Ioan Pop și alții împotriva României

La originea cauzei se află cererea n r . 5 2924/09 îndreptată împotriva României, prin care trei resorꢀsanți ai acestui stat, domnul Ioan Pop („primul reclamant”), doamna Crina Pop („a doua reclamantă“) și domnul Răzvan-Claudiu Pop („al treilea reclamant”), au sesizat Curtea la 8 septembrie 2009, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamanților li s-a permis să-și reprezinte ei înșiși interesele în fața Curții. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C . Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Extern e.

Reclamanții reproșau, în mod special, autorităților caracterul nelegal al privării de libertate a primilor doi reclamanți, ca și absența luării unor măsuri concrete în favoarea celui de al treilea reclamant, lăsat singur pe durata privării de libertate a primilor doi reclamanți.

La 12 marꢀe 2013, capătul de cerere formulat de al treilea reclamant în temeiul art. 3 din Convenție, precum și capetele de cerere formulate de primii doi reclamanți, în temeiul art. 5 § 1 din Convenție au fost comunicate Guvernului, iar celelalte capete de cerere au fost declarate inadmisibile. ÎN FAP T

Printr-o senꢀnță din 10 noiembrie 2006, Judecătoria Gherla („judecătoria“) a dispus evacuarea reclamanților din casa acestora, admițând o acțiune în revendicare a imobilului formulată de către terți. La 25 iunie 2007, un executor judecătoresc a somat reclamanții să părăsească locuința în termen de cinci zile. La 26 iunie 2007, acesta a cerut sprijinul organelor de poliție pentru punerea în executare a senꢀnței menționate anterior; executarea silită a fost programată pentru data de 4 iulie 2007. A. Incidentul din 4 iulie 2007

La 4 iulie 2007, la ora 10.00, executorul judecătoresc s-a prezentat la domiciliul reclamanților, însoțit de un echipaj de intervenție al poliției, și a încercat să pună în executare senꢀnța din 10 noiembrie 2006. Primul reclamant s-a opus evacuării. În acest scop, electrificase împrejmuirea casei cu curent de 12 volți și se înarmase cu un topor și o bâtă.

La ora 11.00, agenții de poliție au cerut ajutorul companiei de electricitate pentru neutralizarea împrejmuirii. Au pătruns apoi în număr mare în curtea casei, l-au imobilizat pe primul reclamant la pământ, l-au încătușat și l-au dus la mașina poliției. O asistentă medicală i-a administrat un sedaꢀv injectabil. A doua reclamantă și al treilea reclamant, care avea doisprezece ani, au asistat la întreaga operațiune.

Polițișꢀi i-au condus apoi pe primul reclamant și pe a doua reclamantă, cu mașina, la secția de poliție Gherla, unde au ajuns la ora 12.00 .

La ora 17.30, un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Gherla („parchetul“) a dispus începerea urmăririi penale față de primul reclamant cu privire la următoarele trei învinuiri: nerespectarea hotărârilor judecătoreșꢀ, ultraj și, de asemenea, ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și linișꢀi publice.

La ora 21.00, prin ordonanța aceluiași procuror, reclamantul a fost reținut pentru 24 de ore, din care au fost deduse orele scurse de la sosirea sa la secția de poliție. În conformitate cu dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală („CPP”), în vigoare la momentul faptelor, ordonanța procurorului era moꢀvată prin enunțarea probelor și a indiciilor care susțineau faptele imputate reclama ntului.

Între ꢀmp, a doua reclamantă rămăsese în secția de poliție Gherla, fără a da o declarație. Ea afirmă că a rămas acolo până la ora 21.00. Guvernul, la rândul său, susține că reclamanta a plecat de la secția de poliție la 19.30.

Al treilea reclamant preꢀnde că a rămas singur, fără supravegherea unui adult, în ꢀmp ce părinții lui se aflau la secția de poliție. Guvernul susține dimpotrivă că persoana în cauză se afla sub supravegherea surorilor celei de a doua reclamante.

În urma incidentului din 4 iulie 2007, al treilea reclamant ar fi suferit de depresie. Prin două cerꢀficate medicale, din 12 și 29 august 2008, un psihiatru pediatru și un neurolog pediatru au atestat că al treilea reclamant a fost diagnosꢀcat cu tulburări emoționale și balbism. B. Procedura penală împotriva primului reclamant

Prin încheierea din 5 iulie 2007, judecătoria a dispus arestarea prevenꢀvă a reclamantului pentru o perioadă de șapte zile. Această hotărâre a fost pronunțată la ora 11.50 în prezența primului reclamant, care era asistat de un avocat numit din oficiu. Primul reclamant a fost pus în libertate la 11 iulie 2007.

La 6 iulie 2007, parchetul a audiat-o pe a doua reclamantă în calitate de făptuito r . A ceasta declară că îi fusese frică în ꢀmpul incidentului din 4 iulie 2007 și că îi ceruse în repetate rânduri primului reclamant să renunțe a se opune executării silite.

La 7 iulie 2007, parchetul a audiat mai mulți martori, între care C.M. și G.S.M., vecine ale reclamanților, care asistaseră, din locuințele lor, la desfășurarea incidentului din 4 iulie 2007. C.M. a arătat, în special, că telefonase uneia dintre surorile celei de a doua reclamante să vină și să aibă grijă de al treilea reclamant. G.S.M. a declarat, printre altele, că unul dintre polițișꢀ, întrebat despre soarta celui de al treilea reclamant, dăduse ordin să fie încredințat unei vecine. Aceasta a adăugat că fusese puternic marcată de faptul că copilul era lăsat singur și că trebuise să asiste la incident .

