CASE OF DRAGOȘ IOAN RUSU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF DRAGOȘ IOAN RUSU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2017)

Tradus

ș

i revizuit de IER (ier.gov.ro)

CURTEA

EUROPEANĂ

A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA

A PATRA

CAUZA

DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 22767/08)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

31 octombrie 2017

DEFINIT

IVĂ

31.01.

2018

Hotărârea

a

rămas definitivă

în

condițiile prevăzute

la art. 44 § 2 din

Convenți

e.

Aceasta poate suferi

modificări

de

formă.

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

1

În cauza

Dragoș

Ioan Rusu împotriva României,

Curtea

Europeană

a Drepturilor Omului

(Secția

a patra),

reunită

într-o

cameră compusă

din:

Ganna Yudkivska,

p

reședinte

,

Vincent A. De Gaetano,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Faris

Vehabović,

Iulia Motoc,

Marko

Bošnjak,

Péter Paczolay,

judecători

,

ș

i Marialena Tsirli,

grefier de

secție,

După

ce a deliberat în camera de consiliu, la 12

ș

i la19 septembrie 2017,

pronunță

prezenta

hotărâre, adoptată

la cea di

n

urmă dată:

PROCEDUR

A

află

cererea nr.

22767/08

îndreptată

împotriv

a

României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul

Dragoș

Ioan Rusu

(„reclamantul”

), a sesizat Curtea la 6 mai 2008, în temeiul art.

34 din

Convenția

pentru

apărarea

drepturilor omului

ș

i a

libertăților

fundamentale

(„Convenția”).

Finică,

un avocat care

profesează

în

Bacău.

Guvernul României

(„Guvernul”)

a fost reprezentat de

agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului

Afacerilor Externe.

susținut,

în special,

că

îi

fuseseră încălcate

dreptul la

respectarea

corespondenței ș

i dreptul la un proces echitabil în

măsura

în care

îi

fuseseră

confiscate scrisori la ordinul parchetului, folosite ulterior ca

principale probe împotriva sa în proces.

icată

Guvernului.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE

CAUZEI

născut

în 1974

ș

i

locuiește

în

Bacău

.

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

2

A.

Cercetări

în

legătură

cu suspiciunea de trafic de droguri

Criminalității

Organizat

e

a IPJ

Bacău („poliția“)

era

informată

de Oficiul

Județean Bacău

al

Poștei

Române

(„poșta“) că

identificase trei plicuri care

conțineau

elemente

suspecte. Plicurile, expediate în

străinătate

prin trimitere

recomandată

la o

dată

între 11 aprilie

ș

i 13 mai 2003,

fuseseră

returnate nedeschise, deoarece

destinatarii nu le

ridicaseră.

Persoanele care le

returnaseră

nu puteau fi

identificate de

lucrătorii poștali,

iar adresele acestora se

dovediseră

fictive. În

consecință, lucră

torii

poștali

au deschis plicurile

ș

i au contacta

poliția.

7.

Poliția

a ridicat

ș

i a examinat plicurile

ș

i a constata

t

că

acestea

conțineau

Diazepam, un medicament eliberat pe

bază

de

rețetă

care era unul dintre

drogurile interzise în temeiul Legii nr.

143/2000 privind combaterea

traficului

ș

i consumului ilicit de droguri

(„Legea

nr.

143“).

conțineau

medicamente eliberate pe

bază

de

rețetă

destinate trimiterii peste hotare au

fost descoperite de

poștă ș

i predate

poliției.

ș

i la 14 februarie 2005 Serviciul teritorial al

Direcției

de Investigare

a

Infracțiunilor

de Criminalitate

Organizată ș

i Terorism din cadrul

Parchetului

Bacău („parchetul“)

a emis

ordonanțe

de autorizare a

rețineri

i

plicurilor suspecte în cadrul procedurii de

urgență prevăzute

la art.

98

alin. (1^2)

din Codul de

procedură penală

(în continuare

„procedura

de

urgență“ ș

i

„C.

proc.

pen.“ –

a se vedea infra, pct. 26). Parchetul a trimis a

doua zi

ordonanțele

în

fața

Tribunalului pentru informarea

instanței.

Părțile

relevante ale

ordonanței

se citesc astfel:

„Ancheta

a dovedit

că

adresele destinatarilor sunt false.

După

cum

rezultă,

plicurile

conțin substanțe

interzise dintre cele enumerate în Legea

nr. 143.

Ț

inând seama de caracterul urgent

ș

i de faptul

că măsura

este

întemeiată

pe art. 98

alin. (1^2) din C. proc. p

en.

Dispune

Ca plicurile [...]

să

fie ridicate de

agenții

de

poliție

[...]

Obiectele care nu sunt relevant

e în

cauză

vor fi

înapoiate

.“

put

urmărirea penală

în

cauză față

de autori n

eidentificați.

ș

i video a oficiilor

poștale

din

Bacău. Măsura

a fost

autorizată

de Tribunalul

Bacău

la 23 februarie 2005.

moment nu era identificat) a fost

văzut

la 14 martie 2005 în

două

oficii

poștale

diferite când prezenta alte

două

plicuri suspecte pentru a fi trimise peste

hotare. Plicurile au fost

reținute

în baza procedurii de

urgență prevăzute

la

art. 98 alin. (1^2) din C. proc. pen. (a se vedea infra, pct. 26)

ș

i a doua zi

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

3

parchetul a trimis

ordonanțele

în

fața instanței

pentru informarea acesteia.

