CASE OF IOAN POP AND OTHERS v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF IOAN POP AND OTHERS v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2016)

Tradus și revizuit de IER (www.ie

r

.

ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

CAUZA IOAN POP ȘI ALȚII ÎMP

OTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 52924/09)

HOTĂRÂ

RE

STRASBOUR

G

6 decembrie 2016

DEFINITI

VĂ

06.03.201

7

Hotărârea a rămas definiꢀvă în temeiul art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate

suferi modificări de formă.

În Cauza Ioan Pop și alții împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o

cameră compusă din

András Sajó,

președinte,

Nona Tsotsoria,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Krzysztof Wojt

yczek,

Iulia Motoc,

Gabriele Kucsko-Stadlmayer,

Marko Bošnjak,

judecători

,

și Marialena Tsirli,

grefier de secție

,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 8 noiembrie 2016,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

r

.

5

2924/09 îndreptată împotriva

României, prin care trei resorꢀsanți ai acestui stat, domnul Ioan Pop

(„primul reclamant”), doamna Crina Pop („a doua reclamantă“) și domnul

Răzvan-Claudiu Pop („al treilea reclamant”), au sesizat Curtea la 8

septembrie 2009, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

li s-a permis să-și reprezinte ei înșiși interesele în fața

Curții. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul

guvernamental, doamna C

.

Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor

Extern

e.

al privării de libertate a primilor doi reclamanți, ca și absența luării unor

măsuri concrete în favoarea celui de al treilea reclamant, lăsat singur pe

durata privării de libertate a primilor doi reclamanți.

12 marꢀe 2013, capătul de cerere formulat de al treilea reclamant

în temeiul art. 3 din Convenție, precum și capetele de cerere formulate de

primii doi reclamanți, în temeiul art. 5 § 1 din Convenție au fost comunicate

Guvernului, iar celelalte capete de cerere au fost declarate inadmisibile.

ÎN FAP

T

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

au domiciliul la Gherla. Primii doi reclamanți sunt părinții celui de al treilea

reclamant

.

senꢀnță din 10 noiembrie 2006, Judecătoria Gherla

(„judecătoria“) a dispus evacuarea reclamanților din casa acestora,

admițând o acțiune în revendicare a imobilului formulată de către terți. La

25 iunie 2007, un executor judecătoresc a somat reclamanții să părăsească

locuința în termen de cinci zile. La 26 iunie 2007, acesta a cerut sprijinul

organelor de poliție pentru punerea în executare a senꢀnței menționate

anterior; executarea silită a fost programată pentru data de 4 iulie 2007.

A. Incidentul din 4 iulie 2007

4 iulie 2007, la ora 10.00, executorul judecătoresc s-a prezentat la

domiciliul reclamanților, însoțit de un echipaj de intervenție al poliției, și a

încercat să pună în executare senꢀnța din 10 noiembrie 2006. Primul

reclamant s-a opus evacuării. În acest scop, electrificase împrejmuirea casei

cu curent de 12 volți și se înarmase cu un topor și o bâtă.

electricitate pentru neutralizarea împrejmuirii. Au pătruns apoi în număr

mare în curtea casei, l-au imobilizat pe primul reclamant la pământ, l-au

încătușat și l-au dus la mașina poliției. O asistentă medicală i-a administrat

un sedaꢀv injectabil. A doua reclamantă și al treilea reclamant, care avea

doisprezece ani, au asistat la întreaga operațiune.

i-au condus apoi pe primul reclamant și pe a doua

reclamantă, cu mașina, la secția de poliție Gherla, unde au ajuns la ora

12.00

.

Judecătoria Gherla („parchetul“) a dispus începerea urmăririi penale față de

primul reclamant cu privire la următoarele trei învinuiri: nerespectarea

hotărârilor judecătoreșꢀ, ultraj și, de asemenea, ultraj contra bunelor

moravuri și tulburarea ordinii și linișꢀi publice.

reținut pentru 24 de ore, din care au fost deduse orele scurse de la sosirea

sa la secția de poliție. În conformitate cu dispozițiile relevante ale Codului

de procedură penală („CPP”), în vigoare la momentul faptelor, ordonanța

procurorului era moꢀvată prin enunțarea probelor și a indiciilor care

susțineau faptele imputate reclama

ntului.

fără a da o declarație. Ea afirmă că a rămas acolo până la ora 21.00.

Guvernul, la rândul său, susține că reclamanta a plecat de la secția de

poliție la 19.30.

unui adult, în ꢀmp ce părinții lui se aflau la secția de poliție. Guvernul

susține dimpotrivă că persoana în cauză se afla sub supravegherea surorilor

celei de a doua reclamante.

urma incidentului din 4 iulie 2007, al treilea reclamant ar fi suferit

de depresie. Prin două cerꢀficate medicale, din 12 și 29 august 2008, un

psihiatru pediatru și un neurolog pediatru au atestat că al treilea reclamant

a fost diagnosꢀcat cu tulburări emoționale și balbism.

B. Procedura penală împotriva primului reclamant

prevenꢀvă a reclamantului pentru o perioadă de șapte zile. Această

hotărâre a fost pronunțată la ora 11.50 în prezența primului reclamant, care

era asistat de un avocat numit din oficiu. Primul reclamant a fost pus în

libertate la 11 iulie 2007.

6 iulie 2007, parchetul a audiat-o pe a doua reclamantă în calitate

de făptuito

r

.

A

ceasta declară că îi fusese frică în ꢀmpul incidentului din 4

iulie 2007 și că îi ceruse în repetate rânduri primului reclamant să renunțe a

se opune executării silite.

7 iulie 2007, parchetul a audiat mai mulți martori, între care C.M.

și G.S.M., vecine ale reclamanților, care asistaseră, din locuințele lor, la

desfășurarea incidentului din 4 iulie 2007. C.M. a arătat, în special, că

telefonase uneia dintre surorile celei de a doua reclamante să vină și să

aibă grijă de al treilea reclamant. G.S.M. a declarat, printre altele, că unul

dintre polițișꢀ, întrebat despre soarta celui de al treilea reclamant, dăduse

ordin să fie încredințat unei vecine. Aceasta a adăugat că fusese puternic

marcată de faptul că copilul era lăsat singur și că trebuise să asiste la

incident

.

reclamant în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de nerespectarea

hotărârilor judecătoreșꢀ, ultraj și ultraj contra bunelor moravuri și

tulburarea ordinii și linișꢀi publice. Parchetul a dispus neînceperea urmăririi

penale față de a doua reclamantă, având în vedere că simpla sa prezență la

locul incidentului nu putea fi considerată ca o opunere la executarea

hotărârii din 10 noiembrie 2006.

primul reclamant la 21 noiembrie 2007. Acesta a declarat, printre altele, că

fiul său rămăsese singur în stradă după ce el și soția lui fuseseră conduși la

secția de poliție

și că

unul dintre polițișꢀ a strigat că îl duc

e pe copil la casa

copilulu

i

.

a audiat, de asemenea, mai mulți martori. La 5 mai 2008, l-

a audiat pe M.I., care fusese prezent în ꢀmpul incidentului din 4 iulie 2007.