Prin rechizitoriul din 9 iulie 2007, parchetul l-a trimis pe primul reclamant în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de nerespectarea hotărârilor judecătoreșꢀ, ultraj și ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și linișꢀi publice. Parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale față de a doua reclamantă, având în vedere că simpla sa prezență la locul incidentului nu putea fi considerată ca o opunere la executarea hotărârii din 10 noiembrie 2006.

Cauza a fost înregistrată pe rolul judecătoriei, care l-a audiat pe primul reclamant la 21 noiembrie 2007. Acesta a declarat, printre altele, că fiul său rămăsese singur în stradă după ce el și soția lui fuseseră conduși la secția de poliție și că unul dintre polițișꢀ a strigat că îl duc e pe copil la casa copilulu i .

Instanța a audiat, de asemenea, mai mulți martori. La 5 mai 2008, l- a audiat pe M.I., care fusese prezent în ꢀmpul incidentului din 4 iulie 2007. M.I. a declarat că al treilea reclamant rămăsese, după plecarea părinților săi, la o vecină sau la membri ai familiei, dar nu poate preciza la cine ( copilul a rămas la o vecină, sau neamuri, nu șꢀu dacă sunt neamuri ). La 9 aprilie 2008, judecătoria le-a audiat pe C.M. și pe G.S.M. C.M. a afirmat că al treilea reclamant rămăsese singur până seara și că ea telefonase unui membru al familiei copilului să vină să se ocupe de acesta. G.S.M., de asemenea, a spus că al treilea reclamant rămăsese singur pe stradă, fapt care o marcase puternic. Aceasta a adăugat că minorul se dusese acasă la colegi de școală și că rămăsese acolo până la întoarcerea mamei sale.

Prin senꢀnța din 23 aprilie 2008, judecătoria a condamnat reclamantul la o pedeapsă de șase ani și opt luni de închisoare. Luând în considerare în special declarațiile date de polițișꢀ și de martori, o înregistrare video făcută de poliție cu ocazia intervenției din 4 iulie 2007 și cerꢀficatele medico-legale care atestau leziunile suferite atât de unul dintre polițișꢀ, cât și de către primul reclamant, judecătoria a constatat că acesta din urmă își pregăꢀse cu grijă rezistența la executarea unei hotărâri definiꢀve și că amenințase și agresase mai mulți polițișꢀ.

Primul reclamant a formulat apel împotriva acestei hotărâri. Prin decizia din 26 octombrie 2009, Tribunalul Cluj a redus pedeapsa la doi ani și opt luni de închisoare. Curtea de Apel Cluj („curtea de apel“), sesizată cu recurs de către primul reclamant, a confirmat această decizie prin hotărârea din 23 marꢀe 2010. C. Procedura penală împotriva polițișꢀlor

La o dată neprecizată, cei trei reclamanți au sesizat parchetul de pe lângă curtea de apel cu o plângere penală împotriva executorului judecătoresc, a polițișꢀlor și a asistentei medicale implicați în incidentul din 4 iulie 2007. Ei îi acuzau de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de purtare abuzivă, de vătămare corporală și de distrugere. Susțineau, de asemenea, că primii doi reclamanți fuseseră lipsiți de libertate în mod ilegal pe 4 și 5 iulie 2007, asꢁel încât al treilea reclamant rămăsese singur, fără supravegherea unui adult.

Parchetul l-a audiat pe primul reclamant și pe agenții de poliție implicați în incident. Prin rezoluția din 26 marꢀe 2008, confirmată prin rezoluția din 26 mai 2008, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale, considerând că polițișꢀi și asistenta acționaseră în legiꢀmă apărare și că, în orice caz, al treilea reclamant nu fusese vicꢀma unei infracțiuni.

Reclamanți i au contestat rezoluțiile de neîncepere a urmăririi penale în fața curții de apel și au solicitat trimiterea cauzei la parchet. Aceșꢀa au afirmat, în special, că parchetul se rezumase la audierea primului reclamant și a executorului judecătoresc, și că era necesară examinarea elementelor de probă suplimentare.

În cadrul ședinței curții de apel din 7 octombrie 2008, avocata reclamanților a reiterat cererea de examinare a probelor suplimentare. Ea a susținut, în special, că existau martori care puteau atesta că îl văzuseră pe al treilea reclamant singur, în stradă, după incidentul în liꢀgiu.

Prin senꢀnța penală din 14 octombrie 2008, curtea de apel a confirmat rezoluțiile de neîncepere a urmăririi penale, statuând că intervenția polițișꢀlor fusese conform legii. Cu privire la lipsirea de libertate a primilor doi reclamanți, curtea de apel a arătat că aceșꢀa fuseseră conduși la sediul poliției Gherla unde fuseseră reținuți în conformitate cu Legea n r . 2 18/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române („Legea n r . 2 18/200 2“). În ceea ce privește susținerile celui de al treilea reclamant, pasajele din senꢀnța penală a curții de apel sunt asꢁel redacta te: „Prin conducerea la sediul Poliției Municipiului Gherla, în data de 4 iulie 2007, a lui Pop Ioan și Pop Crina în vederea efectuării de cercetări referitoare la ultragierea polițișꢀlor și lăsarea copilului soților Pop în satul Nima fără supravegherea părinților, nu s-a produs o punere în primejdie a vieții minorului sau o vătămare a integrității corporale a acestuia, neexistând vreo faptă de natură penală. Minorul a fost lăsat în grija sătenilor și tot în data de 4 iulie 2007, la interval de câteva ore, Pop Crina s-a reîntâlnit cu fiul acesteia și a conꢀnuat întreținerea și îngrijirea lui. ”

În ceea ce privește criꢀca reclamanților referitoare la insuficiența probelor, curtea de apel a explicat că parchetul nu putea să le administreze în faza actelor premergătoare. În ceea ce privește acuzațiile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de purtare abuzivă, de vătămare corporală și de distrugere formulate de reclamanți, curtea de apel a declarat că nu a fost începută urmărirea penală pentru că legiꢀma apărare înlătura caracterul penal al faptelo r .

