ZİHNİ c. TURQUIE

Reclamantul, d-l Akif Zihni, este cetățean turc născut în 1976 și rezident la Trabzon. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul a fost profesor de liceu din 2000. La momentul faptelor, era director adjunct al liceului Anatolia Gazi la Ortahisar (Trabzon).

În noaptea din 15 spre 16 iulie 2016, un grup de persoane aparținând forțelor armate turce, acuzat de a fi legat de FETÖ/PDY (Fetullahçı Terör Örgütü/Paralel Devlet Yapılanması – «Organizație teroristă gulenistă/structură de stat paralelă»), a încercat un lovitura de stat care a eșuat. Pe parcursul nopții, peste 200 de persoane, în majoritate civili, și-au pierdut viața opunând rezistență puciștilor. În zilele următoare, autoritățile au procedat la numeroase arestări și destituiri în cadrul armatei și justiției.

La 21 iulie 2016, a fost decretat starea de urgență pentru o perioadă inițială de 90 de zile, apoi prelungită, de la 19 octombrie 2016, pentru o a doua perioadă de 90 de zile. Pe durata stării de urgență, doisprezece decrete-legi (nr. 667 la 678) au fost emise de Consiliul Miniștrilor, reunit sub președinția președintelui Republicii, în aplicarea articolului 121 din Constituție.

La 25 iulie 2016, reclamantul a fost suspendat din funcții.

Prin decretul-lege nr. 672, promulgat la 1 septembrie 2016, 50.875 de funcționari au fost revocați, toți fiind considerați ca aparținând, fiind afiliați sau legați de organizații teroriste sau de organizații, structuri sau grupuri pentru care Consiliul Național de Securitate a stabilit că se angajează în activități prejudiciale securității naționale a statului (art. 2). Printre funcționarii revocați se numărau 28.163 de funcționari ai Ministerului Educației Naționale (în majoritate învățători), inclusiv reclamantul, care apărea pe locul 26.897 în lista anexată acestui decret-lege. În aplicarea articolului 2 alineatele 2) și 3) din același decret-lege, funcționarii revocați nu puteau fi reintegrati în funcția publică. Mai mult, pașapoartele lor au fost anulate. B. Dreptul și practica internă relevantă 1. Constituția 8. art. 90 § 5 din Constituție este redactat după cum urmează: «Convențiile internaționale datorita intrării în vigoare au forță de lege. Nu pot fi supuse contestării în inconstitucionalitate în fața Curții Constituționale. În caz de conflict între convențiile internaționale privind drepturile și libertățile fundamentale datorita intrării în vigoare și legile, disposițiile relevante ale convențiilor internaționale prevalează.» 9. art. 121 din Constituție enunță după cum urmează: «Atunci când decizia de proclamare a stării de urgență este adoptată în conformitate cu articolele 119 și 120 din Constituție, ea este publicată în Jurnalul Oficial și supusă aprobării Marii Adunări Naționale a Turciei. Dacă Marea Adunare Națională a Turciei nu este în sesiune, ea este convocată imediat. Adunarea poate modifica durata stării de urgență, o poate prelungi la cererea Consiliului Miniștrilor pentru perioade care nu depășesc patru luni, și poate ridica starea de urgență. Legea privind starea de urgență reglementează obligațiile financiare, materiale sau profesionale care pot fi impuse cetățenilor din cauza proclamării stării de urgență în aplicarea articolului 119, și reglementează separat, pentru fiecare dintre cele două tipuri de stare de urgență, modalitățile de restricționare sau suspendare a drepturilor și libertăților fundamentale, în conformitate cu principiile enunțate în art. 15 din Constituție, modul și mijloacele de punere în aplicare a măsurilor necesare situației, natura atribuțiilor conferite agenților serviciilor publice, natura schimbărilor care trebuie aduse statutului [acestor agenți] și procedurile administrației extraordinare. Pe toată durata stării de urgență, Consiliul Miniștrilor, reunit sub președinția președintelui Republicii, poate emite decrete-legi în domeniile care fac starea de urgență necesară. Aceste decrete-legi sunt publicate în Jurnalul Oficial și supuse în aceeași zi aprobării Marii Adunări Naționale a Turciei; termenele și procedurile de aprobare de către Adunare sunt determinate de regulamentul ei intern.» 10. art. 148 din Constituție, așa cum a fost modificat prin legea nr. 5982, se citește după cum urmează: «1. Curtea Constituțională exercită controlul conformității cu Constituția, atât din punct de vedere al formei cât și din punct de vedere al fondului, al legilor, al decretelor-legi și al regulamentului intern al Marii Adunări Naționale a Turciei, și judecă cererile individuale. (...) decretele-legi emise în perioada stării de urgență, a stării de asediu sau de război nu pot fi supuse contestării în inconstitucionalitate în fața Curții Constituționale, nici din punct de vedere al formei, nici din punct de vedere al fondului. 3. Orice persoană care se consideră lezată de puterea publică într-una din libertățile sale fundamentale sau în unul din drepturile sale garantate de Constituție și protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului poate introduce o cerere în fața Curții Constituționale. Această cerere poate fi introdusă doar după epuizarea căilor ordinare de atac (...) 5. Căile de casație nu pot fi examinate de Curtea Constituțională în cadrul unei cereri individuale (...)»