Examinarea plicurilor a

arătat că

acestea

conțineau

medicamente eliberate pe

bază

de re

țetă ș

i adresa expeditorului era

falsă. Ordonanțele

parchetului

prevedeau

următoarele:

„[...]

un

bărbat

a adus un colet cu

conținut

suspect care prezenta interes pentru

anchetatori [...]

Întrucât

corespondența

prezenta interes pentru anchetatori, iar situa

ț

ia este

urgentă ș

i

justificată

temeinic în conformitate cu art. 98 alin. (1^2) din C. proc. pen.

Dispune

Ca

poliția

[...]

să

ridice coletul.

Corespondența ș

i obiectele ridicate care nu sunt releva

nte în

cauză

vor fi

înapoiate

.“

ș

i la 18 aprilie 2005 un expert a examinat scrisul de pe

plicurile ridicate de

poliție ș

i a concluzionat

că aparținea

reclamantului.

două

farmacii de unde

fuseseră

procurate medicamentele

fără rețetă. Farmaciștii

l-au identificat pe

reclamant ca fiind persoana

căreia

îi

vânduseră

medicamentul.

că

între

2003

ș

i 2005 reclamantul o

bținuse

produse medicale clasificate ca

medicamente

fără prescripție medicală ș

i

încercaseră să

le

vândă

în

străinătate.

B. Primul set de proceduri

judecată

pe reclamant sub

acuzația

de trafic de droguri. Cinci dintre plicurile

reținute

la 9 februarie, la

14 februarie

ș

i la 14 martie 2005 (a se vedea supra, pct.

9

ș

i 12) au fost

atribuite reclamantului

ș

i folosite ca probe.

interceptării corespondenței

sale în

fața

Tribunalului

Bacău ș

i a argumentat

că

procurorul nu

obținuse autorizați

a

instanței

de a

reține corespondența,

conform

dispozițiilor

relevante ale C.

proc. pen. În ceea ce

privește conținutul

plicurilor ridicate, a afirmat

că

trimisese în

străinătate lucrări științifice

ș

i mostre în

legătură

cu activitatea sa

de cercetare

ș

i

că

folosise o identitate

falsă

pentru a-

și

proteja

viața privată ș

i

reputația

în cazul în care calitatea muncii

științifice

era cons

iderată slabă.

Reclamantul a negat orice implicare în traficul de droguri.

probele principale ale parchetului, considerând

că

plicurile

reținute

au fost

obți

nute în mod nelegal, întrucât procurorul nu a solicitat autorizarea

măsurii

de

către instanță.

Cu privire la celelalte probe din dosar, a

reținut că

înregistrările

audio

ș

i video nu au fost relevante pentru

acuzațiile

aduse

reclamantului

ș

i

că

martorii nu erau credibili, deoarece

își schimbaseră

declarațiile

în

instanță.

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

4

Bacău

a confirmat

sentința

de

mai sus.

20.

Totuși,

la 28 ianuarie 2008, Înalta Curte de

Casație ș

i

Justiție

a admis

recursul declarat de procuror. Aceasta a constatat

că instanțele

inferioare au

greșit

când au anulat probele

obținute

din

corespondența ridicată.

A

considerat

că dispozițiile

C. proc. pen. însemnau

că

procurorul fusese obliga

t

să

informeze

instanțele

cu privire la

ordonanțele

de

reținere,

dar nu

să

le

ceară

aprobarea. Prin urmare, a retrimis cauza la Tribunal

ș

i a recomandat ca

instanța să

verifice

dacă ordonanțele

procurorului

fuseseră

trimise spre

informare

instanței ș

i

să

examineze acu

zațiile

în lumina tuturor probelor din

dosar. Decizia Înaltei

Curți

de

Casație ș

i

Justiție

era

definitivă.

C. Al doilea set de proceduri

Bacău

l-a condamnat pe reclamant

pentru trafic de droguri la o

pedeapsă

de trei ani închisoare cu suspendare.

Tribunalul se bazase pe probele din dosar,

ș

i anume plicurile ridicate

ș

i

evaluarea expertului asupra

conținu

tului lor

ș

i a scrisului de pe acestea. De

asemenea, acesta s-a întemeiat pe transcrierea supravegherii audio

ș

i video a

oficiului

poștal ș

i a telefonului reclamantului, pe

declarațiile

date de

ș

apte

farmaciști că

îi

vânduseră

reclamantului medicamentul în litigiu

fără rețetă ș

i

pe

mărturia

a doi medici care

fuseseră rugați

de reclamant sau de

farmaciști

să

scrie

rețete

care

să

acopere medicamentele vândute

fără rețetă.

Exista

ș

i

mărturia

medicului de familie, care a negat

că

le-ar fi prescris orice

medicament

părinților

reclamantului,

așa

cum afirmase reclamantul.

Tribunalul a avut la

dispoziție ș

i

declarațiile

date de

alți

martori, în special

nouă lucrători poștali

care

ș

i-au amintit cum reclamantul expedia

săptămânal

între unul

ș

i cinci plicuri în

străină

tate, începând cu 2003; patru colegi de

cercetare de la Universitate, care lucrau sau

lucraseră

în

aceeași

echipă

de cercetare cu reclamantul, precum

ș

i un

ș

ofer de autobuz care a

declarat

că

livrase un plic pentru reclamant.