M.I. a declarat că al treilea reclamant rămăsese, după plecarea părinților

săi, la o vecină sau la membri ai familiei, dar nu poate preciza la cine

(

copilul a rămas la o vecină, sau neamuri, nu șꢀu dacă sunt neamuri

). La 9

aprilie 2008, judecătoria le-a audiat pe C.M. și pe G.S.M. C.M. a afirmat că

al treilea reclamant rămăsese singur până seara și că ea telefonase unui

membru al familiei copilului să vină să se ocupe de acesta. G.S.M., de

asemenea, a spus că al treilea reclamant rămăsese singur pe stradă, fapt

care o marcase puternic. Aceasta a adăugat că minorul se dusese acasă la

colegi de școală și că rămăsese acolo până la întoarcerea mamei sale.

senꢀnța din 23 aprilie 2008, judecătoria a condamnat

reclamantul la o pedeapsă de șase ani și opt luni de închisoare. Luând în

considerare în special declarațiile date de polițișꢀ și de martori, o

înregistrare video făcută de poliție cu ocazia intervenției din 4 iulie 2007 și

cerꢀficatele medico-legale care atestau leziunile suferite atât de unul dintre

polițișꢀ, cât și de către primul reclamant, judecătoria a constatat că acesta

din urmă își pregăꢀse cu grijă rezistența la executarea unei hotărâri

definiꢀve și că amenințase și agresase mai mulți polițișꢀ.

decizia din 26 octombrie 2009, Tribunalul Cluj a redus pedeapsa la doi ani și

opt luni de închisoare. Curtea de Apel Cluj („curtea de apel“), sesizată cu

recurs de către primul reclamant, a confirmat această decizie prin hotărârea

din 23 marꢀe 2010.

C. Procedura penală împotriva polițișꢀlor

o dată neprecizată, cei trei reclamanți au sesizat parchetul de pe

lângă curtea de apel cu o plângere penală împotriva executorului

judecătoresc, a polițișꢀlor și a asistentei medicale implicați în incidentul din

4 iulie 2007. Ei îi acuzau de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,

de purtare abuzivă, de vătămare corporală și de distrugere. Susțineau, de

asemenea, că primii doi reclamanți fuseseră lipsiți de libertate în mod ilegal

pe 4 și 5 iulie 2007, asꢁel încât al treilea reclamant rămăsese singur, fără

supravegherea unui adult.

implicați în incident. Prin rezoluția din 26 marꢀe 2008, confirmată prin

rezoluția din 26 mai 2008, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale,

considerând că polițișꢀi și asistenta acționaseră în legiꢀmă apărare și că, în

orice caz, al treilea reclamant nu fusese vicꢀma unei infracțiuni.

i

au contestat rezoluțiile de neîncepere a urmăririi penale

în fața curții de apel și au solicitat trimiterea cauzei la parchet. Aceșꢀa au

afirmat, în special, că parchetul se rezumase la audierea primului reclamant

și a executorului judecătoresc, și că era necesară examinarea elementelor

de probă suplimentare.

reclamanților a reiterat cererea de examinare a probelor suplimentare. Ea a

susținut, în special, că existau martori care puteau atesta că îl văzuseră pe

al treilea reclamant singur, în stradă, după incidentul în liꢀgiu.

confirmat rezoluțiile de neîncepere a urmăririi penale, statuând că

intervenția polițișꢀlor fusese conform legii. Cu privire la lipsirea de libertate

a primilor doi reclamanți, curtea de apel a arătat că aceșꢀa fuseseră

conduși la sediul poliției Gherla unde fuseseră reținuți în conformitate cu

Legea n

r

.

2

18/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române

(„Legea n

r

.

2

18/200

2“).

În ceea ce privește susținerile celui de al treilea

reclamant, pasajele din senꢀnța penală a curții de apel sunt asꢁel

redacta

te:

„Prin conducerea la sediul Poliției Municipiului Gherla, în data de 4 iulie 2007, a lui

Pop Ioan și Pop Crina în vederea efectuării de cercetări referitoare la ultragierea

polițișꢀlor și lăsarea copilului soților Pop în satul Nima fără supravegherea părinților,

nu s-a produs o punere în primejdie a vieții minorului sau o vătămare a integrității

corporale a acestuia, neexistând vreo faptă de natură penală.

Minorul a fost lăsat în

grija sătenilor și tot în data de 4 iulie 2007, la interval de câteva ore, Pop Crina s-a

reîntâlnit cu fiul acesteia și a conꢀnuat întreținerea și îngrijirea lui. ”

probelor, curtea de apel a explicat că parchetul nu putea să le administreze

în faza actelor premergătoare. În ceea ce privește acuzațiile de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor, de purtare abuzivă, de vătămare

corporală și de distrugere formulate de reclamanți, curtea de apel a

declarat că nu a fost începută urmărirea penală pentru că legiꢀma apărare

înlătura caracterul penal al faptelo

r

.

reiterat moꢀvele pe care le enunțaseră în contestarea rezoluțiilor de

neîncepere a urmăririi penale.

decizie din 16 marꢀe 2009, Înalta Curte de Casație și Jusꢀție

(„Înalta Curte“) a respins recursul. A confirmat că parchetul nu începuse

urmărirea penală împotriva polițișꢀlor deoarece aceșꢀa acționaseră în

legiꢀmă apărare și că, într-un asꢁel de caz, parchetul nu era obligat să

strângă alte elemente de probă.