Reclamanții au formulat recurs împotriva acestei senꢀnțe și au reiterat moꢀvele pe care le enunțaseră în contestarea rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale.

Printr-o decizie din 16 marꢀe 2009, Înalta Curte de Casație și Jusꢀție („Înalta Curte“) a respins recursul. A confirmat că parchetul nu începuse urmărirea penală împotriva polițișꢀlor deoarece aceșꢀa acționaseră în legiꢀmă apărare și că, într-un asꢁel de caz, parchetul nu era obligat să strângă alte elemente de probă. D. Acțiunea civilă în despăgubiri

La 19 noiembrie 2010, primul reclamant a sesizat Tribunalul Cluj cu o acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva statului român. A solicitat despăgubiri în valoare de un milion de euro pentru suferințele și prejudiciile pe care esꢀma că le cauzase familiei sale incidentul din 4 iulie 2007.

Printr-o senꢀnță din 10 noiembrie 2011, tribunalul a respins acțiunea ca prescrisă.

Primul reclamant a formulat apel împotriva acestei senꢀnțe, plângându-se de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenție. Printr-o decizie din 15 marꢀe 2012, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul. A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, însă, întemeindu-se pe decizia definiꢀvă de condamnare a primului reclamant și pe înregistrarea video a incidentului din 4 iulie 2007, a considerat că acesta nu suferise niciun prejudiciu și că intervenția poliției fusese legală și jusꢀficată de comportamentul său agresiv.

Primul reclamant a formulat recurs. Prin decizia din 6 decembrie 2012, Înalta Curte a constatat nulitatea recursului pentru lipsa moꢀvării.

Legea n r . 2 18/2002 este asꢁel formulată în părțile sale relevante în speță: Art. 31 „(1) În realizarea atribuțiilor ce îi revin, potrivit legii, polițistul este invesꢀt cu exercițiul autorității publice și are următoarele drepturi și obligații principale: [...] b) să conducă la sediul poliției pe cei care, prin acțiunile lor, periclitează viața persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum și persoanele suspecte de săvârșirea unor fapte ilegale, a căror idenꢀtate nu a putut fi stabilită în condițiile legii; în cazurile nerespectării dispozițiilor date de polițist, acesta este îndreptățit să folosească forța; verificarea situației acestor categorii de persoane și luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administraꢀvă; ”

Legea n r . 2 72/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului („Legea n r . 2 72/2004”) reglementează, în capitolul III, măsurile de protecție specială a copilului care este privat, temporar sau permanent, de supraveghere din partea părinților săi. Părțile acestei legi, relevante în speță, sunt asꢁel formulate: Art. 59 „Măsurile de protecție specială a copilului sunt: a) plasamentul; b) plasamentul în regim de urgență; c) supravegherea specializată. ” Art. 68 „(2) Plasamentul în regim de urgență se poate dispune și în cazul copilului al cărui unic ocroꢀtor legal sau ambii au fost reținuți, arestați, internați sau în situația în care, din orice alt moꢀv, aceșꢀa nu-și pot exercita drepturile și obligațiile părinteșꢀ cu privire la copil. ” ÎN DREPT

Curtea subliniază că, printr-o decizie din 24 marꢀe 2014, reclamanții au fost autorizați să-și apere ei înșiși interesele, în conformitate cu art. 36 § 2 din Regulamentul Curții. Guvernul a fost informat în acest sens la 24 iunie 2014 .

Prin urmare, Curtea nu poate admite cererea Guvernului. II. CU

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne pe moꢀv că al treilea reclamant nu ar fi sesizat instanțele naționale cu o acțiune care să denunțe presupusele aꢀngeri aduse integrității sale psihice. În acest sens, consideră că acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată în baza dispozițiilor Codului civil consꢀtuia o cale de atac eficientă pe care al treilea reclamant ar fi trebuit să o exercite înainte de a sesiza Curtea.

Al treilea reclamant nu a prezentat observații asupra acestui punct.

Curtea reamintește că statele sunt exonerate de răspundere pentru actele lor în fața unui organism internațional până la momentul la care au posibilitatea de a remedia situația în ordinea lor juridică internă. Persoanele care doresc să se prevaleze de competența de supraveghere a Curții în ceea ce privește plângerile îndreptate împotriva unui stat au așadar obligația de a uꢀliza înainte căile de atac prevăzute de sistemul juridic al acestuia [ Gherghina împotriva României (MC) (dec.), n r . 42219/07, pct. 84, 9 iulie 2015].

Dispozițiile art. 35 § 1, cu toate acestea, prevăd epuizarea doar a căilor de atac care se referă la încălcările preꢀnse și care sunt disponibile și suficiente. Acestea trebuie să existe cu un grad suficient de cerꢀtudine, nu numai în teorie, ci și în pracꢀcă, fără de care sunt lipsite de efecꢀvitatea și accesibilitatea dorite; este obligația statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt întrunite [ McFarlane împotriva Irlandei (MC), n r . 3 1333/0 6, pct. 107, 10 septembrie 2010].