Instanța

a audiat

declarați

i

le a 23

de martori care

luaseră

parte în diferite acte de

procedură

în calitate de martori

asistenți

la solicitarea

poliției.

Mai departe

instanța

s-a bazat pe rezultatele

verificării

adreselor din

străinătate

folosite de reclamant, pe

informații

date

de Interpol despre destinatarii plicurilor

ș

i pe rapoartele

poliției

despr

e

verificarea celor

două

farmacii folosite de reclamant, privind în special

facturile

ș

i

autorizațiile

de a vinde medicamente eliberate pe

bază

de

rețetă

care constituiau droguri (a se vedea supra, pct. 14) În plus,

instanța

a

făcut

referire la raportul

poliției

privind activitatea pe Internet a reclamantului în

legătură

cu pretinsa sa cercetare

științifică

din

străinătate

(a se vedea supra,

pct. 17). De asemenea,

instanța

a avut la dispo

ziție

rapoarte de la

ș

apte

bănci

,

atestând faptul

că

în perioada 2003 - 2005 reclamantul primise peste 100 de

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

5

transferuri de bani din

străinătate

pentru mici sume, în total peste 41 000

dolari SUA (USD)

ș

i 10 000 euro (EUR).

stanța

a respins argumentul reclamantului privind ilegalitatea

interceptării corespondenței.

Întemeindu-se pe art.

8 din

Convenție,

a

constatat

că ingerința

în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea

vieții

sale private a fost

prevăzută

de lege

ș

i

proporțională

cu obiectivul

legitim

urmărit.

ș

i

că,

deoarece

situația

fusese

urgentă,

procurorului îi era

permis prin lege

să

intercepteze

corespondența fără să

fi primit

autorizația

instanței,

cu

condiția să

informeze ulterior

instanța,

ceea ce acesta

făcuse.

susținea că

interceptarea

corespondenței

sale fusese

nelegală ș

i îi

încălcase

drepturile întemeiate pe

art. 8.

Instanța

i-a respins argumentele,

făcând

referire la interpretarea legii

făcută

de Înalta Curte de

Casație ș

i

Justiție

în decizia sa din 28 ianuarie 2008

(a se vedea supra, pct.

20). A mai contestat

ș

i modul în care unul dintre

lucrătorii poștali

fusese audiat de procuror (a se vedea supra, pct.

21).

Reclamantul nu a contestat legalitatea celorlalte probe. În

apărarea

sa, a

explicat

că

primise bani din

străinătate

pentru experimentele pe care le

realizase pentru cercetarea unor oameni de

știință străini

(a se vedea supra,

pct. 21).

ș

i-a reiterat argumentele în recursul declarat la Înalta

Curte de

Casație ș

i

Justiție.

Nu a contestat celelalte probe din dosar. Înalta

Curte a respins cauza în decizia

definitivă

din 22 iunie 2010.

II. DREPTUL

Ș

I PRACTICA INTERNE RELEVANTE

26.

Dispozițiile

relevante ale C. proc. pen. privitoare la interceptarea

corespondenței

sunt formulate

după

cum

urmează:

Articolul 98

„1. Instanța

de

judecată,

la propunerea procurorului, în cursul

urmă

ririi penale, [...],

în cursul

judecății,

poate dispune ca orice unitate

poștală

[...]

să rețină ș

i

să

prede

a

scrisorile, telegramele

ș

i oricare

altă corespondență,

ori obiectele trimise de învinuit sau

inculpat, ori adresate acestuia [...].

(1^1)

Măsura prevăzută

în alin. 1 se dispune

dacă

sunt întrunite

condițiile arătate

în

art. 91^1 alin. 1

ș

i potrivit procedurii acolo

prevăzute.

(1^2)

Reținerea ș

i predarea scrisorilor, telegramelor

ș

i a

oricăror

alte

corespondenț

e

[...] pot fi dispuse, în scris, în cazuri urgente

ș

i temeinic justificate

ș

i de procuror, care

este obligat sa informeze d

e

îndată

despre

această instanță.“

27.

Legislația

în vigoare la acea vreme referitoare la interceptarea

convorbirilor telefonice, inclusiv

dispozițiile

art. 91

^

1 alin. (1) din C. proc.

pen.,

ș

i

evoluția

sa

după

1 ianuarie 2004 sunt prezentate în

Blaj împotriva

României

(nr. 36259/04,

pct. 62-65, 8 aprilie 2014; a se vedea

ș

i

Dumitru

Popescu împotriva României (nr.

2)

, nr.

71525/01, pct.

39-46, 26 aprilie

2007).

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

6

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINS

A

ÎNCĂLCARE

A ART. 8 DIN

CONVENȚI

E

că

interceptarea

corespondenței

sale fusese

ilegală ș

i

ș

i îi

încălcase

drepturile garantate de art. 8 din

Convenție,

redactat

astfel:

„1.

Orice

persoană

are dreptul la respectarea

vieții

sale private

ș

i de familie, a

domiciliului

său ș

i a

corespondenței

sale.

autorități

publice în exercitarea acestui drept decât

în

măsura

în care acest amestec este

prevăzut

de lege

ș

i

dacă

constituie o

măsură

care,

într-o societate

democratică,

este

necesară

pentru securitatea

națională, siguranța

publică, bunăstarea economică

a

țării, apărarea

ordinii

ș

i prevenirea faptelor penale,

protejarea

sănătății

sau a moralei, ori protejarea drepturilor

ș

i

libertăților altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

constată că

plângerea nu este în mod

vădit nefondată

în sensul

art. 35 § 3 lit. a) din

Convenție. Constată,

de asemenea,

că

nu

prezintă

niciun

alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar

să

fie declarat

admisibil.