Rezultă din art. 148 din Constituție sus-menționat că Curtea Constituțională exercită controlul conformității cu Constituția al normelor fie prin calea acțiunii (contestație în inconstitucionalitate), fie prin calea excepției. Mai mult, în urma intrării în vigoare a unor amendamente constituționale la 23 septembrie 2012, cererea individuală în fața Curții Constituționale a fost introdusă în sistemul juridic turc. Noul articol 148 § 3 din Constituție conferă acestei instanțe competența să examineze, după epuizarea căilor ordinare de atac, cererile formulate de indivizi care se consideră lezați în drepturile și libertățile lor fundamentale protejate de Constituție și de Convenție și Protocoalele ei.

Prin altfel, circumstanța că Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității unei legi în cadrul unei contestații în inconstitucionalitate nu împiedică pe justițiabili să introducă o cerere individuală în fața acestei instanțe împotriva actelor individuale adoptate în aplicarea disposițiilor acestei legi. Astfel, într-o cauză privind refuzul autorităților naționale de a acorda unei femei autorizația de a-și purta doar numele de fată după căsătorie, Curtea Constituțională a concluzionat că au fost încălcate drepturile individuale (Sevim Akat Eksi, nr. 2013/2187, 19 decembrie 2013), în ciuda faptului că deja judecasem disposițiunea în cauză ca fiind conformă cu Constituția prin hotărâre adoptată la 10 martie 2011 (E. 2009/85, K. 2011/49, publicată în Jurnalul Oficial la 21 octombrie 2011). 2. Legea nr. 6216 care înființează Curtea Constituțională și regulile ei de procedură 13. art. 45 § 3 din legea nr. 6216, în partea ei relevantă, este redactat după cum urmează: «(...) actele care nu sunt supuse unui control judiciar în virtutea Constituției nu pot fi supuse unei cereri individuale.» 3. Controlul judiciar al decretelor-legi emise în perioada stării de urgență

Controlul judiciar al decretelor-legi emise în perioada stării de urgență a fost întotdeauna controversat în doctrină și în jurisprudența instanțelor turce. În trecut, Curtea Constituțională a decis să controleze constituționalitatea acestor decrete-legi, considerând că, fiind master în calificarea juridică a actelor supuse examinării ei, îi aparținea să spună dacă un decret adoptat conform procedurii instituite de art. 121 din Constituție ar putea fi cu adevărat admis ca un decret-lege emis în perioada stării de urgență în sensul disposițiunii sus-menționate. În acest sens, a anulat în special unele disposițiuni din aceste decrete care autorizau autoritățile să ia măsuri privind o regiune care nu era sub stare de urgență. Mai mult, a precizat că asemenea decrete nu puteau modifica o lege, din cauza caracterului provizoriu al actelor adoptate în perioada stării de urgență (E.1990/25, K.1991/1; E.1991/6, K.1991/20; E.1992/30, K.1992/36 și E.2003/28, K.2003/42).

Ulterior, prin patru hotărâri de principiu date la 12 octombrie (nr. 668 și 669) și 2 noiembrie 2016 (nr. 670 și 671) cu ocazia introducerii de contestații în inconstitucionalitate de către deputații turci, Curtea Constituțională a procedat la o inversare de jurisprudență și a decis că nu era competentă să examineze constituționalitatea decretelor-legi emise în perioada stării de urgență. În hotărârea sa de principiu din 12 octombrie 2016 privind decretul-lege nr. 668, ea a considerat în special că, în virtutea articolului 148 din Constituție, decretele-legi emise în perioada stării de urgență nu puteau fi contestate în inconstitucionalitate în fața ei, nici din punct de vedere al formei, nici din punct de vedere al fondului. Mai mult, a subliniat că, în virtutea articolului 121 din Constituție, puterii legislative îi aparținea să controleze aceste decrete-legi.

În urma evenimentelor din 15 iulie 2016, peste 45.000 de cereri individuale au fost introduse în fața Curții Constituționale. Până în prezent, aceasta nu s-a pronunțat asupra întrebării dacă este competentă să examineze măsurile luate prin decrete-legi care afectează justițiabili.

Pe de altă parte, prin hotărâre din 4 noiembrie 2016, Consiliul de Stat s-a declarat incompetent să cunoască fondul unui recurs de anulare introdus de un magistrat revocat în urma unei decizii a Consiliului Superior al Magistraturii, în virtutea decretului-lege de stare de urgență nr. 667. În considerentele sale, Consiliul de Stat a considerat în special că actul contestat nu putea fi admis ca o sancțiune disciplinară supusă controlului judiciar; dar că constituia o «măsură excepțională» și permanentă. A estimat, de asemenea, că primelor instanțe administrative le aparținea să examineze asemenea cereri și a trimis cauza în fața instanței de prim grad. Acest recurs este în prezent în curs în instanțele naționale. PREȚURILE

Reclamantul susține o încălcare a articolelor 6 §§ 1, 2 și 3 a), 7, 8, 13, 14 și 15 din Convenție. Pe baza articolelor 6, 13 și 15 din Convenție, reclamantul se plânge că nu are acces la un tribunal pentru a-și apăra drepturile relative la măsura revocării luată împotriva lui. Sub aspectul articolului 6 § 2 din Convenție, el denunță o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție. Indică că a fost revocat pentru apartenența sau afilierea la organizații teroriste sau la organizații, structuri sau grupuri pentru care Consiliul Național de Securitate a stabilit că se angajează în activități prejudiciale securității naționale a statului, și aceasta, după cum susține, fără a fi fost supus vreunei proceduri penale. Sub aspectul articolului 6 § 3 a) din Convenție, se plânge că nu a fost informat cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva lui. Pe baza articolului 7 din Convenție, reclamantul susține, de asemenea, că a fost revocat din funcții pentru acte care nu constituiau o infracțiune la momentul săvârșirii lor. Mai mult, denunță revocarea lui pentru apartenența sau afilierea la organizațiile, structurile sau grupurile sus-menționate în sensul în care ar implica încălcarea dreptului lui la respectarea vieții private, așa cum este protejat de art. 8 din Convenție. În sfârșit, pe baza articolului 14 din Convenție, se plânge că a suferit discriminare din cauza măsurii de revocare litigioase luate împotriva lui.