În speță, Curtea constată că Guvernul invocă o excepție întemeiată pe faptul că reclamantul nu a sesizat instanțele interne cu o acțiune civilă pentru a se plânge de o omisiune de a acționa imputabilă autorităților publice care, lăsându-l fără supraveghea unui adult atunci când părinții săi fuseseră conduși la secția de poliție, îl supuseseră la rele tratamente. Or, Curtea subliniază că reclamantul a sesizat, împreună cu părinții săi, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj cu o plângere penală îndreptată, între altele, împotriva polițișꢀlor, în care a formulat cererea sa în termeni similari celor pe care îi uꢀlizează în prezent în fața acesteia. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul a oferit autorităților naționale indicații suficiente în ceea ce privește tratamentul la care susține că fost supus în ꢀmpul respecꢀvului incident și că asꢁel acesta a epuizat căile de atac interne disponibile. Curtea consideră totodată că, în aceste împrejurări, nu i se poate cere reclamantului să formuleze o acțiune civilă în plus, după cum sugerează Guvernu l.

Prin urmare, excepția ridicată de Guvern trebuie respinsă.

Constatând, de asemenea, că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt moꢀv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părți lor

Al treilea reclamant se plânge că a rămas singur în stradă, fără supravegherea unui adult, la 4 iulie 2007. El preꢀnde că incidentul i-a provocat tulburări de limbaj.

Guvernul arată că al treilea reclamant a asistat la incidentul în cauză cu acordul tatălui său și încurajat de acesta, care l-ar fi folosit drept complice, cauzându-i asꢁel o suferință suplimentară și punându-i în pericol viața și confortul psihologic. De alꢁel, aꢀtudinea agresivă a părinților celui de al treilea reclamant ar fi fost cauza evacuării lor din locuință.

Guvernul apreciază că vârsta celui de al treilea reclamant, care, în opinia sa, era un tânăr adolescent, ce nu mai era cu adevărat vulnerabil sau dependent de părinții săi, nu impunea măsuri excepționale în vederea încredințării sale sub supravegherea unui adult. Guvernul adaugă faptul că autoritățile oricum luaseră măsuri plasându-l sub supravegherea surorilor celei de a doua reclamante, cu acordul acesteia din urmă. În acest sens, Guvernul invocă în susținere „informațiile poliției și declarația martorului C.M. “ , fără a oferi detalii suplimentare.

Guvernul susține că, având în vedere circumstanțele cauzei, măsurile de plasare într-o insꢀtuție ar fi fost nerezonabile și disproporționate. În afară de aceasta, consideră că aspectele preꢀnse de al treilea reclamant cu privire la consecințele incidentului asupra stării sale psihice nu sunt susținute de niciun element de probă. 2. Moꢀvarea Curți i a) Principii generale

Curtea reamintește că, pentru a intra sub incidența art. 3, relele tratamente trebuie să aꢀngă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relaꢀvă în esență; depinde de datele cauzei în ansamblu, în special de durata tratamentului și de efectele sale fizice sau mentale, precum și, uneori, de sex, de vârstă și de starea de sănătate a vicꢀmei (a se vedea, între altele, Van der Ven împotriva Țărilor de Jos , n r . 5 0901/99, pct. 47, CEDO 2003-II). Curtea a statuat asꢁel că un tratament este „degradant” în măsura în care poate provoca vicꢀmelor senꢀmente de teamă, de angoasă și de inferioritate care să le umilească și să le înjosească [ Kudła împotriva Po loniei (MC), n r . 3 0210/96, pct. 92, CEDO 2000-XI].

În coroborare cu art. 3, obligația pe care art. 1 din Convenție o impune înaltelor părți contractante, de a garanta oricărei persoane aflate sub jurisdicția acestora drepturile și libertățile consacrate de Convenție, le cere să ia măsuri menite să împiedice ca aceste persoane să fie supuse torturii sau unor suferințe sau tratamente inumane sau degradante ( Mubilanzila Mayeka și Kaniki Mitunga împotriva Belgiei , n r . 1 3178/03, pct. 53, CEDO 2006-XI). b) Aplicarea acestor principii în speță

În speță, Curții îi revine sarcina de a examina dacă intervenția autorităților în incidentul din 4 iulie 2007 și, în special, modul în care s-a ținut seama de interesele celui de al treilea reclamant în pregăꢀrea și desfășurarea acestei intervenții, au fost atât de defectuoase încât au consꢀtuit o încălcare a obligațiilor poziꢀve care îi revin statului pârât în temeiul art. 3 din Convenție (a se vedea, mutaꢀs, mutandis , Mubilanz ila Mayeka și Kaniki Mitunga , citată anterior, pct . 54). i. Cu privire la întrebarea dacă al treilea reclamant a fost lăsat fără supravegherea unui adult cu ocazia incidentului din 4 iulie 2007

Curtea se confruntă cu versiuni contradictorii cu privire la soarta celui de al treilea reclamant în ꢀmpul incidentului în cauză. Acesta preꢀnde că a fost lăsat singur pe durata mai multor ore după ce părinții săi au fost conduși la secția de poliție, în ꢀmp ce Guvernul susține că a fost încredințat surorilor celei de a doua reclamante cu acordul acesteia din urmă (supra, pct. 13).