B. Cu privire la fond

1.

Observațiile părților

că,

în temeiul

Convenției,

poate fi

acceptată

numai o

ingerință legală

în exercitarea drepturilor garantate de art.

8. A

susținut că

în cazul

său

procedura

folosită

de procuror nu oferise

garanțiile

necesare. Invocând cauza

Calmanovici împotriva României

(nr. 42250/02, 1

iulie 2008), a afirmat

că

ordonan

ț

a

emisă

de procuror trebuia

să

fi fost

autorizată

de o

instanță.

De asemenea, a afirmat

că

nu fusese

făcută

nicio

înregistrare a respectivelor

ordonanțe

în registrul

instanței ș

i, prin urmare, era

imposibil

să

se verifice

dacă instanța

a fost

informată fără

întârziere despre

aceste

măsuri.

susținut că

reclamantul reiterase pur

ș

i

simplu plângerea

formulată

în temeiul art.

6 (a se vedea infra, pct.

45).

Oricum ar fi, oric

e

ingerință

care ar fi putut avea loc în

cauză

fusese

prevăzut

ă

de lege: în temeiul

dispozițiilor

art. 98

§ alin. (1^2

) din C. proc. pen.

procurorul trebuia

să

informeze

instanța

despre

măsurile

luate, dar nu era

obligat

să obțină

confirmarea respectivelor

măsuri.

A impune

autoritățil

or o

asemenea

obligație, așa

cum considera necesar reclamantul, ar fi în afara

cadrului legal. În cauza de

față,

procurorul informase

instanța

cu privire la

ordonanța

de

reținere

a

corespondenței.

Mai mult, procedura în cadrul

căreia

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

7

a fost

emisă ordonanța

de

către

procuror respectase

cerințele

legale: fusese

urgentă ș

i

întemeiată

pe o justificare

solidă.

În plus,

măsurile

luate de

către

procuror au fost necesare într-o societate

democratică

pentru descoperirea

activității infracționale

privind

infracțiunil

e grave de trafic de droguri.

Curții

a) Principii generale

reține

la început

că

reclamantul s-a plâns de presupusa

nelegalitate a

interceptării corespondenței

sale de

către

procurorul în

cauză.

reamintește că

în stabilirea dreptului

„fiecăruia“

la respectarea

„corespondenței“

sale, art.

8 din

Convenție protejează confidențialitatea

„comunicațiilor private“,

indiferent de

conținutul corespondenței

respective

ș

i de forma acesteia. Ceea ce

înseamnă că

art. 8

protejează confidențialitatea

tuturor schimburilor în care se pot angaja persoanele în scopul

comunicării

(a

se vedea

Michaud împotriva

Franței

, nr. 12323/11, pct. 90, CEDO 2012; a se

vedea, de asemenea,

mutatis mutandis

,

Frérot împotriva

Franței

,

nr. 70204/01, pct. 53

ș

i 54, 12 iunie 2007).

corespondenței reprezintă

constituie o

ingerință

în

exercitarea drepturilor

prevăzute

la art. 8. O astfel de

ingerință

se

justifică

în

termenii art. 8 § 2 numai în cazul în care aceasta este

„prevăzută

de

lege”,

urmărește

unul sau mai multe dintre scopurile legitime

menționate

la § 2,

ș

i

este

„necesară

într-o societate

democratică”

pentru a atinge scopul sau

scopurile

urmărite

(a se vedea, printre multe altele,

Dragojević

împotriva

Croației

, nr. 68955/11, pct. 79, 15 ianuarie 2015).

următoarele

principii generale cu privire la

cerințele

de legalitate în interceptarea

comunicațiil

o

r (a se vedea, în special,

Dragojević,

citată

anterior, pct. 80-84):

„80.

Expresia

„prevăzută

de

lege”

de la art. 8 § 2 impune în general, în primul rând,

ca

măsura contestată să

fie

întemeiată

pe dreptul intern; de asemenea, se

referă

la

calitatea legisl

ației

în

cauză,

impunând ca aceasta

să

fie

compatibilă

cu statul de drept

ș

i

accesibilă

persoanei în

cauză,

care trebuie, de asemenea,

să poată

prevedea

consecințele

acesteia în ceea ce o

privește

(a se vedea, de exemplu,

Kruslin împotriva

Franțe

i

, 24 aprilie 1990, pct. 27, seria A nr. 17

6-A).

măsurilor

secrete de supraveghere precum interceptarea

comunicațiilor, cerința «previzibilității»

legale nu poate însemna

că

o

persoană

ar trebui

să poată

prevedea

situațiile

în care au

t

oritățile

i-ar putea intercepta

comunicările,

astfel

încât aceasta

să își poată

adapta comportamentul în

consecință. Totuși,

atunci când o

putere

executivă

se

exercită

în secret,

există

evidente riscuri de arbitrariu. De aceea,

este necesar ca

legislația

i

nternă să

fie suficient de

clară,

astfel încât

să

ofere persoanelor

indicații

adecvate cu privire

la

circumstanțele ș

i la

condițiile

în care

autoritățile

publice

au dreptul de a recurge la oricare astfel de

măsuri

[a se vedea, de exemplu,

Malon

e

împotriva Regatului Unit

, 2 august 1984, pct.