În cauza de față, Curtea observă de îndată că reclamantul și-a introdus cererea în fața ei fără a fi sesizat mai întâi instanțele naționale. Pentru a justifica această omisiune, interesat susține că nu dispune de un recurs efectiv care să-i permită să conteste măsura revocării, întrucât măsurile luate prin decret-lege în contextul stării de urgență nu ar fi susceptibile de contestare. Indică, de asemenea, că doi membri ai Curții Constituționale, precum și raportori care lucrează în cadrul acestei instanțe, au fost arestați și plasați în arest preventiv. Potrivit reclamantului, într-un asemenea context, Curtea Constituțională nu este în măsură să ia o decizie în mod imparțial.

Curtea reamintește că, conform articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la decizia internă definitivă, în înțelepciunea că interesat trebuie să fi facut o utilizare normală a căilor de atac interne care sunt probabil efective și suficiente (Moreira Barbosa c. Portugalia (dec.), nr. 65681/01, CEDO 2004-V (fragmente)).

Curtea reamintește, de asemenea, că regula epuizării căilor de atac interne vizează să ofere statelor contractante ocazia de a preveni sau de a remedia încălcările invocate împotriva lor înainte ca aceste invocări să-i fie prezentate (a se vedea, printre multe altele, Selmouni c. Franța [Marea Cameră], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V). Această regulă se bazează pe presupunerea, care este obiectul articolului 13 din Convenție – și cu care prezintă afinități strânse – că ordinea internă oferă un recurs efectiv privind încălcarea invocată. Astfel, constituie un aspect important al principiului că mecanismul de protecție instituit de Convenție este de natură subsidiară în raport cu sistemele naționale de garantare a drepturilor omului (Vučković și alții c. Serbia [Marea Cameră], nr. 17153/11, §§ 69-70, 25 martie 2014; a se vedea, de asemenea, Brusco c. Italia (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX, și Demopoulos și alții c. Turcia (dec.) [Marea Cameră], nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 și 21819/04, § 69, CEDO 2010).

Aceasta fiind spusă, Curtea reia jurisprudența ei conform căreia disposițiile articolului 35 din Convenție prescriu epuizarea doar a acelor recururi care sunt atât cu referință la încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Aceste recururi trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, în caz contrar lipsindu-le efectivitatea și accesibilitatea necesare (a se vedea, în special, Akdivar și alții c. Turcia, 16 septembrie 1996, § 66, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV, și Dalia c. Franța, 19 februarie 1998, § 38, Culegere 1998-I). Mai mult, Curtea reamintește că, conform «principiilor dreptului internațional general recunoscut», anumite circumstanțe particulare pot dispensa reclamantul de obligația de a epuiza căile de atac interne care-i sunt disponibile (Selmouni, sus-citat, § 75). Cu toate acestea, simplul fapt de a nutri îndoieli privind perspectivele de succes ale unui recurs dat care nu este evident sortit eșecului nu constituie un motiv valid pentru a justifica neutilizarea căilor interne de atac (Brusco, decizie sus-citată, și Koçintar c. Turcia (dec.), nr. 77429/12, 1 iulie 2014).

Curtea observă de îndată că în dreptul turc, controlul judiciar al decretelor-legi emise în perioada stării de urgență a fost întotdeauna controversat în doctrină și în jurisprudența instanțelor naționale (§14 de mai sus). În acest sens, subliniază că, în hotărârea sa din 4 noiembrie 2016, Consiliul de Stat s-a gândit la un recurs de anulare introdus de un magistrat revocat în urma unei decizii a Consiliului Superior al Magistraturii, în virtutea decretului-lege de stare de urgență nr. 667. Chiar dacă s-ar fi declarat incompetent să cunoască fondul acestei cereri, trebuie observat că acesta a trimis cauza în fața instanței de prim grad, considerând că primelor instanțe administrative le aparținea să examineze asemenea cereri (§17 de mai sus). Curtea nu poate specula asupra rezultatului acestui recurs care este în prezent în curs în instanțele naționale. Cu toate acestea, observă că nu a fost demonstrat că, în epoca în cauză, calea unui recurs în materie de contencios administrativ nu era efectiv accesibilă reclamantului pentru a-și putea susține prețurile.

Curtea observă, în al doilea rând, că, în urma intrării în vigoare a unor amendamente constituționale la 23 septembrie 2012, cererea individuală în fața Curții Constituționale a fost introdusă în sistemul juridic turc. Noul articol 148 § 3 din Constituție conferă acestei instanțe competența să examineze, după epuizarea căilor ordinare de atac, cererile formulate de indivizi care se consideră lezați în drepturile și libertățile lor fundamentale protejate de Constituție și de Convenție și Protocoalele ei.