Curtea reamintește că acuzațiile de rele tratamente trebuie să fie susținute în fața sa de elemente de probă adecvate. Pentru stabilirea faptelor, aceasta aplică criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă“ ( Irlanda împotriva Regatului Unit , 18 ianuarie 1978, pct. 161 in fine , seria A, n r . 2 5). O asꢁel de probă poate reieși dintr-o serie de indicii sau prezumții irefragabile, suficient de serioase, precise și concordante [ Salman împotriva Tur ciei (MC), n r . 2 1986/93, pct. 100, CEDO 2000-VII].

Curtea observă că, în observațiile sale, Guvernul invocă în susținere informațiile poliției și declarația martorului C.M. (supra, pct. 51). Totuși, subliniază că Guvernul nu a stabilit că aceste două elemente de probă au fost examinate de către instanțele interne care s-au pronunțat cu privire la plângerea penală a reclamanților, deși rezultă că aceșꢀa ceruseră în mod întemeiat examinarea probelor suplimentare (supra, pct. 25 și 26). Asꢁel, Curtea de Apel Cluj a reținut, în senꢀnța din 14 octombrie 2008, confirmată de Înalta Curte prin decizia din 16 marꢀe 2009, că al treilea reclamant fusese lăsat „în grija sătenilor “ . I nstanțele interne nu s-au referit nici la supravegherea celui de al treilea reclamant de către surorile celei de a doua reclamante, nici la consimțământul eventual al celei din urmă.

În plus, Curtea observă că instanțele interne, atunci când menționează expresia vagă și imprecisă „în grija sătenilor “ , n u dau niciun indiciu cu privire la idenꢀtatea persoanelor cărora le-ar fi fost încredințat al treilea reclamant sau la perioada pentru care ar fi fost luată această măsură, și nici cu privire la elementele de probă pe care și-ar fi întemeiat constatările (supra, pct. 27). În această privință, Curtea constată că mărturiile depuse în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva primului reclamant par mai degrabă să indice că, dacă cineva a avut grijă de al treilea reclamant, acest lucru nu s-a întâmplat la inițiaꢀva autorităților, ci a unor persoane parꢀculare (supra, pct. 17 și 20).

Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră stabilit în mod suficient că, la 4 iulie 2007, al treilea reclamant a fost lăsat singur ꢀmp de mai multe ore, fără să fie încredințat spre supraveghere unui adult, atunci când părinții săi fuseseră conduși la secția de poliție. II. Cu privire la obligațiile poziꢀve ale autorităților

Curtea observă că, la momentul incidentului din 4 iulie 2007, al treilea reclamant era în vârstă de 12 ani și fusese martor la o operațiune a poliției în cursul căreia tatăl său fusese imobilizat și încătușat, și părinții lui fuseseră conduși la secția de poliție. Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului potrivit căruia, la vârsta de 12 ani, reclamantul era deja un tânăr adolescent și nu mai era foarte vulnerabil sau dependent de supravegherea părinților săi (supra, pct. 51). Curtea consideră într-adevăr că, date fiind vârsta acestuia și prezența sa la fața locului la momentul intervenției poliției, în cursul căreia se făcuse uz de forță împotriva tatălui său, al treilea reclamant prezenta o vulnerabilitate care ar fi trebuit luată în seamă de către autoritățile naționale .

Curtea subliniază în conꢀnuare că intervenția poliției din 4 iulie 2007 fusese pregăꢀtă în prealabil și că prezența celui de al treilea reclamant la fața locului nu a fost o surpriză pentru autorități, ceea ce, de alꢁel, Guvernul nu a susținut în observațiile sale. Or, aceasta constată că, pe parcursul pregăꢀrii intervenției respecꢀve nu fusese prevăzută nicio măsură cu privire la al treilea reclamant. Nu este de competența Curții să stabilească care ar fi fost măsura cea mai adecvată date fiind circumstanțele cauzei, dar aceasta observă că Legea n r . 2 72/2004 prevede un ansamblu de măsuri de protecție specială a copilului care este privat, temporar sau permanent, de supraveghere din partea părinților săi (supra, pct. 37). Curtea este de acord cu argumentul Guvernului conform căruia măsurile de plasament într-o insꢀtuție ar fi fost excesive și disproporționate (supra, pct. 52), dar reamintește constatarea sa anterioară că Guvernul nu stabilise cu cerꢀtudine că autoritățile ar fi avut în vedere în mod concret încredințarea celui de al treilea reclamant unei persoane private cunoscută de acesta și care era dispusă să aibă grijă de el în ꢀmpul absenței părinților săi (supra, pct. 59).

Curtea subliniază în conꢀnuare că, în speță, nu există niciun indiciu că autoritățile ar fi avut grijă să explice celui de al treilea reclamant moꢀvele pentru care a intervenit poliția și părinții lui au fost conduși la secția de poliție, sau ce îi aștepta pe aceșꢀa în contextul procedurilor oficiale. Curtea consideră că autoritățile nu puteau ignora consecințele psihologice pe care cel de al treilea reclamant le putea suferi ca urmare a incidentului în liꢀgiu (a se vedea, mutaꢀs mutandis, Mubilanzila Mayeka și Kaniki Mitunga , citată anterior, pct. 58). În această privință, Curtea ia notă de afirmațiile reclamantului potrivit cărora acesta suferă de tulburări emoționale și de balbism (supra, pct. 14). Or, aceasta considerase deja că senꢀmentele puternice de teamă, neliniște și nepuꢀnță ale reclamanților, de natură să îi înjosească în propriii lor ochi și în ochii celor apropiați lor, se pot interpreta ca un tratament contrar art. 3 ( Amarandei și alții împotriva Români ei , n r . 1 443/10, pct. 164-165, 26 aprilie 2016).

