2014 to examine complaints relating to, among other things, the alleged loss of value of the amount of the expropriation compensation due to the effects of inflation and the length of the proceedings. Accordingly, they maintained that the applicant had not exhausted domestic remedies, as they had not made any application to the Compensation Commission.
16.
The Court observes that, as pointed out by the Government, a new domestic remedy has been established in Turkey following the application of the pilot judgment procedure in the case of
Ümmühan Kaplan
v.
Turkey (no.
24240/07, 20 March 2012). Subsequently, in its decision in the case of
Yıldız and Yanak
((dec.), no. 44013/07, 27 May 2014), the Court declared an application inadmissible on the ground that the applicant had failed to exhaust domestic remedies, that is to say the new remedy. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was a priori accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the depreciation of awards in expropriation cases.
17.
Taking into account the Government’s objection with regard to the applicant’s failure to make use of the new domestic remedy established by Law no. 6384, the Court reiterates its conclusion in the case of
Yıldız and Yanak
(cited above).
18.
In view of the above, the Court concludes that this part of the application should be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non
‑
exhaustion of domestic remedies.
B.
Remaining complaints
19.
Relying on Article 6 of the Convention, the applicant alleged that the domestic courts had failed in their assessment of the evidence and that the compensation award had been insufficient.
20.
The Court notes that it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly made by a national court, unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention. Normally, issues such as the weight attached by the national courts to given items of evidence or to findings or assessments in issue before them for consideration are not for the Court to review. The Court should not act as a fourth instance and will not therefore question under Article 6 § 1 the judgment of the national courts, unless their findings can be regarded as arbitrary or manifestly unreasonable (see
Lupeni Greek Catholic Paris and Others v. Romania
[GC], no. 76943/11, § 90, 29 November 2016, ECHR
2016 (extracts)).
21.
The Court notes that that in the present case, the domestic courts’ decisions were given on the basis of domestic law and the particular circumstances of the case. There is no element which might lead it to conclude that the domestic courts acted in an arbitrary or manifestly unreasonable manner in establishing the facts or interpreting the domestic law.
22.
In the light of all the material in its possession and in so far as the matter complained of is within its competence, the Court concludes that this complaint does not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols. Accordingly, the Court rejects it as manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 23 March 2017.
Hasan Bakırcı
Paul Lemmens
Deputy Registrar
President