Curtea a examinat deja această nouă cale de recurs în cadrul cauzei Hasan Uzun c. Turcia ((dec.), nr. 10755/13, §§ 25-27, 30 aprilie 2013), care privea defectul invocat de corectitudine al unei proceduri civile. În cursul examinării acestei cauze, s-a gândit mai întâi la aspectele practice ale acestei căi, cum ar fi accesibilitatea la ea și modalitățile recurului individual. A examinat apoi voința legiuitorului privind acest nou recurs în raport cu domeniul de competență al Curții Constituționale turce, cu mijloacele puse la dispoziția ei, precum și cu întinderea și efectele deciziilor acestei instanțe (idem, § 53). La sfârșitul examinării aspectelor principale ale noii căi a recurului individual în fața Curții Constituționale, Curtea a estimat că nu dispunea de nici un element care să-i fi permis să spună că recurul în cauză nu prezenta, în principiu, perspective de reparare corespunzătoare a prețurilor trase din Convenție. A concluzionat că individului care se considera victimă îi aparținea să testeze limitele acestei protecții (idem, § 69).

Ulterior, Curtea a declarat numeroase cereri inadmisibile pentru neepuizarea căilor interne de atac, pe motiv că reclamanții nu aveau facut uz de această nouă cale de recurs (a se vedea, printre multe altele, Özkan c. Turcia (dec.), nr. 28745/11, 1 octombrie 2013, Leyla Zana c. Turcia (dec.), nr. 58756/09, 1 octombrie 2013, Schmick c. Turcia (dec.), nr. 25963/14, 7 aprilie 2015, X c. Turcia (dec.), nr. 61042/14, 19 mai 2015, Duran c. Turcia (dec.), nr. 79599/13, 19 mai 2015, și Berker și alții c. Turcia (dec.), nr. 54769/13, 20 octombrie 2015, cauze privind prețuri trase din articolele 3, 6, 10 și 11 din Convenție).

Cât privește întrebarea dacă un recurs individual în fața Curții Constituționale prezenta o șansă de succes, Curtea observă mai întâi că mulți justițiabili care se găsesc în situația similară reclamantului au introdus cereri individuale împotriva măsurilor denunțate de ei în fața acestei instanțe (§16 de mai sus). Chiar dacă aceasta, în patru hotărâri de principiu sus-menționate, a procedat la o inversare de jurisprudență și a decis că nu era competentă să examineze constituționalitatea decretelor-legi nr. 668, 669, 670 și 671 (§14 de mai sus), nu mai puțin rămâne că aceste hotărâri se încadrează în cadrul unui control de conformitate cu Constituția al normelor prin calea acțiunii. În acest sens, Curtea observă că circumstanța că Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității unei legi în cadrul unei contestații în inconstitucionalitate nu împiedică pe justițiabuli să introducă un recurs individual în fața acestei instanțe împotriva actelor individuale adoptate în aplicarea disposițiilor acestei legi (§12 de mai sus). Observă, de asemenea, că înalta instanță, sesizată cu mii de recururi individuale, nu s-a pronunțat încă asupra întrebării dacă este competentă să examineze aceste cereri introduse împotriva măsurilor luate prin decrete-legi (§16 de mai sus). Sigur, Curtea nu poate nici specula asupra rezultatului recururilor individuale introduse de justițiabuli care sunt în prezent în curs în fața Curții Constituționale. Cu toate acestea, observă că nu a fost demonstrat că, în epoca în cauză, calea recurului individual, ca și cea a recurului de contencios administrativ, nu era efectiv accesibilă reclamantul.

Privitor la întrebarea dacă au existat în cauza de față circumstanțe particulare care ar fi putut dispensa reclamantul de obligația lui de a exercita recururile sus-menționate, Curtea estimă că argumentele avansate de interesat pe acest punct nu permit a pune în îndoială, prima facie, efectivitatea acestor recururi, în special a recurului individual în fața Curții Constituționale. În acest sens, observă că simplele frici éprouvées de reclamant cu privire la imparțialitatea judecătorilor Curții Constituționale nu-l dispensau de obligația de a angaja un recurs în fața acestei instanțe pentru a se conforma exigențelor articolului 35 § 1 din Convenție. Pe acest subiect, Curtea reamintește că, în decizia sa Mercan c. Turcia ((dec.), nr. 56511/16, 8 noiembrie 2016), a declarat inadmisibilă o cerere privind plasarea în arest preventiv al unei magistrate, revocate din funcții în urma încercării de lovitura de stat din 15 iulie 2016: ea a judecat în special că reclamanta era obligată să sesizeze Curtea Constituțională cu un recurs individual privind prețul ei referitor la regularitatea și durata arestului ei preventiv, ceea ce nu fusese făcut.

Având în vedere ceea ce precedă, Curtea estimă că nu este stabilit că recururile examinate mai sus nu erau accesibile reclamantului și susceptibile de a-i oferi o perspectivă rezonabilă de succes privind prețurile lui. Reamintește că, într-o ordine juridică unde drepturile fundamentale sunt protejate prin lege, individului lezat îi aparține să testeze amploarea acestei protecții, interesat trebuind să dea instanțelor naționale posibilitatea de a evolua aceste drepturi (a se vedea, mutatis mutandis, Vučković și alții, sus-citat, § 84). Curtea reafirmă că simplul fapt de a nutri îndoieli privind perspectivele de succes ale unui recurs dat care nu este evident sortit eșecului nu constituie un motiv valid pentru a justifica neutilizarea recurului în cauză. Prin urmare, în cauza de față, nu observă nici o circumstanță particulară care ar fi putut dispensa reclamantul de obligația de a exercita recururile interne puse la dispoziția lui de către dreptul turc. În aceste condiții, consideră că interesat nu a făcut ceea ce era necesar pentru a permite instanțelor interne să-și joace rolul lor fundamental în mecanismul de protecție instituit de Convenție, cel al Curții având un caracter subsidiar în raport cu al lor (Vučković și alții, sus-citat, § 90).