D. Acțiunea civilă în despăgubiri

19 noiembrie 2010, primul reclamant a sesizat Tribunalul Cluj cu o

acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva statului român. A solicitat

despăgubiri în valoare de un milion de euro pentru suferințele și prejudiciile

pe care esꢀma că le cauzase familiei sale incidentul din 4 iulie 2007.

senꢀnță din 10 noiembrie 2011, tribunalul a respins

acțiunea ca prescrisă.

reclamant a formulat apel împotriva acestei senꢀnțe,

plângându-se de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, garantat

de art. 6 din Convenție. Printr-o decizie din 15 marꢀe 2012, Curtea de Apel

Cluj a admis în parte apelul. A respins excepția prescripției dreptului

material la acțiune, însă, întemeindu-se pe decizia definiꢀvă de

condamnare a primului reclamant și pe înregistrarea video a incidentului

din 4 iulie 2007, a considerat că acesta nu suferise niciun prejudiciu și că

intervenția poliției fusese legală și jusꢀficată de comportamentul său

agresiv.

2012, Înalta Curte a constatat nulitatea recursului pentru lipsa moꢀvării.

II. DREPTUL

INTERN RELEVANT

referitoare la măsurile prevenꢀve pe care autoritățile le pot adopta în

cadrul unui proces penal figurează în cauza

Creangă împotriva

Românie

i

(MC) (n

r

.

2

9226/03, pct. 58, 23

februarie 2012).

În mod special, părțile

relevante în speță ale art. 136 CPP erau redactate asꢁel::

Art. 136Scopul și categoriile măsurilor prevenꢀve

„1. În

cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura

buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea

învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la

executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri

prevenꢀ

ve:

a) reținerea;

b) obligarea de a nu părăsi loca

litatea;

c) obligarea de a nu părăsi țara;

d) arestarea prevenꢀvă.

[...]

”

.

r

.

2

18/2002 este asꢁel formulată în părțile sale relevante în

speță:

Art.

31

„(1) În realizarea atribuțiilor ce îi revin, potrivit legii, polițistul este invesꢀt cu

exercițiul autorității publice

și are următoarele drepturi și obligații principale:

[...]

b) să conducă la sediul poliției pe cei care, prin acțiunile lor, periclitează viața

persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum și persoanele suspecte

de săvârșirea unor fapte ilegale, a căror idenꢀtate nu a putut fi stabilită în condițiile

legii; în cazurile nerespectării dispozițiilor date de polițist, acesta este îndreptățit să

folosească forța; verificarea situației acestor categorii de persoane și luarea

măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură

administraꢀvă; ”

r

.

2

72/2004 privind protecția și promovarea drepturilor

copilului („Legea n

r

.

2

72/2004”) reglementează, în capitolul III, măsurile de

protecție specială a copilului care este privat, temporar sau permanent, de

supraveghere din partea părinților săi. Părțile acestei legi, relevante în

speță, sunt asꢁel formulate:

Art.

59

„Măsurile de protecție specială a copilului sunt:

a) plasamentul;

b) plasamentul în regim de urgență;

c) supravegherea specializată. ”

Art.

68

„(2) Plasamentul

în regim de urgență se poate dispune și în cazul copilului al cărui

unic ocroꢀtor legal sau ambii au fost reținuți, arestați, internați sau în situația în

care, din orice alt moꢀv, aceșꢀa nu-și pot exercita drepturile și obligațiile părinteșꢀ

cu privire la copil. ”

ÎN DREPT

A. CHESTIUNE PRELIMINARĂ

Convenție, pe moꢀv că reclamanții nu au fost reprezentați de un

reprezentant desemnat în mod corespunzăto

r

.

subliniază că, printr-o decizie din 24 marꢀe 2014, reclamanții

au fost autorizați să-și apere ei înșiși interesele, în conformitate cu art. 36 §

2 din Regulamentul Curții. Guvernul a fost informat în acest sens la 24 iunie

2014

.

urmare, Curtea nu poate admite cererea Guvernului.

II. CU

PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A AR

T

. 3

D

IN CONVENȚIE

ꢀmp de mai multe ore, fără supravegherea unui adult, el fiind atunci în

vârstă de 12 ani. Acesta invocă art. 3 din Convenție, redactat după cum

urmeaz

ă:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori

degradante. ”

A. Cu privire la admisibilitate

treilea reclamant nu ar fi sesizat instanțele naționale cu o acțiune care să

denunțe presupusele aꢀngeri aduse integrității sale psihice. În acest sens,

consideră că acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată în baza

dispozițiilor Codului civil consꢀtuia o cale de atac eficientă pe care al treilea

reclamant ar fi trebuit să o exercite înainte de a sesiza Curtea.

treilea reclamant nu a prezentat observații asupra acestui punct.

reamintește că statele sunt exonerate de răspundere pentru

actele lor în fața unui organism internațional până la momentul la care au

posibilitatea de a remedia situația în ordinea lor juridică internă.

Persoanele care doresc să se prevaleze de competența de supraveghere a

Curții în ceea ce privește plângerile îndreptate împotriva unui stat au

așadar obligația de a uꢀliza înainte căile de atac prevăzute de sistemul

juridic al acestuia [

Gherghina împotriva României

(MC) (dec.), n

r

.

42219/07, pct. 84, 9 iulie 2015].

35 §

1, cu toate acestea, prevăd epuizarea doar a

căilor de atac care se referă la încălcările preꢀnse și care sunt disponibile și

suficiente. Acestea trebuie să existe cu un grad suficient de cerꢀtudine, nu

numai în teorie, ci și în pracꢀcă, fără de care sunt lipsite de efecꢀvitatea și

accesibilitatea dorite; este obligația statului pârât să demonstreze că aceste

cerințe sunt întrunite [

McFarlane împotriva

Irlandei

(MC), n

r

.

3

1333/0

6,

pct. 107, 10 septembrie 2010].

speță, Curtea constată că Guvernul invocă o excepție întemeiată

pe faptul că reclamantul nu a sesizat instanțele interne cu o acțiune civilă

pentru a se plânge de o omisiune de a acționa imputabilă autorităților

publice care, lăsându-l fără supraveghea unui adult atunci când părinții săi

fuseseră conduși la secția de poliție, îl supuseseră la rele tratamente. Or,

Curtea subliniază că reclamantul a sesizat, împreună cu părinții săi,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj cu o plângere penală îndreptată,

între altele, împotriva polițișꢀlor, în care a formulat cererea sa în termeni

similari celor pe care îi uꢀlizează în prezent în fața acesteia. Prin urmare,

Curtea consideră că reclamantul a oferit autorităților naționale indicații

suficiente în ceea ce privește tratamentul la care susține că fost supus în

ꢀmpul respecꢀvului incident și că asꢁel acesta a epuizat căile de atac

interne disponibile. Curtea consideră totodată că, în aceste împrejurări, nu i

se poate cere reclamantului să formuleze o acțiune civilă în plus, după cum

sugerează Guvernu

l.

urmare, excepția ridicată de Guvern trebuie respinsă.

vădit nefondat în sensul art.

