Decizia nr. 31539/07 Cafer FIRAT împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 28 februarie 2017 în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, președinte, Ksenija Turković, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 13 iulie 2007, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Cafer Fırat, este un național turc, născut în 1952 și trăiește în Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Tepe, avocat practicant la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost coproprieten al unei parcele de teren în districtul Küçükçekmece din Istanbul. La 7 iulie 1989, Hotărârea Națională a Drumurilor și Autostrăzilor (“direcția”) a expropriat parcela de teren impugnată. La 16 iulie 2004, reclamantul a interzis un recurs în fața Tribunalului Civil Küçükçekmece și a solicitat o compensare suplimentară. La 19 iulie 2005, Tribunalul Civil Küçükçekmece a acordat 868.219.621.000 lire turce (TRY) (aproximativ 545.000 euro (EUR) la momentul respectiv) plus dobânzi la rata legală. La 28 noiembrie 2005, Curtea de Casație a susținut hotărârea instanței de primă instanță. La 19 septembrie 2005, reclamantul a solicitat Biroului de Execuție Șișli în vederea aplicării hotărârii instanței. 10. Conform informațiilor din dosar, la diferite date, directorația a efectuat plăți parțiale și în cele din urmă la 26 mai 2010 a plătit ultima plată, a plătit astfel suma în întregime. O descriere a dreptului intern și practică în ceea ce privește Comisia de Compensare menționată mai jos (punctul 14-15) se poate găsi în Turgut și alții c. Turcia (dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013); Demiroğlu și alții c. Turcia (dec.), nr. 56125/10, 4 iunie 2013); și Yıldız și Yanak c. Turcia (dec.), nr. 44013/07, 27 mai 2014). COMPLAINT 12. În baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul s-a plâns că administrația a întârziat plata compensației suplimentare într-un moment în care rata anuală de inflație a fost foarte ridicată în Turcia. El s-a plâns în continuare în legătură cu rata insuficientă a dobânzii care a fost aplicată în cazul său. Reclamantul s-a plâns de pierderea financiară pe care a suferit-o ca urmare a întârzierii substanțiale în cadrul procedurii de executare și a insuficienței ratei dobânzii care au fost aplicate în cazul său. 14. Guvernul a remarcat că, în temeiul Legii nr. 6384 din 9 ianuarie 2013, s-a înființat o nouă comisie de compensare pentru soluționarea cererilor privind durata procedurilor și neexecuția hotărârilor. Martie 2014 pentru examinarea plângerilor referitoare, printre altele, la presupusa pierdere a valorii compensației expropriate din cauza efectelor inflației și a lungii procedurii. În consecință, ei au susținut că reclamantul nu a epuizat măsurile interne, deoarece el nu a formulat nicio cerere Comisiei de compensare. 15. Curtea observă că, după cum a subliniat Guvernul, s-a instituit în Turcia un nou remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (n. 24240/07, 20 martie 2012). Ulterior, în decizia sa în cazul Yıldız și Yanak c. Turcia (dec.), nr. 44013/07, 27 mai 2014), Curtea a declarat că cererile sunt inadmisibile din cauza faptului că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, adică noul remediu. În acest sens, Curtea a considerat în special că acest nou remediu a fost a priori Dispozitiv și capabil de a oferi o perspectiva rezonabilă de remediere a plângerilor privind deprecierea atribuițiilor în cazurile de expropriare. 16. Curtea constată că, în decizia sa în cazul Ümmühan Kaplan (citată mai sus, § 77), acesta ar putea, totuși, examina, în cadrul procedurii sale normale, cereri de acest tip care au fost deja comunicate guvernului. 17. Cu toate acestea, având în vedere obiecția Guvernului cu privire la neutilizarea noului remediu intern instituit prin Legea nr. 6384, Curtea își reiterează concluzia în cazul Yıldız și Yanak (citat mai sus). 18. În opinia celor de mai sus, Curtea concluzionează că cererea ar trebui respinsă în temeiul articolului 35 § 1 și 4 din Convenția pentru neîntrerupt Epuizarea căilor interne de recurs. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 23 martie 2017. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct al grefierului
Application no. 31539/07
Cafer FIRAT
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 28
February 2017 as a Committee composed of:
Paul Lemmens,
President,
Ksenija Turković,
Jon Fridrik Kjølbro,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 13 July 2007,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicant, Mr Cafer Fırat, is a Turkish national, who was born in
1952 and lives in Istanbul. He was represented before the Court by Mr
T.