Rezultă din aceasta că cererea trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor interne de atac, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Întocmit în limba franceză, apoi transmis în scris la 8 decembrie 2016. Stanley Naismith Julia Laffranque Grefier Președintă

Le requérant, M. Akif Zihni, est un ressortissant turc né en 1976 et résidant à Trabzon. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant était professeur de lycée depuis 2000. À l’époque des faits, il était directeur adjoint du lycée Anatolie Gazi à Ortahisar (Trabzon).

Dans la nuit du 15 au 16 juillet 2016, un groupe de personnes appartenant aux forces armées turques, accusé d’être lié au FETÖ/PDY (Fetullahçı Terör Örgütü / Paralel Devlet Yapılanması – « Organisation terroriste guleniste / structure d’État parallèle »), fit une tentative de coup d’État qui échoua. Au cours de la nuit, plus de 200 personnes, majoritairement des civils, perdirent la vie en s’opposant aux putschistes. Les jours suivants, les autorités procédèrent à de nombreux arrestations et limogeages au sein de l’armée et de la justice.

Le 21 juillet 2016, l’état d’urgence fut décrété pour une période initiale de 90 jours, puis prorogé, à partir du 19 octobre 2016, pour une seconde période de 90 jours. Pendant l’état d’urgence, douze décrets-lois (n os 667 à 678) furent édictés par le Conseil des ministres, réuni sous la présidence du président de la République, en application de l’article 121 de la Constitution.

Le 25 juillet 2016, le requérant fut suspendu de ses fonctions.

Par le décret-loi n o 672, promulgué le 1 er septembre 2016, 50 875 fonctionnaires furent révoqués, tous ayant été considérés comme appartenant, affiliés ou liés à des organisations terroristes ou à des organisations, structures ou groupes pour lesquels le Conseil national de sécurité avait établi qu’ils se livraient à des activités préjudiciables à la sécurité nationale de l’État (article 2). Parmi les fonctionnaires révoqués figuraient entre autres 28 163 fonctionnaires du ministère de l’Éducation nationale (majoritairement des enseignants), dont le requérant, qui apparaissait au 26 897 e rang de la liste annexée à ce décret-loi. En application de l’article 2 2) et 3) du même décret-loi, les fonctionnaires révoqués ne pouvaient plus réintégrer la fonction publique. En outre, leurs passeports étaient annulés. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. La Constitution

L’article 90 § 5 de la Constitution est ainsi libellé : « Les conventions internationales dûment entrées en vigueur ont force de loi. Elles ne peuvent pas faire l’objet d’un recours en inconstitutionnalité devant la Cour constitutionnelle. En cas de conflit entre les conventions internationales relatives aux droits et libertés fondamentaux dûment entrées en vigueur et les lois, les dispositions pertinentes des conventions internationales prévalent. »

L’article 121 de la Constitution énonce ce qui suit : « Lorsque la décision de proclamer l’état d’urgence est adoptée conformément aux articles 119 et 120 de la Constitution, elle est publiée au Journal officiel et soumise à l’approbation de la Grande Assemblée nationale de Turquie. Si la Grande Assemblée nationale de Turquie n’est pas en session, elle est convoquée immédiatement. L’Assemblée peut modifier la durée de l’état d’urgence, la prolonger à la demande du Conseil des ministres pour des périodes ne dépassant pas quatre mois, et elle peut lever l’état d’urgence. La loi relative à l’état d’urgence réglemente les obligations financières, matérielles ou professionnelles qui peuvent être imposées aux citoyens du fait de la proclamation de l’état d’urgence en application de l’article 119, et elle réglemente séparément, pour chacun des deux types d’état d’urgence, les modalités de restriction ou de suspension des droits et libertés fondamentaux, conformément aux principes énoncés à l’article 15 de la Constitution, le mode et les moyens de mise en place des mesures requises par la situation, la nature des attributions conférées aux agents des services publics, la nature des changements à apporter au statut [de ces agents] et les procédures d’administration extraordinaire. Pendant toute la durée de l’état d’urgence, le Conseil des ministres, réuni sous la présidence du président de la République, peut édicter des décrets-lois dans les domaines qui rendent l’état d’urgence nécessaire. Ces décrets-lois sont publiés au Journal officiel et soumis le jour même à l’approbation de la Grande Assemblée nationale de Turquie ; les délais et procédures d’approbation par l’Assemblée sont déterminés par son règlement intérieur. »

L’article 148 de la Constitution, tel que modifié par la loi n o 5982, se lit ainsi : « 1. La Cour constitutionnelle contrôle la conformité à la Constitution, quant à la forme et quant au fond, des lois, des décrets-lois et du règlement intérieur de la Grande Assemblée nationale de Turquie, et elle statue sur les recours individuels. (...) les décrets-lois édictés en période d’état d’urgence, d’état de siège ou de guerre ne peuvent pas faire l’objet d’un recours en inconstitutionnalité devant la Cour constitutionnelle, ni quant à la forme, ni quant au fond. 3. Toute personne estimant avoir été lésée par la puissance publique dans l’une de ses libertés fondamentales ou dans l’un de ses droits garantis par la Constitution et protégés par la Convention européenne des droits de l’homme peut former un recours devant la Cour constitutionnelle. Ce recours ne peut être introduit qu’après l’épuisement des voies de recours ordinaires (...) 5. Les moyens de cassation ne peuvent être examinés par la Cour constitutionnelle dans le cadre d’un recours individuel (...) »

Il ressort de l’article 148 de la Constitution précité que la Cour constitutionnelle exerce le contrôle de conformité à la Constitution des normes soit par voie d’action (recours en inconstitutionnalité), soit par voie d’exception. En outre, à la suite de l’entrée en vigueur d’amendements constitutionnels le 23 septembre 2012, le recours individuel devant la Cour constitutionnelle a été introduit dans le système juridique turc. Le nouvel article 148 § 3 de la Constitution donne compétence à cette juridiction pour examiner, après épuisement des voies de recours ordinaires, les recours formés par des individus s’estimant lésés dans leurs droits et libertés fondamentaux protégés par la Constitution et par la Convention et ses Protocoles.