35 §

3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă

niciun alt moꢀv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

B. Cu privire la fond

părți

lor

supravegherea unui adult, la 4 iulie 2007. El preꢀnde că incidentul i-a

provocat tulburări de limbaj.

arată că al treilea reclamant a asistat la incidentul în cauză

cu acordul tatălui său și încurajat de acesta, care l-ar fi folosit drept

complice, cauzându-i asꢁel o suferință suplimentară și punându-i în pericol

viața și confortul psihologic. De alꢁel, aꢀtudinea agresivă a părinților celui

de al treilea reclamant ar fi fost cauza evacuării lor din locuință.

opinia sa, era un tânăr adolescent, ce nu mai era cu adevărat vulnerabil sau

dependent de părinții săi, nu impunea măsuri excepționale în vederea

încredințării sale sub supravegherea unui adult. Guvernul adaugă faptul că

autoritățile oricum luaseră măsuri plasându-l sub supravegherea surorilor

celei de a doua reclamante, cu acordul acesteia din urmă. În acest sens,

Guvernul invocă în susținere „informațiile poliției și declarația martorului

C.M.

“

, fără a oferi detalii suplimentare.

susține că, având în vedere circumstanțele cauzei,

măsurile de plasare într-o insꢀtuție ar fi fost nerezonabile și

disproporționate. În afară de aceasta, consideră că aspectele preꢀnse de al

treilea reclamant cu privire la consecințele incidentului asupra stării sale

psihice nu sunt susținute de niciun element de probă.

Curți

i

a) Principii generale

tratamente trebuie să aꢀngă un nivel minim de gravitate. Aprecierea

acestui nivel minim este relaꢀvă în esență; depinde de datele cauzei în

ansamblu, în special de durata tratamentului și de efectele sale fizice sau

mentale, precum și, uneori, de sex, de vârstă și de starea de sănătate a

vicꢀmei (a se vedea, între altele,

Van der Ven împotriva Țărilor de Jos

,

n

r

.

5

0901/99, pct. 47, CEDO 2003-II). Curtea a statuat asꢁel că un tratament

este „degradant” în măsura în care poate provoca vicꢀmelor senꢀmente de

teamă, de angoasă și de inferioritate care să le umilească și să le înjosească

[

Kudła împotriva Po

loniei

(MC), n

r

.

3

0210/96, pct. 92, CEDO 2000-XI].

impune înaltelor părți contractante, de a garanta oricărei persoane aflate

sub jurisdicția acestora drepturile și libertățile consacrate de Convenție, le

cere să ia măsuri menite să împiedice ca aceste persoane să fie supuse

torturii sau unor suferințe sau tratamente inumane sau degradante

(

Mubilanzila Mayeka și Kaniki Mitunga împotriva Belgiei

, n

r

.

1

3178/03, pct.

53, CEDO 2006-XI).

b) Aplicarea acestor principii în speță

autorităților în incidentul din 4 iulie 2007 și, în special, modul în care s-a

ținut seama de interesele celui de al treilea reclamant în pregăꢀrea și

desfășurarea acestei intervenții, au fost atât de defectuoase încât au

consꢀtuit o încălcare a obligațiilor poziꢀve care îi revin statului pârât în

temeiul art.

3 din Convenție (a se vedea,

mutaꢀs, mutandis

,

Mubilanz

ila

Mayeka și Kaniki Mitunga

, citată anterior, pct

. 54).

i. Cu

privire la întrebarea dacă al treilea reclamant a fost lăsat fără

supravegherea unui adult cu ocazia incidentului din 4 iulie 2007

celui de al treilea reclamant în ꢀmpul incidentului în cauză. Acesta preꢀnde

că a fost lăsat singur pe durata mai multor ore după ce părinții săi au fost

conduși la secția de poliție, în ꢀmp ce Guvernul susține că a fost încredințat

surorilor celei de a doua reclamante cu acordul acesteia din urmă (supra,

pct. 13).

susținute în fața sa de elemente de probă adecvate. Pentru stabilirea

faptelor, aceasta aplică criteriul probei „dincolo de orice îndoială

rezonabilă“ (

Irlanda împotriva Regatului Unit

, 18 ianuarie 1978, pct. 161

in

fine

, seria A, n

r

.

2

5). O asꢁel de probă poate reieși dintr-o serie de indicii

sau prezumții irefragabile, suficient de serioase, precise și concordante

[

Salman împotriva Tur

ciei

(MC), n

r

.

2

1986/93, pct. 100, CEDO 2000-VII].

observă că, în observațiile sale, Guvernul invocă în susținere

informațiile poliției și declarația martorului C.M. (supra, pct. 51). Totuși,

subliniază că Guvernul nu a stabilit că aceste două elemente de probă au

fost examinate de către instanțele interne care s-au pronunțat cu privire la

plângerea penală a reclamanților, deși rezultă că aceșꢀa ceruseră în mod

întemeiat examinarea probelor suplimentare (supra, pct. 25 și 26). Asꢁel,

Curtea de Apel Cluj a reținut, în senꢀnța din 14 octombrie 2008, confirmată

de Înalta Curte prin decizia din 16 marꢀe 2009, că al treilea reclamant

fusese lăsat „în grija sătenilor

“

.

I

nstanțele interne nu s-au referit nici la

supravegherea celui de al treilea reclamant de către surorile celei de a doua

reclamante, nici la consimțământul eventual al celei din urmă.

plus, Curtea observă că instanțele interne, atunci când

menționează expresia vagă și imprecisă „în grija sătenilor

“

,

n

u dau niciun

indiciu cu privire la idenꢀtatea persoanelor cărora le-ar fi fost încredințat al

treilea reclamant sau la perioada pentru care ar fi fost luată această

măsură, și nici cu privire la elementele de probă pe care și-ar fi întemeiat

constatările (supra, pct. 27). În această privință, Curtea constată că

mărturiile depuse în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva primului

reclamant par mai degrabă să indice că, dacă cineva a avut grijă de al

treilea reclamant, acest lucru nu s-a întâmplat la inițiaꢀva autorităților, ci a

unor persoane parꢀculare (supra, pct. 17 și 20).

suficient că, la 4 iulie 2007, al treilea reclamant a fost lăsat singur ꢀmp de

mai multe ore, fără să fie încredințat spre supraveghere unui adult, atunci

când părinții săi fuseseră conduși la secția de poliție.