67, seria A nr.

82;

Huvig împotriva

Franțe

i

, 24 aprilie 1990, pct. 29, seria A nr. 176-B;

Valenzuela Contreras împotriva

Spani

ei

, 30 iulie 1998, pct. 46,

Culegere de

hotărâri ș

i decizii

1998-V;

Weber

ș

i Saravia

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

8

împotriva Germaniei

(dec.), nr. 54934/00, pct. 93, CEDO 2006 XI

ș

i

Bykov împotriva

Rusiei

(MC), nr. 4378/02, pct. 76, 10 martie 2009].

ș

i nevoia de

garanții

în

această privință

(a se vedea

Kvasnica

împotriva Slovaciei

, nr. 72094/01, pct. 79, 9 iunie 2009). În special, deoarece punerea

în aplicare a

măsurilor

de supraveghere

secretă

a

comunicațiilor

nu este

deschis

ă

controlului persoanelor în

cauză

sau al publicului larg, ar contraveni statului de drept

ca

discreția juridică acordată

executivului sau unui

judecător să

fie

exprimată

în

termenii unei puteri nelimitate. În

consecință,

legea trebuie

să

indice domeniul de

aplicare al

oricărei

puteri

discreționare

conferite

autorităților

competente

ș

i modul de

exercitare a acesteia cu

suficientă

claritate pentru a acorda o

protecție individuală

adecvată

împotriva

ingerințelor

arbitrare (a se vedea

Bykov

,

citată

anterior, pct. 78

ș

i

Blaj împotriva României

, nr. 36259/04, pct. 128, 8 aprilie 20

14).

tă

pentru

apărare

a

securității naționale să poată

submina sau distruge chiar

democrația

sub pretextul

apărării

ei, Curtea trebuie

să

fie

convinsă că există garanții

împotriva abuzurilor care

sunt adecvate

și

efective. Evaluarea aceasta depinde de toate cir

cumstanțele

cauzei

,

precum natura, scopul

ș

i durata

măsurilor

posibile, motivele pentru care sunt dispuse,

autoritățile

competente cu autorizarea, aplicarea

ș

i monitorizarea acestora, precum

ș

i

căile

de atac

prevăzute

de sistemul juridic

național

(a se vedea

Klass

ș

i

alții

împotriva

Germanie

i

, 6 septembrie 1978, pct. 50, seria A nr. 28;

Weber

ș

i Saravia

,

citată

anterior,

pct. 106;

Asociația

pentru Integrare

Europeană ș

i Drepturile Omului

ș

i Ekimdzehiev

împotriva Bulgariei

, nr.

62540/00, pct.

77, 28 iunie 2007

ș

i

Kennedy împotriva

Regatului Unit

, nr. 26839/05, pct. 153, 18 mai 20

10).

semnificativă

pentru chestiunea

dacă

o

ingerință

era

«necesară

într-o societate

democratică»

în

urmărirea

unui scop legitim, întrucât Curtea

a

hotă

rât

că

puterea de a dispune supravegherea

secretă

a

cetățenilor

se

tolerează

numai

în temeiul art.

8 în

măsura

în care aceasta este strict

necesară

pentru protejarea

instituțiilor

democratice (a se vedea

Kenned

y

,

citată

anterior, pct. 153). În evaluarea

ex

istenței ș

i a întinderii unei astfel de

necesități,

statele contractante

beneficiază

de o

anumită marjă

de apreciere, dar

această marjă

face obiectul unui control european.

Curtea trebuie

să stabilească dacă

procedurile de supraveghere a dispunerii

ș

i a ap

licării

măsurilor

restrictive sunt de

natură să mențină «ingerința»

la ceea ce este «necesar într-

o societate

democratică».

În plus, valorile unei

societăți

democratice trebuie

să

fie

urmate cât mai fidel posibil în procedurile de supraveghere în cazul în care

limitările

de

necesitate, în sensul art. 8 § 2, nu vor fi

depășite

(a se vedea

Kvasnic

a

,

citată

anterior,

pct. 80

ș

i

Kennedy

,

citată

anterior, pct.

154).”

b) Aplicarea acestor principii în prezenta

cauză

subliniază

pentru începu

t

că

reclamantul a invocat

dispozițiile

art. 8 din

Convenție

în cadrul

pretențiilor

sale în

fața instanțelor

interne, sesizându-le astfel în mod efectiv cu cererea

sa (a se vedea supra, pct. 24). Prezentul

capăt

de cerere este, prin urmare,

separat de cel întemeiat pe art. 6 d

in

Convenție ș

i nu poate fi considerat, astfel

cum a

susținut

Guvernul (a se vedea supra, pct.

31), o

simplă

reiterare a

acestuia

.

constată,

de asemenea,

că

în conformitate cu art. 98 alin. (1^1)

din C. proc. pen. (a se vedea supra, pct.

26), de obicei interceptarea

corespondenței

în România

urmează

procedura

reglementată

prin art. 91^1

din C. proc. pen., în care cererea procurorului trebuie autorizat

ă

de

instanță

.