Par ailleurs, la circonstance que la Cour constitutionnelle s’est prononcée sur la constitutionnalité d’une loi dans le cadre d’un recours en inconstitutionnalité ne fait pas obstacle à ce que les justiciables introduisent un recours individuel devant cette juridiction contre les actes individuels pris en application des dispositions de cette loi. Ainsi, dans une affaire relative à un refus des autorités nationales d’accorder à une femme l’autorisation de porter uniquement son nom de jeune fille après le mariage, la Cour constitutionnelle a conclu à la violation des droits individuels ( Sevim Akat Eksi , n o 2013/2187, 19 décembre 2013), nonobstant le fait qu’elle avait déjà jugé la disposition en cause conforme à la Constitution par un arrêt adopté le 10 mars 2011 (E. 2009/85, K. 2011/49, publié au Journal officiel le 21 octobre 2011). 2. Loi n o 6216 établissant la Cour constitutionnelle et ses règles de procédure

L’article 45 § 3 de la loi n o 6216, dans sa partie pertinente, est ainsi libellé : « (...) les actes qui ne sont pas soumis à un contrôle judiciaire en vertu de la Constitution ne peuvent fait l’objet d’un recours individuel. » 3. Contrôle juridictionnel des décrets-lois édictés en période d’état d’urgence

Le contrôle juridictionnel des décrets-lois édictés en période d’état d’urgence a toujours été controversé dans la doctrine et dans la jurisprudence des juridictions turques. Par le passé, la Cour constitutionnelle avait décidé de contrôler la constitutionnalité de ces décrets-lois, en considérant que, maîtresse de la qualification juridique des actes soumis à son examen, il lui appartenait de dire si un décret adopté selon la procédure instaurée par l’article 121 de la Constitution pouvait réellement être admis comme un décret-loi édicté en période d’état d’urgence au sens de la disposition précitée. À cet égard, elle avait notamment annulé certaines dispositions de ces décrets qui autorisaient les autorités à prendre des mesures concernant une région non soumise à l’état d’urgence. En outre, elle avait précisé que de tels décrets ne pouvaient amender une loi, en raison du caractère provisoire des actes adoptés pendant l’état d’urgence (E.1990/25, K.1991/1 ; E.1991/6, K.1991/20 ; E.1992/30, K.1992/36 et E.2003/28, K.2003/42).

Par la suite, par quatre arrêts de principe rendus les 12 octobre (n os 668 et 669) et 2 novembre 2016 (n os 670 et 671) à l’occasion de l’introduction de recours en inconstitutionnalité par des députés turcs, la Cour constitutionnelle a procédé à un revirement jurisprudentiel et a décidé qu’elle n’était pas compétente pour examiner la constitutionnalité des décrets-lois édictés en période d’état d’urgence. Dans son arrêt de principe du 12 octobre 2016 relatif au décret-loi n o 668, elle a notamment considéré que, en vertu de l’article 148 de la Constitution, les décrets-lois édictés en période d’état d’urgence ne pouvaient faire l’objet d’un recours en inconstitutionnalité devant elle, ni quant à la forme, ni quant au fond. En outre, elle a souligné que, en vertu de l’article 121 de la Constitution, il incombait au pouvoir législatif de contrôler lesdits décrets-lois. 16. À la suite des événements du 15 juillet 2016, plus de 45 000 requêtes individuelles ont été introduites devant la Cour constitutionnelle. À ce jour, cette dernière ne s’est pas encore prononcée sur la question de savoir si elle est compétente pour examiner les mesures prises par les décrets-lois affectant des justiciables.

De l’autre côté, par un arrêt du 4 novembre 2016, le Conseil d’État s’est déclarée incompétent pour connaître du fond d’un recours en annulation introduit par un magistrat révoqué suite à une décision du Conseil supérieur de la magistrature, en vertu du décret-loi d’état d’urgence n o 667. Dans ses attendus, le Conseil d’État considéra notamment que l’acte dénoncé ne pouvait être admis comme une sanction disciplinaire soumise au contrôle juridictionnel ; mais qu’il constituait une « mesure exceptionnelle » et permanente. Il estima en outre qu’il incombait au premier chef aux tribunaux administratifs d’examiner de tels recours et renvoya l’affaire devant le tribunal de première instance. Ce recours est à ce jour pendant devant les instances nationales. GRIEFS

Le requérant allègue une violation des articles 6 §§ 1, 2 et 3 a), 7, 8, 13, 14 et 15 de la Convention. Invoquant les articles 6, 13 et 15 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir accès à un tribunal pour faire valoir ses droits relativement à la mesure de révocation prise à son encontre. Sur le terrain de l’article 6 § 2 de la Convention, il dénonce une violation du principe de présomption d’innocence. Il indique avoir été révoqué pour appartenance ou affiliation à des organisations terroristes ou à des organisations, structures ou groupes pour lesquels le Conseil national de sécurité avait établi qu’ils se livraient à des activités préjudiciables à la sécurité nationale de l’État, et ce, à ses dires, sans avoir fait l’objet d’une quelconque procédure pénale. Sous l’angle de l’article 6 § 3 a) de la Convention, il se plaint de ne pas avoir été informé de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui. Sur le fondement de l’article 7 de la Convention, le requérant allègue également avoir été révoqué de ses fonctions pour des actes non constitutifs d’une infraction au moment de leur commission. En outre, il dénonce sa révocation pour appartenance ou affiliation aux organisations, structures ou groupes précités en ce qu’elle emporterait violation de son droit au respect de sa vie privée, tel que protégé par l’article 8 de la Convention. Enfin, sur le terrain de l’article 14 de la Convention, il se plaint d’avoir subi une discrimination en raison de la mesure de révocation litigieuse prise à son encontre. EN DROIT

Le requérant dénonce une violation des articles 6 §§ 1, 2 et 3 a), 7, 8, 13, 14 et 15 de la Convention.