Curtea consideră în cele din urmă că prezența celui de al treilea reclamant la locul incidentului din 4 iulie 2007 subliniază, de asemenea, responsabilitatea primului reclamant, care l-ar fi încurajat și chiar folosit în calitate de complice, dar că acest fapt nu poate înlătura obligația autorităților de a proteja copilul și de a interveni pentru a limita riscurile de abuz [a se vedea, mutaꢀs mutandis , Z și alții împotriva Reg atului Unit (MC), n r . 2 9392/95, pct. 73-74, CEDO 2001-V].

Aceste elemente îi permit Curții să concluzioneze că, de vreme ce autoritățile naționale nu au luat măsuri pentru a-l încredința pe al treilea reclamant unui adult în ꢀmpul în care părinții lui se aflau la secția de poliție, nici pentru a-i explica situația în care se afla el și situația părinților săi, pragul de gravitate impus la art. 3 din Convenție a fost aꢀns, și că omisiunea autorităților de a lua măsuri adecvate echivalează cu un tratament degradant. Asꢁel, hotărăște că a fost încălcat art. 3 din Convenție. III. CU

Guvernul consideră că afirmațiile primului reclamant sunt exprimate într-un mod prea imprecis în formularul de cerere pentru a consꢀtui un veritabil capăt de cerere. Guvernul invocă, de asemenea, neepuizarea căilor de atac interne, întrucât primul reclamant nu a contestat reținerea sa în fața instanțelor interne.

Reclaman tul nu a prezentat observații asupra acestui punct.

Curtea nu consideră necesar, în speță, să se pronunțe cu privire la excepțiile preliminare ridicate de Guvern, având în vedere că apreciază capătul de cerere formulat de primul reclamant ca fiind oricum vădit nefondat din moꢀvele explicate mai jos.

Curtea constată că, la 4 iulie 2007, primul reclamant a fost condus la secția de poliție la ora 12.00 și că apoi a fost reținut prin ordonanța parchetului, la ora 21.00, pentru o perioadă de 24 de ore (supra, pct. 11). În conformitate cu legislația internă aplicabilă, durata reținerii a fost calculată începând de la ora 12.00, atunci când reclamantul a ajuns la secția de poliție. Ordonanța parchetului era, de asemenea, moꢀvată, în conformitate cu legislația internă, printr-o enumerare a elementelor de probă și a indiciilor care susțineau acuzațiile formulate împotriva reclamantului. În plus, Curtea observă că în privința reclamantului s-a dispus măsura arestării prevenꢀve prin senꢀnța pronunțată de judecătorie la 5 iulie 2007, ora 11.50 (supra, pct. 15), ceea ce arată că autoritățile au respectat durata legală a reținerii.

Curtea deduce de aici că reținerea reclamantului era jusꢀficată și în conformitate cu dreptul intern [a se vedea, în acest sens, Patriciu împotriva României (dec.), n r . 4 3750/05, pct. 63, 17 ianuarie 2012].

De asemenea, constată că nu există niciun indiciu în speță că reținerea ar fi fost însoțită de măsuri excepționale care depășesc limitele cerințelor de siguranță și care stabilesc un scop străin de scopul reținerii (a se vedea, a contrario , François împotriva Franței , n r . 2 6690/11, pct. 56, 23 aprilie 2015). Prin urmare, Curtea nu poate concluziona în sensul că reținerea primului reclamant a avut caracter arbitra r .

Rezultă că acest capăt de cerere formulat de primul reclamant este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

În legătură cu capătul de cerere formulat de a doua reclamantă, constatând că nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt moꢀv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părți lor

A doua reclamantă arată că, la 4 iulie 2007, a fost dusă la secția de poliție Gherla fără ca autoritățile să o informeze asupra moꢀvelor acestei măsuri. Ea repetă că a rămas acolo până la ora 21.00 fără a da o declarație.

Guvernul răspunde că a doua reclamantă nu a făcut obiectul unei privări de libertate, ci al unei simple prezentări în fața organelor de urmărire penală, în scopul interogatoriului, în cadrul unei proceduri de flagrant, și că această măsură se întemeia pe art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea n r . 2 18/2002. Guvernul susține că a doua reclamantă s-a prezentat la secția de poliție din proprie inițiaꢀvă și că nu a cerut să plece înainte de ora 19.30. Durata acestei măsuri era, în opinia Guvernului, rezonabilă și jusꢀficată de necesitatea efectuării actelor preliminare de urmărire penală.

În subsidiar, în cazul în care Curtea concluziona că a doua reclamantă a făcut obiectul unei lipsiri de libertate, Guvernul susține că această măsură era jusꢀficată, în temeiul art. 5 § 1 lit. c), de necesitatea ca autoritățile să efectueze o invesꢀgație asupra unui incident violent la care a doua reclamantă parꢀcipase. 2. Moꢀvarea Curți i

Curtea reamintește că art. 5 din Convenție consacră un drept fundamental, protejarea oricărei persoane împotriva aꢀngerilor arbitrare aduse de către stat libertății sale. Prin proclamarea „dreptului la libertate ” , art. 5 § 1 se referă la libertatea fizică a persoanei; scopul textului este să garanteze că nimeni nu este privat de acest drept în mod arbitra r . Textul nu se referă la simplele restrângeri ale libertății de circulație, care sunt reglementate în art. 2 din Protocolul n r . 4 l a Convenție. Curtea reamintește totodată că art. 5 § 1 precizează explicit că garanțiile pe care le consacră se aplică pentru „orice persoană” (a se vedea, printre altele, Creang ă , citată anterior, pct. 84) . a) Cu privire la lipsirea de libertate și durata acestei măsuri