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

9

Curtea a avut deja posibilitatea de a examina procedura

instituită

prin acest

articol

ș

i a constatat

că

oferea

garanții

suficiente împotriva

acțiunilor

arbitrare

(a se vedea, mai cu

seamă,

Blaj împotriva României

, nr. 36259/04, pct. 132-

141, 8 aprilie 2014).

observă că

interceptarea

corespondenței

în

„cazuri urgente“, permisă

în temeiul art. 98 alin. (1^2) din C. proc. pen.,

ș

i

care era

folosită

în prezenta

cauză

(a se vedea supra, pct. 9

ș

i 12), nu

răspund

e

cerințelor

art. 91^1 din C. proc. pen. Procedura

urmată

în prezenta

cauză

este

identică

cu cea

folosită

pentru

înregistrările

telefonice înainte de 2004, despre

care Curtea a constatat

că încălca cerințele

de la art.

8. A

făcut această

constatare deoarece

măsura

nu avea

garanții corespunzătoare,

în

măsura

în

care procurorul care autoriza supravegherea nu era independent de executiv;

decizia unui procuror de a intercepta

comunicațiile

nu era

supusă aprobării

unui

judecător

înainte de a fi

executată;

o

persoană aflată

sub supraveghere

nu putea contesta în

fața

unei

instanțe

fondul

interceptării; ș

i nu exista nicio

mențiune

în

legislație

privind

circumstanțele

în care ar trebui

să

fie distruse

transcrierile (a se vedea

Bălteanu

împotriva Românie

i

, nr. 142/04, pct. 42, 16

iulie 2013). Acest fapt în sine

naște

îndoieli

că

interceptarea

corespondenței

reclamantului era

„prevăzută

de

lege”

în sensul art. 8 § 2 din

Convenție.

observă că

art. 98 alin. (1^2) din C. proc. pen. impune

procurorilor

obligația să

informeze de

îndată instanța națională

atunci când se

ia o

măsură

de supraveghere (a se vedea supra, pct. 20

ș

i 26).

Totuși,

în

speță

nu este posibil

să

se

stabilească dacă instanțele

au examinat or

donanțele

parchetului. Curtea

reiterează

asupra acestui punct

că

procedurile de

supraveghere trebuie

să

urmeze valorile

societăților

democratice cât mai fidel

posibil, în mod deosebit statul de drept, care este în mod expres

menționat

în

preambulul

Convenț

iei. Statul de drept

implică,

inter alia

,

că ingerința

autorităților

executive în exercitarea drepturilor persoanei ar trebui

să

fie

supusă

unui control efectiv, care în mod normal ar trebui

să

fie exercitat de

autoritatea

judiciară,

cel

puțin

în

ultimă

in

stanță,

având în vedere

că

respectivul control judiciar permite cele mai bune

garanții

de

independență,

imparțialitate ș

i o

procedură adecvată

(a se vedea

Volokhy împotriva

Ucrainei

, nr. 23543/02, pct. 52, 2 noiembrie 2006)

.

interceptării

în procesul

penal principal. Curtea trebuie

totuși să

observe

că acțiunea respectivă,

care

a început la 2 iunie 2005 (a se vedea supra, pct. 16)

ș

i s-a încheiat la 22 i

unie

2010 (a se vedea supra, pct. 25), a durat peste cinci ani, ceea ce, în sine,

ridică

îndoieli asupra caracterului efectiv al acestei

căi

de atac pentru scopul

contestării legalității interceptării coresponden

ței

care a avut loc în februarie

ș

i în martie 2005 (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Modestou împotriva Greciei

,

nr. 51693/13, pct. 52, 16 martie 2017).

reamintește că

puterea

discreționară juridică

acordată

executivului nu ar trebui

exprimată

în termenii unei puteri nelimitate

(a se vedea

Dragojević,

citată

anterior, pct

.

82). Cu alte cuvinte, chiar

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

10

presupunând

că

procedura de

urgență

care permite procurorilor

să ocolească

controlul

jurisdicțional

ar putea trece drept

legitimă,

nu ar trebui în nicio

împrejurare

să

se

facă

abuz de aceasta. În

consecință,

recurgerea la

această

procedură

ar trebui

justificată ș

i justificarea trebuie

examinată

de

către

instanțele

interne. Cu toate acestea, nimic din prezenta

cauză

nu

indică

o

asemenea

urgență.

Într-

adevăr, poliția

a aflat

că

plicuri suspecte erau trimise

în

străinătate

în ianuarie 2005 (a se vedea supra, pct.

6). Nu

există

nicio

explicație

pentru faptul

că

procurorul nu a putut folosi procedura

obișnuită

d

e

supraveghere

secretă

între 9 februarie

ș

i 14 martie 2005 (a se vedea supra,

pct. 9

ș

i 12). În plus,

instanțele naționale

nu au examinat

dacă ș

i în ce

măsură

era legitim ca procurorul

să recurgă

la procedura de

urgență

pentru o

perioadă

de

două

luni.

42.

Rezultă că

folosirea procedurii de

urgență

pentru confiscarea

corespondenței

reclamantului nu era

însoțită

de

garanții

adecvate împotriva

unor posibile abuzuri. Prin urmare, folosirea acesteia

era

supusă

arbitrariului

ș

i era

neconformă

cu

cerința

ca

ingerința să

fie

„prevăzută

de

lege”

în sensul

art. 8 § 2 din C

onvenție.

consecință,

a fost

încălcată această dispoziție

.

să stabilească dacă

ingerința

a fost

„necesară

într-o societate

democratică”

pentru unul dintre

scopurile

menționate

la art. 8 §

2.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA

ÎNCĂLCARE

A ART. 6 §

1 DIN

CONVENȚI

E

6 §

1 din

Convenție, că

n

u

beneficiase de un proces echitabil, în

măsura

în care principalele probe pentru

condamnarea lui,

ș

i anume

corespondența interceptată,

au fost

obținute

în

mod nelegal, în lipsa unei

autorizații

a

instanței

pentru

ordonanțele

procurorului.