En l’espèce, la Cour relève d’emblée que le requérant a introduit sa requête devant elle sans avoir préalablement saisi les juridictions nationales. Pour justifier ce manquement, l’intéressé soutient qu’il ne dispose pas d’un recours effectif susceptible de lui permettre de contester la mesure de révocation, puisque les mesures prises par décret-loi dans le cadre de l’état d’urgence ne seraient pas susceptibles de faire l’objet d’un recours. Il indique également que deux membres de la Cour constitutionnelle ainsi que des rapporteurs travaillant au sein de cette juridiction ont été arrêtés et placés en détention provisoire. Selon le requérant, dans un tel contexte, la Cour constitutionnelle n’est pas en mesure de prendre une décision de manière impartiale.

La Cour rappelle que, aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à compter de la décision interne définitive, étant entendu que l’intéressé doit avoir fait un usage normal des recours internes vraisemblablement effectifs et suffisants ( Moreira Barbosa c. Portugal (déc.), n o 65681/01, CEDH 2004‑V (extraits)).

La Cour rappelle également que la règle de l’épuisement des voies de recours internes vise à ménager aux États contractants l’occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises (voir, parmi beaucoup d’autres, Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 74, CEDH 1999-V). Cette règle se fonde sur l’hypothèse, objet de l’article 13 de la Convention – et avec lequel elle présente d’étroites affinités –, que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée. De la sorte, elle constitue un aspect important du principe voulant que le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention revête un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des droits de l’homme ( Vučković et autres c. Serbie [GC], n o 17153/11, §§ 69-70, 25 mars 2014 ; voir également Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001-IX, et Demopoulos et autres c. Turquie (déc.) [GC], n os 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 et 21819/04, § 69, CEDH 2010).

Cela dit, la Cour réitère sa jurisprudence selon laquelle les dispositions de l’article 35 de la Convention ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues (voir, notamment, Akdivar et autres c. Turquie , 16 septembre 1996, § 66, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV, et Dalia c. France , 19 février 1998, § 38, Recueil 1998-I). De plus, la Cour rappelle que, selon les « principes de droit international généralement reconnus », certaines circonstances particulières peuvent dispenser le requérant de l’obligation d’épuiser les voies de recours internes qui s’offrent à lui ( Selmouni , précité, § 75). Cependant, le simple fait de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d’un recours donné qui n’est pas de toute évidence voué à l’échec ne constitue pas une raison valable pour justifier la non-utilisation de recours internes ( Brusco , décision précitée, et Koçintar c. Turquie (déc.), n o 77429/12, 1 er juillet 2014).

La Cour observe d’emblée qu’en droit turc, le contrôle juridictionnel des décrets-lois édictés en période d’état d’urgence a toujours été controversé dans la doctrine et dans la jurisprudence des juridictions nationales (paragraphe 14 ci-dessus). À cet égard, elle souligne que, dans son arrêt du 4 novembre 2016, le Conseil d’État s’est penché sur un recours en annulation introduit par un magistrat révoqué suite à une décision du Conseil supérieur de la magistrature, en vertu du décret-loi d’état d’urgence n o 667. Même s’il s’était déclaré incompétent pour connaître du fond de ce recours, il convient d’observer que celui-ci a renvoyé l’affaire devant le tribunal de première instance, en estimant qu’il incombait au premier chef aux tribunaux administratifs d’examiner de tels recours (paragraphe 17 ci-dessus). La Cour ne saurait spéculer sur l’issue de ce recours qui est à ce jour pendant devant les instances nationales. Elle relève cependant qu’il n’a pas été démontré que, à l’époque concernée, la voie de recours de contentieux administratif n’était pas effectivement accessible au requérant pour qu’il pût faire valoir ses prétentions.

La Cour note en second lieu que, à la suite de l’entrée en vigueur d’amendements constitutionnels le 23 septembre 2012, le recours individuel devant la Cour constitutionnelle a été introduit dans le système juridique turc. Le nouvel article 148 § 3 de la Constitution donne compétence à cette juridiction pour examiner, après épuisement des voies de recours ordinaires, les recours formés par des individus s’estimant lésés dans leurs droits et libertés fondamentaux protégés par la Constitution et par la Convention et ses Protocoles.

La Cour a déjà examiné cette nouvelle voie de recours dans le cadre de l’affaire Hasan Uzun c. Turquie ((déc.), n o 10755/13, §§ 25-27, 30 avril 2013), qui concernait le défaut allégué d’équité d’une procédure civile. Lors de son examen de cette affaire, elle s’est d’abord penchée sur les aspects pratiques de cette voie, tels que l’accessibilité à celle-ci et les modalités du recours individuel. Elle a examiné ensuite la volonté du législateur concernant ce nouveau recours relativement au champ de compétence de la Cour constitutionnelle turque, aux moyens qui lui sont accordés, ainsi qu’à l’étendue et aux effets des décisions de cette juridiction ( idem , § 53). À l’issue de son examen des principaux aspects de la nouvelle voie du recours individuel devant la Cour constitutionnelle, la Cour a estimé qu’elle ne disposait d’aucun élément qui lui eût permis de dire que le recours en question ne présentait pas, en principe, des perspectives de redressement approprié des griefs tirés de la Convention. Elle a conclu que c’était à l’individu s’estimant victime qu’il incombait de tester les limites de cette protection ( idem , § 69).