Curtea reamintește că, pentru a determina dacă un individ este „lipsit de libertate” în sensul art. 5, se pornește de la situația concretă a acestuia și se ia în considerare un ansamblu de criterii precum ꢀpul, durata, efectele și modalitățile de executare a măsurii în cauză [ Guzzardi împotriva Itali ei , 6 noiembrie 1980, pct. 92, seria A n r . 3 9 și Ausꢀn și alții împotriva Regatului Unit (MC), n r . 3 9692/09, 40713/09 și 41008/09, pct. 57, CEDO 2012]. Fără îndoială, pentru a se pronunța asupra existenței unei încălcări a drepturilor protejate de Convenție, adesea este necesar să se consacre în a discerne realitatea dincolo de aparențe și de vocabularul folosit. Încadrarea sau absența încadrării de către stat a unei situații de fapt nu poate, în special, avea o influență decisivă asupra concluziei Curții privind existența unei lipsiri de libertate ( Creang ă , citată anterior, pct. 91-92). De asemenea, Curtea reamintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia art. 5 § 1 se aplică, de asemenea, lipsirilor de libertate de scurtă durată ( Foka împotriv a Turcie i , n r . 2 8940/95, pct. 75, 24 iunie 2008).

În speță, Curtea observă că se confruntă cu versiuni diferite cu privire la natura măsurii care a vizat-o pe a doua reclamantă. Guvernul susține că aceasta nu a fost vicꢀma unei lipsiri de libertate, ci doar s-a prezentat în fața organelor de urmărire penală, pentru a fi audiată în cadrul unei proceduri de flagrant (supra, pct. 76). În schimb, a doua reclamantă susține că a suferit o lipsire de libertate (supra, pct. 75).

Având în vedere circumstanțele speței, și în special faptul că a doua reclamantă a fost dusă cu mașina la secția de poliție de către o echipă de intervenție și că a rămas acolo, în cadrul unei anchete penale urmare a unui flagrant, pentru a da declarații, Curtea apreciază că ar fi nerealist să se considere că reclamanta era liberă să părăsească secția de poliție potrivit voinței sale (a se vedea, Hoalgă și alții împotriva României , n r . 7 6672/1 2, pct. 102 , 15 marꢀe 2016, și mutaꢀs mutandi s , Osypenk o împotriva Ucrainei , n r . 4 634/04, pct. 49, 9 noiembrie 2010, și Ghiur ău împotriva României, nr. 55421/10, pct. 80, 20 noiembrie 2012).

Curtea constată că părțile prezintă versiuni diferite cu privire la durata exactă a măsurii. Cu toate acestea, chiar admițând că, după cum susține Guvernul, reclamanta ar fi fost prezentă la secția de poliție de la ora 12.00 la ora 19.30, Curtea observă că durata măsurii criꢀcate în speță ar fi de șapte ore și treizeci de minute. Or, aceasta concluzionase deja cu privire la lipsirea de libertate pentru perioade cu o durată mult inferioară [ Gillan și Quinton împotriva Regatului Unit , n r . 4 158/05, pct. 57, CEDO 2010 (extrase), pentru o durată de 30 de minute, Shimovolos împotriva Rusiei , n r . 30194/09, pct. 48-50, 21 iunie 2011, pentru o durată de 45 de minute și Emin Huseynov împotriva Azerbaidjanului , n r . 5 9135/09, pct. 83, 7 mai 2015, pentru o durată de trei ore și 30 de minute].

Rezultă că trebuie să se considere că a doua reclamantă a fost lipsită de libertate la 4 iulie 2007 pentru o durată de cel puțin șapte ore și 30 de minute . b) Cu privire la compaꢀbilitatea lipsirii de libertate a celei de a doua reclamante cu art. 5 § 1 din Convenție

Curtea subliniază că lit. a)-f) ale art. 5 § 1 conțin o listă exhausꢀvă a moꢀvelor pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate; o asemenea măsură nu este legală dacă nu corespunde unuia dintre aceste moꢀve [a se vedea, printre multe altele, Al-Jedda împotriva Regatului Unit (MC), n r . 27021/08, pct. 99, CEDO 2011]. De alꢁel, doar o interpretare strictă a acestei liste este conformă cu scopul acestei dispoziții, acela de a garanta că nicio persoană nu este lipsită de libertate în mod arbitrar ( Shimovo los, citată anterior, pct. 51). Mai mult, în privința „legalității” unei dețineri, inclusiv respectarea „căilor legal e ” , C onvenția face trimitere, în principal, la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond, precum și normele de procedură. Deși le revine, în primul rând, autorităților naționale, în special instanțelor, sarcina de a interpreta și de a aplica legislația internă, situația este diferită atunci când nerespectarea acestei legislații poate determina o încălcare a Convenției. Aceasta este situația, în special, a cauzelor al căror obiect îl consꢀtuie art. 5 § 1 din Convenție, iar Curtea trebuie asꢁel să exercite un anumit control, pentru a cerceta dacă dreptul intern a fost respectat ( Baranowski împotriva Poloniei , n r . 2 8358/9 5, pct. 50, CEDO 2000-III). În special, în materie de lipsire de libertate, este esențial ca legislația internă să definească în mod clar condițiile de detenție și ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa ( Zervudacki împotriva Franței , n r . 7 3947/01, pct. 43, 27 iulie 2006).