Dispozițiile

relevante ale art. 6 § 1 se citesc

după

cum

urmează:

„Orice persoană

are dreptul la judecarea în mod echitabil

[…]

a cauzei sale, de

către

o

instanță […],

care va

hotărî […]

asupra temeiniciei

oricărei acuzații

în materie

penală

îndreptate împotriva

sa.”

A. Cu privire la admisibilitate

constată că

plângerea nu este în mod

vădit nefondată

în sensul

art. 35 § 3 lit. a) din

Convenție. Constată,

de asemenea,

că

nu

prezintă

niciun

alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar

să

fie declarat

admisi

bilă.

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

11

B. Cu privire la fond

1.

Observațiile părților

că

principala

probă

pentru condamnare

a

sa o constituise

corespondența interceptată;

cu toate acestea, fusese

obținut

ă

în mod nelegal

ș

i, prin urmare, compromisese condamnarea.

că

este în primul rând sarcina

instanțelor naționale

să

aprecieze probele. Mai mult, condamnarea reclamantului fusese

întemeiată

pe un probatoriu

substanțial ș

i consistent

ș

i nu se bazase exclusiv pe

rezultatele

interceptării corespondenței.

Curții

a) Principii generale

reiterează

principiile generale stabilite în

jurisprudența

sa în

ceea ce

privește

folosirea la proces a probelor

obținute

în mod nelegal [a se

vedea

Bykov împotriva Rusiei

(MC), nr. 4378/02, pct. 88-91, 10 martie 2009]:

„88.

Curtea

reiterează că,

în conformitate cu art. 19 din

Convenție,

singura sa

sarcină

este de a garanta respectar

ea

obligațiilor

asumate de

p

ărțile

la

Convenție.

În special, nu

are

competența

de a

soluționa

o cerere în care se

susține că instanțe

interne au comis

erori de fapt sau de drep

t, cu

excepția

cazurilor în care

consideră că

astfel de erori ar fi

putut implica o

posibilă încălcare

a unui drept sau a unei

libertăți prevăzute

de

Convenție. Deși

art. 6

garantează

dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede

norme referitoare la admisibilitatea probelor ca atare, care constituie în principal un

aspect ce trebuie reglementat de

legislați

a

națională

[a se vedea

Schenk împotriva

Elveției

, 12 iulie 1988, pct.

45, seria A nr.

140;

Teixeira de Castro împotriva

Portugali

ei

, 9 iunie 1998, pct. 34, Culegere 1998-IV

ș

i

Jalloh împotriva Germaniei

(MC), nr. 54810/00, pct. 94-96, CEDO 2006-IX].

dacă

anumite tipuri de

probe

–

de exemplu, probe

obținute

nelegal în sensul dreptului intern

–

pot fi admisibile

sau

dacă

reclamantul este într-

adevăr

vinovat sau nu. Întrebarea la care trebuie s

ă

se

răspundă

este

dacă

procesul în ansamblul

său,

inclusiv modul în care au fost

obținute

probele, a fost echitabil. Aceast

a

implică

examinarea

«nelegalități

i»

în

cauză

ș

i, în care

este vorba de o

încălcare

a unui alt drept

prevăzut

de

Convenție,

natura î

ncălcări

i

constatate [a se vedea, între alte

hotărâri,

Khan împotriva Regatului

Unit

, nr. 35394/97,

pct. 34, CEDO 2000-V;

P.G.

ș

i J.H. împotriva Regatului Unit

, nr. 44787/98, pct. 76,

CEDO 2001-IX;

Heglas împotriva Republicii Cehe

, nr. 5935/02, pct. 89-92, 1 martie

2007

ș

i

Allan împotriva Regatului Unit

, nr. 48539/99, pct. 42, CEDO 2002-IX]).

său,

trebuie

să

se

țină

seama

dacă

au fost respectate drepturile

apărării.

Trebuie

să

se examineze în special

dacă

reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor

și

de a

se opune

utilizării

lor. În plus, trebuie

să

se

țină

seama de calitatea probelor, inclusiv

dacă circumstanțele

în care au fost

obținute

pun la îndoial

ă

fiabilitatea sau

acuratețe

a

acestora.

Deși

nu apare în mod necesar problema caracterului echitabil în cazul în care

probele

obținute

nu sunt

susținute

de alte elemente, trebuie

reținut că,

în cazul în care

probele sunt foarte puternice

ș

i nu

există

niciun risc de a nu fi considerate de încred

ere,

necesitatea

susținerii

din partea altor elemente de

probă

este cu atât mai

redusă

(a se

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

12

vedea, între alte

hotărâri,

Kha

n

,

citată

anterior, pct. 35

ș

i 37

ș

i

Alla

n

,

citată

anterior,

pct.

43).”

circumstanțelor

specifice ale mai

multor cauze,

că

faptul

că instanțele

interne au utilizat mijloace de

probă

care

fuseseră

considerate a fi fost

obținute

nelegal în sensul art. 8 nu contravenea

cerințelor

de echitate consacrate la art. 6 din

Convenție

[a se vedea, între

alte

hotărâri,

Khan împotriva Regatului Unit

, nr.