II. Cu

privire la obligațiile poziꢀve ale autorităților

treilea reclamant era în vârstă de 12 ani și fusese martor la o operațiune a

poliției în cursul căreia tatăl său fusese imobilizat și încătușat, și părinții lui

fuseseră conduși la secția de poliție.

Curtea nu poate accepta argumentul

Guvernului potrivit căruia, la vârsta de 12 ani, reclamantul era deja un tânăr

adolescent și nu mai era foarte vulnerabil sau dependent de supravegherea

părinților săi (supra, pct. 51). Curtea consideră într-adevăr că, date fiind

vârsta acestuia și prezența sa la fața locului la momentul intervenției

poliției, în cursul căreia se făcuse uz de forță împotriva tatălui său, al treilea

reclamant prezenta o vulnerabilitate care ar fi trebuit luată în seamă de

către autoritățile naționale

.

subliniază în conꢀnuare că intervenția poliției din 4 iulie 2007

fusese pregăꢀtă în prealabil și că prezența celui de al treilea reclamant la

fața locului nu a fost o surpriză pentru autorități, ceea ce, de alꢁel,

Guvernul nu a susținut în observațiile sale. Or, aceasta constată că, pe

parcursul pregăꢀrii intervenției respecꢀve nu fusese prevăzută nicio măsură

cu privire la al treilea reclamant. Nu este de competența Curții să

stabilească care ar fi fost măsura cea mai adecvată date fiind circumstanțele

cauzei, dar aceasta observă că Legea n

r

.

2

72/2004 prevede un ansamblu de

măsuri de protecție specială a copilului care este privat, temporar sau

permanent, de supraveghere din partea părinților săi (supra, pct. 37).

Curtea este de acord cu argumentul Guvernului conform căruia măsurile de

plasament într-o insꢀtuție ar fi fost excesive și disproporționate (supra, pct.

52), dar reamintește constatarea sa anterioară că Guvernul nu stabilise cu

cerꢀtudine că autoritățile ar fi avut în vedere în mod concret încredințarea

celui de al treilea reclamant unei persoane private cunoscută de acesta și

care era dispusă să aibă grijă de el în ꢀmpul absenței părinților săi (supra,

pct. 59).

că autoritățile ar fi avut grijă să explice celui de al treilea reclamant

moꢀvele pentru care a intervenit poliția și părinții lui au fost conduși la

secția de poliție, sau ce îi aștepta pe aceșꢀa în contextul procedurilor

oficiale. Curtea consideră că autoritățile nu puteau ignora consecințele

psihologice pe care cel de al treilea reclamant le putea suferi ca urmare a

incidentului în liꢀgiu (a se vedea,

mutaꢀs mutandis, Mubilanzila Mayeka și

Kaniki Mitunga

, citată anterior, pct. 58). În această privință, Curtea ia notă

de afirmațiile reclamantului potrivit cărora acesta suferă de tulburări

emoționale și de balbism (supra, pct. 14). Or, aceasta considerase deja că

senꢀmentele puternice de teamă, neliniște și nepuꢀnță ale reclamanților,

de natură să îi înjosească în propriii lor ochi și în ochii celor apropiați lor, se

pot interpreta ca un tratament contrar art. 3 (

Amarandei și alții împotriva

Români

ei

, n

r

.

1

443/10, pct. 164-165, 26 aprilie 2016).

reclamant la locul incidentului din 4 iulie 2007 subliniază, de asemenea,

responsabilitatea primului reclamant, care l-ar fi încurajat și chiar folosit în

calitate de complice, dar că acest fapt nu poate înlătura obligația

autorităților de a proteja copilul și de a interveni pentru a limita riscurile de

abuz [a se vedea,

mutaꢀs mutandis

,

Z și alții împotriva Reg

atului Unit

(MC),

n

r

.

2

9392/95, pct. 73-74, CEDO 2001-V].

autoritățile naționale nu au luat măsuri pentru a-l încredința pe al treilea

reclamant unui adult în ꢀmpul în care părinții lui se aflau la secția de

poliție, nici pentru a-i explica situația în care se afla el și situația părinților

săi, pragul de gravitate impus la art. 3 din Convenție a fost aꢀns, și că

omisiunea autorităților de a lua măsuri adecvate echivalează cu un

tratament degradant. Asꢁel, hotărăște că a fost încălcat art. 3 din

Convenție.

III. CU

PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A AR

T

. 5

D

IN CONVENȚIE

reclamant și a doua reclamantă se plâng că au fost lipsiți de

libertate în mod ilegal în cazul incidentului din 4 iulie 2007. Aceșꢀa invocă

art. 5 din Convenție, redactat după cum urmează:

„(1) Orice

persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit

de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal

competen

t;

b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru

nesupunerea la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în

vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;

c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața aut

orității judiciare

competente, atunci când există moꢀve verosimile de a se bănui că a săvârșit o

infracțiune sau când există moꢀve temeinice să se creadă că este necesar să fie

împiedicat să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea

acesteia;

[...] ”

A. Cu privire la admisibilitate

consideră că afirmațiile primului reclamant sunt exprimate

într-un mod prea imprecis în formularul de cerere pentru a consꢀtui un

veritabil capăt de cerere. Guvernul invocă, de asemenea, neepuizarea căilor

de atac interne, întrucât primul reclamant nu a contestat reținerea sa în

fața instanțelor interne.

tul

nu a prezentat observații asupra acestui punct.

excepțiile preliminare ridicate de Guvern, având în vedere că apreciază

capătul de cerere formulat de primul reclamant ca fiind oricum vădit

nefondat din moꢀvele explicate mai jos.

constată că, la 4 iulie 2007, primul reclamant a fost condus la

secția de poliție la ora 12.00 și că apoi a fost reținut prin ordonanța

parchetului, la ora 21.00, pentru o perioadă de 24 de ore (supra, pct. 11). În

conformitate cu legislația internă aplicabilă, durata reținerii a fost calculată

începând de la ora 12.00, atunci când reclamantul a ajuns la secția de

poliție. Ordonanța parchetului era, de asemenea, moꢀvată, în conformitate

cu legislația internă, printr-o enumerare a elementelor de probă și a

indiciilor care susțineau acuzațiile formulate împotriva reclamantului. În

plus, Curtea observă că în privința reclamantului s-a dispus măsura arestării

prevenꢀve prin senꢀnța pronunțată de judecătorie la 5 iulie 2007, ora 11.50

(supra, pct. 15), ceea ce arată că autoritățile au respectat durata legală a

reținerii.

deduce de aici că reținerea reclamantului era jusꢀficată și în

conformitate cu dreptul intern [a se vedea, în acest sens,

Patriciu împotriva

României

(dec.), n

r

.