Cu toate acestea, respectarea dreptului național nu este suficientă: art. 5 § 1 impune, în plus, conformitatea oricărei lipsiri de libertate cu scopul de a apăra persoana împotriva arbitrariului. Există un principiu fundamental potrivit căruia nicio o detenție arbitrară nu poate fi compaꢀbilă cu art. 5 § 1 și noțiunea de „arbitrar” la care face referire art. 5 § 1 se exꢀnde dincolo de lipsa de conformitate cu dreptul național, asꢁel încât o lipsire de libertate poate fi legală în conformitate cu legislația internă, fiind în același ꢀmp arbitrară, și, prin urmare, contrară Convenției (Creangă, citată anterior, pct. 84).

Revenind la faptele prezentei spețe, Curtea subliniază că Guvernul arată că măsura care a vizat-o pe a doua reclamantă avea ca temei juridic art. 31 alin. 1 lit. b) din Legea n r . 2 18/2002 (supra, pct. 76). Curtea observă că, în temeiul acestei dispoziții legale, pentru ca poliția să fie autorizată să conducă o persoană la sediu pentru verificarea idenꢀtății acesteia, trebuie să fie îndeplinite două condiții cumulaꢀve: imposibilitatea persoanei controlate de a-și dovedi idenꢀtatea în condițiile prevăzute de lege și existența unor moꢀve rezonabile de a suspecta că persoana a comis o faptă prevăzută de legea penală (supra, pct. 36 ; a se vedea, de asemenea, Amarandei și alții , citată anterior, pct. 198).

Or, în speță, Curtea constată că cel puțin prima condiție nu era îndeplinită, întrucât idenꢀtatea celei de a doua reclamante era binecunoscută. De alꢁel, Guvernul nu a susținut în observațiile sale că poliția avusese îndoieli cu privire la idenꢀtatea celei de a doua reclamante.

În orice caz, Curtea ia act de argumentul Guvernului întemeiat pe parꢀciparea celei de a doua reclamante la un incident violent și pe necesitatea de a efectua o anchetă (supra, pct. 77). Totuși, aceasta observă că Guvernul nu a arătat ce statut avea a doua reclamantă, la 4 iulie 2007, din punctul de vedere al dreptului intern. În această privință, Curtea constată că, atunci când a doua reclamantă a dat declarații, la 6 iulie 2007, ea a fost audiată în calitate de făptuitor (supra, pct. 16). Or, Curtea reamintește că, la momentul faptelor, în dreptul român existau numai două măsuri prevenꢀve privaꢀve de libertate: reținerea și arestarea prevenꢀvă, care erau aplicabile în cazul a două categorii de persoane: învinuitul și inculpatul (supra, pct. 35 ; a se vedea, de asemenea, Creang ă , citată anterior, pct.107). Pentru a stabili aplicarea uneia sau alteia din aceste măsuri, era necesar să existe probe sau indicii temeinice că fapta interzisă a fost săvârșită, adică date din care să rezulte în mod legiꢀm presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit faptele imputate ( Creang ă , citată anterior, pct. 58). Dar niciuna din aceste două măsuri nu a fost adoptată împotriva celei de a doua reclamante la momentul lipsirii sale de libertate, la 4 iulie 2007.

În consecință, Curtea consideră că lipsirea de libertate a celei de a doua reclamante la 4 iulie 2007 nu a avut niciun temei legal în dreptul intern. În consecință, aceasta concluzionează că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție. I V . C U

Reclamanții solicită 6 800 0 00 euro (EUR) cu ꢀtlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-au suferit.

Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă în raport cu jurisprudența Curții în materie. Menționează că reclamanții preꢀnd o sumă forfetară și consideră că, în cazul în care Curtea le-ar acorda acestora o reparație echitabilă, ar trebui să le-o acorde în comun.

Curtea consideră că trebuie să acorde cu ꢀtlu de despăgubire pentru prejudiciul moral câte 4 500 EUR fiecăruia dintre ulꢀmii doi reclamanți. B. Cheltuieli de judecată

Reclamanți i nu au prezentat în termenul stabilit de Curte o cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal pracꢀcată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA: 1. Decla ră , în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere formulat de al treilea reclamant în temeiul art. 3 din Convenție și capătul de cerere formulat de a doua reclamantă în temeiul art. 5 § 1 din Convenție, și inadmisibilă în ceea ce privește celelalte capete de cerere; 2. Hotără ște , cu șase voturi la unu, că a fost încălcat art. 3 din Convenție în ceea ce privește cererea celui de al treilea reclamant; 3. Hotără ște , în unanimitate, că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție în ceea ce privește cererea celei de a doua reclamante; 4. Hotără ște , a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii definiꢀve a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume cu ꢀtlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, care trebuie converꢀte în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății: i. în unanimitate, 4 500 EUR (patru mii cinci sute de euro) celei de a doua reclamante, plus orice sumă ce poate fi datorată cu ꢀtlu de impozit; ii. cu șase voturi la unu, 4 500 EUR (patru mii cinci sute de euro) celui de al treilea reclamant, plus orice sumă ce poate fi datorată cu ꢀtlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal pracꢀcată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge , în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 6 decembrie 2016, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții. Marialena Tsirli Grefier András Sajó Președin te La prezenta hotărâre este anexată, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, opinia separată a domnului judecător Saj ó. A.S. M.T. 21