Tepe, a lawyer practicing in Istanbul.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
A.
The circumstances of the case
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
The applicant was a co-owner of a plot of land in the Küçükçekmece district of Istanbul.
5.
On 7 July 1989 the National Directorate of Roads and Highways (“the directorate”) expropriated the impugned plot of land.
6.
On 16 July 2004 the applicant brought an action before the Küçükçekmece Civil Court of First Instance and asked for additional compensation.
7.
On 19 July 2005 the Küçükçekmece Civil Court of First Instance awarded 868,219,621,000 Turkish liras (TRY) (approximately 545,000
euros (EUR) at the time) plus interest at the statutory rate.
8.
On 28 November 2005 the Court of Cassation upheld the judgment of the first-instance court.
9.
On 19 September 2005 the applicant applied to the Șișli Enforcement Office in order to enforce the court decision.
10.
According to the information in the case file, on various dates the directorate made partial payments and finally on 26 May 2010 paid the last payment, thus having paid the amount in full.
B.
Relevant domestic law and practice
11.
A description of the domestic law and practise with respect to the Compensation Commission mentioned below (paragraph 14-15) may be found in
Turgut and Others v. Turkey
((dec.), no. 4860/09, 26
March 2013);
Demiroğlu and Others v. Turkey
((dec.), no. 56125/10, 4
June 2013); and
Yıldız and Yanak v. Turkey
((dec.), no. 44013/07, 27 May 2014).
12.
Relying on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, the applicant complained that the administration delayed the payment of the additional compensation at a time when the annual rate of inflation in Turkey was very high. He further complained about the insufficient interest rate that had been applied in his case.
13.
The applicant complained about the financial loss he had suffered as a result of the substantial delay in the enforcement proceedings and the insufficiency of the interest rate that had been applied in his case.
14.
The Government noted that pursuant to Law No. 6384 of 9 January 2013 a new Compensation Commission had been established to deal with applications concerning length of proceedings and non-enforcement of judgments. They further noted that the competence of the Compensation Commission was subsequently enlarged by a decree adopted on 16
March 2014 to examine complaints relating to, among other things, the alleged loss of value of the amount of the expropriation compensation due to the effects of inflation and the length of the proceedings. Accordingly, they maintained that the applicant had not exhausted domestic remedies, as he had not made any application to the Compensation Commission.
15.
The Court observes that, as pointed out by the Government, a new domestic remedy has been established in Turkey following the application of the pilot judgment procedure in the case of
Ümmühan Kaplan v.
Turkey
(no.
24240/07, 20 March 2012). Subsequently in its decision in the case of
Yıldız and Yanak v. Turkey
((dec.), no. 44013/07, 27 May 2014), the Court declared applications inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies, that is to say the new remedy. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was
a priori
accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the depreciation of awards in expropriation cases.
16.
The Court notes that in its decision in the case of
Ümmühan Kaplan
(cited above, § 77), it stressed that it could nevertheless examine, under its normal procedure, applications of that type which had already been communicated to the Government.
17.
However, taking into account the Government’s objection with regard to the applicant’s failure to make use of the new domestic remedy established by Law no. 6384, the Court reiterates its conclusion in the case of
Yıldız and Yanak
(cited above).
18.
In the view of the above, the Court concludes that the application should be rejected under Article 35 § 1 and 4 of the Convention for non
‑
exhaustion of domestic remedies.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 23 March 2017.
Hasan Bakırcı
Paul Lemmens
Deputy Registrar
President