4

3750/05, pct. 63, 17 ianuarie 2012].

reținerea ar fi fost însoțită de măsuri excepționale care depășesc limitele

cerințelor de siguranță și care stabilesc un scop străin de scopul reținerii (a

se vedea,

a contrario

,

François împotriva Franței

, n

r

.

2

6690/11, pct. 56,

23 aprilie 2015).

Prin urmare, Curtea nu poate concluziona în sensul că

reținerea primului reclamant a avut caracter arbitra

r

.

că acest capăt de cerere formulat de primul reclamant este

în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4

din Convenție.

constatând că nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din

Convenție și că nu prezintă niciun alt moꢀv de inadmisibilitate, Curtea îl

declară admisibil.

B. Cu privire la fond

părți

lor

doua reclamantă arată că, la 4 iulie 2007, a fost dusă la secția de

poliție Gherla fără ca autoritățile să o informeze asupra moꢀvelor acestei

măsuri. Ea repetă că a rămas acolo până la

ora 21.00 fără a da o declarație.

privări de libertate, ci al unei simple prezentări în fața organelor de

urmărire penală, în scopul interogatoriului, în cadrul unei proceduri de

flagrant, și că această măsură se întemeia pe art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea

n

r

.

2

18/2002. Guvernul susține că a doua reclamantă s-a prezentat la secția

de poliție din proprie inițiaꢀvă și că nu a cerut să plece înainte de ora 19.30.

Durata acestei măsuri era, în opinia Guvernului, rezonabilă și jusꢀficată de

necesitatea efectuării actelor preliminare de urmărire penală.

subsidiar, în cazul în care Curtea concluziona că a doua

reclamantă a făcut obiectul unei lipsiri de libertate, Guvernul susține că

această măsură era jusꢀficată, în temeiul art. 5 § 1 lit. c), de necesitatea ca

autoritățile să efectueze o invesꢀgație asupra unui incident violent la care a

doua reclamantă parꢀcipase.

Curți

i

reamintește că art.

5 din Convenție consacră un drept

fundamental, protejarea oricărei persoane împotriva aꢀngerilor arbitrare

aduse de către stat libertății sale. Prin proclamarea „dreptului la libertate

”

,

art. 5 § 1 se referă la libertatea fizică a persoanei; scopul textului este să

garanteze că nimeni nu este privat de acest drept în mod arbitra

r

. Textul nu

se referă la simplele restrângeri ale libertății de circulație, care sunt

reglementate în art. 2 din Protocolul n

r

. 4

l

a Convenție. Curtea reamintește

totodată că art. 5 § 1 precizează explicit că garanțiile pe care le consacră se

aplică pentru „orice persoană” (a se vedea, printre altele,

Creang

ă

, citată

anterior, pct. 84)

.

a) Cu privire la lipsirea de libertate și durata acestei măsuri

„lipsit de libertate” în sensul art.

5, se pornește de la situația concretă a

acestuia și se ia în considerare un ansamblu de criterii precum ꢀpul, durata,

efectele și modalitățile de executare a măsurii în cauză [

Guzzardi împotriva

Itali

ei

, 6

noiembrie 1980, pct. 92, seria A n

r

.

3

9 și

Ausꢀn și alții împotriva

Regatului Unit

(MC), n

r

.

3

9692/09, 40713/09 și 41008/09, pct. 57, CEDO

2012]. Fără îndoială, pentru a se pronunța asupra existenței unei încălcări a

drepturilor protejate de Convenție, adesea este necesar să se consacre în a

discerne realitatea dincolo de aparențe și de vocabularul folosit. Încadrarea

sau absența încadrării de către stat a unei situații de fapt nu

poate, în

special, avea o influență decisivă asupra concluziei Curții privind existența

unei lipsiri de libertate (

Creang

ă

, citată anterior, pct. 91-92). De asemenea,

Curtea reamintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia art. 5 § 1 se

aplică, de asemenea, lipsirilor de libertate de scurtă durată (

Foka împotriv

a

Turcie

i

, n

r

.

2

8940/95, pct. 75, 24 iunie 2008).

privire la natura măsurii care a vizat-o pe a doua reclamantă. Guvernul

susține că aceasta nu a fost vicꢀma unei lipsiri de libertate, ci doar s-a

prezentat în fața organelor de urmărire penală, pentru a fi audiată în cadrul

unei proceduri de flagrant (supra, pct. 76). În schimb, a doua reclamantă

susține că a suferit o lipsire de libertate (supra, pct. 75).

în vedere circumstanțele speței, și în special faptul că a doua

reclamantă a fost dusă cu mașina la secția de poliție de către o echipă de

intervenție și că a rămas acolo, în cadrul unei anchete penale urmare a unui

flagrant, pentru a da declarații, Curtea apreciază că ar fi nerealist să se

considere că reclamanta era liberă să părăsească secția de poliție potrivit

voinței sale (a se vedea,

Hoalgă și alții împotriva României

, n

r

.

7

6672/1

2,

pct.

102

,

15 marꢀe 2016,

și

mutaꢀs

mutandi

s

,

Osypenk

o

împotriva Ucrainei

, n

r

.

4

634/04, pct. 49, 9

noiembrie 2010, și

Ghiur

ău

împotriva României, nr.

55421/10, pct. 80, 20 noiembrie 2012).

durata exactă a măsurii. Cu toate acestea, chiar admițând că, după cum

susține Guvernul, reclamanta ar fi fost prezentă la secția de poliție de la ora

12.00 la ora 19.30, Curtea observă că durata măsurii criꢀcate în speță ar fi

de șapte ore și treizeci de minute. Or, aceasta concluzionase deja cu privire

la lipsirea de libertate pentru perioade cu o durată mult inferioară [

Gillan și

Quinton împotriva Regatului Unit

, n

r

.

4

158/05, pct. 57, CEDO 2010

(extrase), pentru o durată de 30 de minute,

Shimovolos împotriva Rusiei

, n

r

.