Par la suite, la Cour a déclaré de nombreuses requêtes irrecevables pour non-épuisement des voies de recours internes, au motif que les requérants n’avaient pas fait usage de cette nouvelle voie de recours (voir, parmi beaucoup d’autres, Özkan c. Turquie (déc.), n o 28745/11, 1 er octobre 2013, Leyla Zana c. Turquie (déc.), n o 58756/09, 1 er octobre 2013, Schmick c. Turquie (déc.), n o 25963/14, 7 avril 2015, X c. Turquie (déc.), n o 61042/14, 19 mai 2015, Duran c. Turquie (déc.), n o 79599/13, 19 mai 2015, et Berker et autres c. Turquie (déc.), n o 54769/13, 20 octobre 2015, affaires concernant des griefs tirés des articles 3, 6, 10 et 11 de la Convention).

Quant à la question de savoir si un recours individuel devant la Cour constitutionnelle présentait une chance de succès, la Cour observe tout d’abord que de nombreux justiciables se trouvant dans la même situation que le requérant ont introduit des recours individuels contre les mesures dénoncées par eux devant cette juridiction (paragraphe 16 ci-dessus). Même si cette dernière, dans ses quatre arrêts de principe susmentionnés, a procédé à un revirement jurisprudentiel et a décidé qu’elle n’était pas compétente pour examiner la constitutionnalité des décrets-lois n os 668, 669, 670 et 671 (paragraphe 14 ci-dessus), il n’en reste pas moins que ces arrêts s’inscrivent dans le cadre d’un contrôle de conformité à la Constitution des normes par voie d’action. À cet égard, la Cour relève que la circonstance que la Cour constitutionnelle s’est prononcée sur la constitutionnalité d’une loi dans le cadre d’un recours en inconstitutionnalité ne fait pas obstacle à ce que les justiciables introduisent un recours individuel devant cette juridiction contre les actes individuels pris en application des dispositions de cette loi (paragraphe 12 ci-dessus). Elle observe également que la haute juridiction, saisie de milliers de recours individuels, ne s’est pas encore prononcée sur la question de savoir si elle est compétente pour examiner ces recours introduits contre les mesures prises par les décrets-lois (paragraphe 16 ci-dessus). Certes, la Cour ne saurait non plus spéculer sur l’issue des recours individuels introduits par les justiciables qui sont à ce jour pendants devant la Cour constitutionnelle. Elle note cependant qu’il n’a pas été démontré que, à l’époque concernée, la voie du recours individuel, comme celle du recours de contentieux administratif, n’était pas effectivement accessible au requérant.

Pour ce qui est de la question de savoir s’il existait en l’espèce des circonstances particulières qui auraient pu dispenser le requérant de son obligation d’exercer les recours susmentionnés, la Cour estime que les arguments avancés par l’intéressé sur ce point ne permettent pas de mettre en doute, prima facie , l’effectivité de ces recours, en particulier du recours individuel devant la Cour constitutionnelle. À cet égard, elle observe que les simples craintes éprouvées par le requérant quant à l’impartialité des juges de la Cour constitutionnelle ne le dispensaient pas de l’obligation d’engager un recours devant cette juridiction pour se conformer aux exigences de l’article 35 § 1 de la Convention. À ce sujet, la Cour rappelle que, dans sa décision Mercan c. Turquie ((déc.), n o 56511/16, 8 novembre 2016), elle a déclaré irrecevable une requête concernant le placement en détention provisoire d’une magistrate, révoquée de ses fonctions à la suite de la tentative du coup d’État du 15 juillet 2016 : elle a notamment jugé que la requérante était tenue de saisir la Cour constitutionnelle d’un recours individuel concernant son grief portant sur la régularité et la durée de sa détention provisoire, ce qu’elle n’avait pas fait.

Eu égard à ce qui précède, la Cour estime qu’il n’est pas établi que les recours examinés ci-dessus n’étaient pas accessibles au requérant et susceptibles de lui offrir une perspective raisonnable de succès quant à ses griefs. Elle rappelle que, dans un ordre juridique où les droits fondamentaux sont protégés par la loi, il incombe à l’individu lésé d’éprouver l’ampleur de cette protection, l’intéressé devant donner aux juridictions nationales la possibilité de faire évoluer ces droits (voir, mutatis mutandis , Vučković et autres , précité, § 84). La Cour réaffirme que le simple fait de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d’un recours donné qui n’est pas de toute évidence voué à l’échec ne constitue pas une raison valable pour justifier la non-utilisation du recours en question. Partant, en l’espèce, elle n’aperçoit aucune circonstance particulière qui aurait pu dispenser le requérant de l’obligation d’exercer les recours internes mis à sa disposition par le droit turc. Dans ces conditions, elle considère que l’intéressé n’a pas fait le nécessaire pour permettre aux juridictions internes de jouer leur rôle fondamental dans le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention, celui de la Cour revêtant un caractère subsidiaire par rapport au leur ( Vučković et autres , précité, § 90).

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 8 décembre 2016. Stanley Naismith Julia Laffranque Greffier Présidente