30194/09, pct. 48-50, 21 iunie 2011, pentru o durată de 45 de minute și

Emin Huseynov împotriva Azerbaidjanului

, n

r

.

5

9135/09, pct.

83, 7 mai

2015, pentru o durată de trei

ore și 30 de minute].

că trebuie să se considere că a doua reclamantă a fost lipsită

de libertate la 4 iulie 2007 pentru o durată de cel puțin șapte ore și 30 de

minute

.

b) Cu privire la compaꢀbilitatea lipsirii de libertate a celei de a doua reclamante

cu art. 5 § 1 din Convenție

subliniază că lit. a)-f) ale art. 5 § 1 conțin o listă exhausꢀvă a

moꢀvelor pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate; o asemenea

măsură nu este legală dacă nu corespunde unuia dintre aceste moꢀve [a se

vedea, printre multe altele,

Al-Jedda împotriva Regatului Unit

(MC), n

r

.

27021/08, pct. 99, CEDO 2011]. De alꢁel, doar o interpretare strictă a

acestei liste este conformă cu scopul acestei dispoziții, acela de a garanta că

nicio persoană nu este lipsită de libertate în mod arbitrar (

Shimovo

los,

citată anterior, pct. 51). Mai mult, în privința „legalității” unei dețineri,

inclusiv respectarea „căilor legal

e

”

,

C

onvenția face trimitere, în principal, la

legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond,

precum și normele de procedură. Deși le revine, în primul rând,

autorităților naționale, în special instanțelor, sarcina de a interpreta și de a

aplica legislația internă, situația este diferită atunci când nerespectarea

acestei legislații poate determina o încălcare a Convenției. Aceasta este

situația, în special, a cauzelor al căror obiect îl consꢀtuie art.

5 §

1 din

Convenție, iar Curtea trebuie asꢁel să exercite un anumit control, pentru a

cerceta dacă dreptul intern a fost respectat (

Baranowski împotriva Poloniei

,

n

r

.

2

8358/9

5,

pct. 50,

CEDO 2000-III). În special, în materie de lipsire de

libertate, este esențial ca legislația internă să definească în mod clar

condițiile de detenție și ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa

(

Zervudacki împotriva Franței

, n

r

.

7

3947/01, pct. 43, 27 iulie 2006).

art. 5

impune, în plus, conformitatea oricărei lipsiri de libertate cu

scopul de a apăra persoana împotriva arbitrariului. Există un principiu

fundamental potrivit căruia nicio o detenție arbitrară nu poate fi

compaꢀbilă cu art. 5 § 1 și noțiunea de „arbitrar” la care face referire art. 5

încât o lipsire de libertate poate fi legală în conformitate cu legislația

internă, fiind în același ꢀmp arbitrară, și, prin urmare, contrară Convenției

(Creangă, citată anterior, pct. 84).

arată că măsura care a vizat-o pe a doua reclamantă avea ca temei juridic

art. 31 alin. 1 lit. b) din Legea n

r

.

2

18/2002 (supra, pct. 76). Curtea observă

că, în temeiul acestei dispoziții legale, pentru ca poliția să fie autorizată să

conducă o persoană la sediu pentru verificarea idenꢀtății acesteia, trebuie

să fie îndeplinite două condiții cumulaꢀve: imposibilitatea persoanei

controlate de a-și dovedi idenꢀtatea în condițiile prevăzute de lege și

existența unor moꢀve rezonabile de a suspecta că persoana a comis o faptă

prevăzută de legea penală (supra, pct. 36 ; a se vedea, de asemenea,

Amarandei și alții

, citată anterior, pct.

198).

îndeplinită, întrucât idenꢀtatea celei de a doua reclamante era

binecunoscută. De alꢁel, Guvernul nu a susținut în observațiile sale că

poliția avusese îndoieli cu privire la idenꢀtatea celei de a doua reclamante.

parꢀciparea celei de a doua reclamante la un incident violent și pe

necesitatea de a efectua o anchetă (supra, pct. 77). Totuși, aceasta observă

că Guvernul nu a arătat ce statut avea a doua reclamantă, la 4 iulie 2007,

din punctul de vedere al dreptului intern. În această privință, Curtea

constată că, atunci când a doua reclamantă a dat declarații, la 6 iulie 2007,

ea a fost audiată în calitate de făptuitor (supra, pct. 16). Or, Curtea

reamintește că, la momentul faptelor, în dreptul român existau numai două

măsuri prevenꢀve privaꢀve de libertate: reținerea și arestarea prevenꢀvă,

care erau aplicabile în cazul a două categorii de persoane: învinuitul și

inculpatul (supra, pct. 35 ; a se vedea, de asemenea,

Creang

ă

, citată

anterior, pct.107). Pentru a stabili aplicarea uneia sau alteia din aceste

măsuri, era necesar să existe probe sau indicii temeinice că fapta interzisă a

fost săvârșită, adică date din care să rezulte în mod legiꢀm presupunerea că

persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit faptele

imputate (

Creang

ă

, citată anterior, pct. 58). Dar niciuna din aceste două

măsuri nu a fost adoptată împotriva celei de a doua reclamante la

momentul lipsirii sale de libertate, la 4 iulie 2007.

doua reclamante la 4 iulie 2007 nu a avut niciun temei legal în dreptul

intern. În consecință, aceasta concluzionează că a fost încălcat art. 5 § 1 din

Convenție.

I

V

.

C

U

PRIVIRE LA APLICAREA AR

T

.

4

1 DIN CONVENȚIE

conformitate cu art. 41 din Convenție,

„[d]acă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor

sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare

incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este

cazul, o reparație echitabilă. ”

A. Prejudici

u

800 0

00

euro (EUR) cu ꢀtlu de despăgubire

pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-au suferit.

jurisprudența Curții în materie. Menționează că reclamanții preꢀnd o sumă

forfetară și consideră că, în cazul în care Curtea le-ar acorda acestora o

reparație echitabilă, ar trebui să le-o acorde în comun.

consideră că trebuie să acorde cu ꢀtlu de despăgubire pentru

prejudiciul moral câte 4 500 EUR fiecăruia dintre ulꢀmii doi reclamanți.

B. Cheltuieli de judecată

i

nu au prezentat în termenul stabilit de Curte o cerere de

rambursare a cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri.

C. Dobânzi moratorii

consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se

întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal pracꢀcată de

Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA:

1.

Decla

ră

, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce privește capătul

de cerere formulat de al treilea reclamant în temeiul art. 3 din

Convenție și capătul de cerere formulat de a doua reclamantă în temeiul

art. 5 § 1 din Convenție, și inadmisibilă în ceea ce privește celelalte

capete de cerere;

2.

Hotără

ște

, cu șase voturi la unu, că a fost încălcat art. 3 din Convenție în

ceea ce privește cererea celui de al treilea reclamant;

3.

Hotără

ște

, în unanimitate, că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție în

ceea ce privește cererea celei de a doua reclamante;

4.

Hotără

ște

,

a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data

rămânerii definiꢀve a hotărârii, în conformitate cu art.

44 §

2 din

Convenție, următoarele sume cu ꢀtlu de despăgubire pentru prejudiciul

moral, care trebuie converꢀte în moneda statului pârât la rata de

schimb aplicabilă la data plății:

i. în

unanimitate, 4 500 EUR (patru mii cinci sute de euro) celei de a

doua reclamante, plus orice sumă ce poate fi datorată cu ꢀtlu de

impozit;

ii. cu șase voturi la unu, 4 500 EUR (patru mii cinci sute de euro)

celui de al treilea reclamant, plus orice sumă ce poate fi datorată cu

ꢀtlu de impozit;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății,

aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu

rata dobânzii facilității de împrumut marginal pracꢀcată de Banca

Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată

cu trei puncte procentuale;

5.

Respinge

, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile

pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 6 decembrie

2016, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.

Marialena Tsirli

Grefier

András Sajó

Președin

te

La prezenta hotărâre este anexată, în conformitate cu art.

45 §

2 din

Convenție și art.

74 §

2 din Regulament, opinia separată a domnului

judecător Saj

ó.

A.S.

M.T.

21

HOTĂRÂREA IOAN POP ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI – OPINIE SEPARATĂ

OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI SAJÓ

(Traduce

re)

regretul meu, în această cauză, nu mă pot ralia majorității atunci

când concluzionează în sensul încălcării art. 3 în ceea ce îl privește pe al

treilea reclamant

.

reclamanți, care au fost reținuți după ce primul reclamant a opus rezistență

în mod violent forțelor de poliție. Al treilea reclamant ar fi fost lăsat singur

ꢀmp de opt – nouă ore pe durata reținerii părinților săi. Faptele s-au produs

în plină zi, într-un sat în care toți locuitorii se cunosc. Nimeni nu contestă că

băiatul s-a putut întoarce la domiciliu și că nu a fost obligat să rămână în

strad

ă.

sătenilor (pct. 27 din hotărâre). Curtea nu acceptă faptele așa cum au fost

stabilite și afirmă că, chiar presupunând că cineva a avut grijă de copil,

acest lucru nu s-a întâmplat din inițiaꢀva poliției. Guvernul se bazează pe

declarațiile unui mart

o

r

.

C

urtea concluzionează că băiatul a rămas singur, în

lipsa oricăror elemente de probă care să demonstreze acest lucru. Apreciez

că există aici o contradicție cu criteriul probei „dincolo de orice îndoială

rezonabilă” despre care Curtea a hotărât că era aplicabil în speță (pct. 57).

Mai mult decât atât, în opinia mea, constatarea instanțelor naționale,

potrivit căreia vecinii au avut grijă de copil, nu este incompaꢀbilă cu

afirmațiile mai precise care ꢀnd să indice că mai degrabă mătușile sale

ar fi

avut grijă de el. Contradicția semnalată este insuficientă pentru a jusꢀfica

reevaluarea modului în care erau stabilite faptele de către instanțele

judecătoreșꢀ naționale și pentru a-l respinge ca și cum ar fi arbitra

r

. O

a

sꢁel

de abordare contravine principiului subsidiarității. Desigur, din momentul în

care devine imposibil să afirmăm că minorul a fost lăsat singur, este dificil

să susținem că cineva a avut grijă de el fără intervenția poliției. Dorința de a

defini rolul jucat de poliție în speță indică o ipoteză și este irelevantă

deoarece copilul nu a suferit.

presupunând (deși nu există niciun moꢀv în acest sens) că ꢀmp

de zece ore copilul ar fi rămas efecꢀv singur și că poliția nu ar fi luat nicio

măsură pentru a evita ca acesta să fie lăsat singur și să se confrunte cu

senꢀmente de neliniște și anxietate, am îndoieli cu privire la aplicabilitatea

art. 3. În absența oricărui alt element, nu consider că pragul a fost aꢀns,

deși trebuie să se recunoască faptul că minorul a trăit o experiență

traumaꢀzantă din cauza circumstanțelor reținerii (eveniment imputabil

comportamentului tatălui său). În această privință, Curtea se bazează pe

hotărârea

Mubilanzila Mayeka și Kaniki Mitunga împotriva Belgiei

(n

r

.

13178/03, CEDO 2006-XI).

hotărât a fi aplicabile în hotărârea

Mubilanzi

la

:

La pct. 53 din această hotărâre, Curtea solicită „o protecție eficientă, în

special [...] măsuri rezonabile pentru prevenirea relelor tratamente, despre

care autoritățile au sau ar trebui să aibă cunoșꢀnță (

Osman împotriva

Regatului Unit,

28 octombrie 1998, pct.

116,

Culegere

1998-VIII). “

În

speță, nu s-a demonstrat că poliția ar fi trebuit să aibă cunoșꢀnță de relele

tratamente (de fapt, la originea preꢀnsului senꢀment de inferioritate și al

celorlalte presupuse suferințe nu se află niciun act care ar putea determina

calificarea acelor suferințe drept tratamente inumane sau degradante).

La pct. 55 din hotărârea

Mubilanzila

se afirmă: „Circumstanțele

personale ale celei de a doua reclamante se caracterizau prin vârsta sa

foarte tânără, faptul că era o străină aflată ilegal într-o țară necunoscută și

că nu era însoțită întrucât era despărțită de familie și în consecință aflată pe

cont propriu. Ea se afla într-o situație extrem de vulnerabilă.” Asꢁel de

elemente lipsesc în speța de față. Există o diferență fundamentală între o

copilă de cinci ani neînsoțită, abandonată de unchiul său și plasată într-un

loc complet necunoscut, pe de o parte, și un copil de 12 ani care se găsește

la domiciliu, pe de altă parte. De alꢁel, nu sunt rare situațiile în care copii

de 12 rămân singuri toată ziua când nu merg la școală și când părinții lor

lucrea

ză.