35394/97, pct.

34-40, CEDO

2000-V;

P.G.

ș

i J.H. împotriva Regatului Unit

, nr.

44787/98, pct.

76-81,

CEDO 2001-IX;

Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2)

, nr. 71525/01

,

pct. 106-111,

26 April 2007

ș

i

Valentino Acatrinei împotriva României

,

nr. 18540/04, pct. 66-77, 25 iunie 2013].

b) Aplicarea la

situația

în fapt a cauzei

reține

de la început

că

reclamantul a fost condamnat numai de

acele

instanțe

care au luat în considerare probele contestate.

Corespondența

interceptată

poate astfel

să

fie

văzută

ca

decisivă

pentru condamnarea

acestuia

.

servă că deși

probele contestate erau

nelegale în sensul art.

8 din

Convenție

ca urmare a lipsei unor

garanții

corespunzătoare

împotriva abuzurilor (a se vedea supra, pct.

43), acestea

respectau

cerințele legislației naționale

(a se vedea supra, pct.

24

ș

i 25).

Folosirea acestora de

către instanțele

interne nu presupune automat

încălcarea

principiului

echității

procesului [a se vedea, în special,

Dumitru Popescu

(nr. 2

),

citată

anterior supra, pct. 106 cu

referințe

suplimentare].

menționate

stabilite în

Bykov

(citată

anterior supra, pct.

90), Curtea va examina

dacă

reclamantului i s-a oferit

posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor

ș

i de a se opune

utilizării

lor.

Observă că

reclamantul s-a folosit de numeroasele

posibilități

de a

contesta validitatea

corespondenței reținute,

iar

instanțele

au examinat

obiecțiile

sale (a se vedea supra, pct. 23, 24

ș

i 25; a se vedea, de asemenea,

Prade împotriva Germaniei

, nr.

7215/10, pct.

38, 3 martie 2016

ș

i,

dimpotrivă,

mutatis mutandis

,

Nițulescu

împotriva Românie

i

, nr. 16184/06,

pct. 46

ș

i 53-57, 22 septembrie 2015).

Bykov

,

citată

anterior, pct.

90), Curtea

observă că

niciun element din dosar nu pune la

îndoială

fiabilitatea sau

acuratețea

acestora. Curtea

reiterează că

în cazul în

care probele sunt foarte puternice

ș

i nu

există

niciun risc de a nu fi considerat

e

de încredere, necesitatea unor probe suplimentare este cu atât mai

redusă

(a

se vedea

Bykov

,

citată

anterior, pct

.

90). Reclamantul nu a contestat

concluziile

experților

care au examinat

conținutul

plicurilor, nici nu a

contestat

afirmația că

expediase

corespondență

în

străinătate.

A

susținut

numai

că

scopul

corespondenței

era

să trimită

studii

științifice ș

i mostre în

legătură

cu munca sa de cercetare. A negat orice implicare în traficul de

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

13

droguri, contestând astfel

constatările instanțelor

în

această privință

(a se

vedea supra, pct. 17).

sfârșit,

cu privire la

importanța

probelor în litigiu, Curtea

reține că

deși

probele erau decisive pentru

soluționarea

cauzei penale, nu erau unicul

mijloc de

probă

disponibil împotriva reclamantului. În

această privință,

Curtea

reiterează că

probele nu au valoare

prestabilită

în cadrul procedurii

penale a statului pârât.

Instanțele

au libertatea de a interpreta probele în

contextul cauzei

ș

i în lumina tuturor celorlalte mijloace de

probă

prezentat

e

în

fața

acestora (a se vedea

Valentino Acatrinei

,

citată

anterior, pct. 76 cu

trimiterile suplimentare). În cauza de

față, corespondența reținută

nu era decâ

t

o parte a ansamblului probelor apreciate de

instanță,

care cuprindea

ș

i

expertiza

conținutului ș

i a scrisului de pe plicuri, transcrierea supravegherii

audio

ș

i video,

declarațiile

date de martori (în special

farmaciști,

medici,

lucrători poștali ș

i

cercetători

colegi ai reclamantului), rezultatele

verificării

destinatarilor din

străinătate ș

i a transferurilor de bani

primiți

de reclamant

din

străinătate,

precum

ș

i rapoartele

poliției

despre verificarea farmaciilor

folosite de reclamant

ș

i a

activității

pe Internet a reclamantului (a se vedea

supra, pct.

21). Cu

excepția

unei chestiuni procedurale, reclamantul nu a

contestat restul probelor în

fața instanțelor

interne (a se vedea supra, pct. 24

ș

i 25).

56.

După

ce a examinat

garanțiile

privind aprecierea

admisibilității ș

i a

fiabilității

probelor în

cauză,

precum

ș

i utilizarea da

tă

materialelor

obținut

e

(a se vedea

Bykov

,

citată

anterior, pct

.

90

ș

i

Lisica împotriva

Croației

,

nr. 20100/06, pct. 49, 25 februarie 2010), Curtea

constată că

procedura din

cauza reclamantului, în ansamblul

său,

nu a fost

contrară cerințelor

unui

proces echitabil.

consecință,

nu a fost

încălcat

art. 6 § 1 din

Convenție.

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN

CONVENȚI

E

Convenție

prevede

:

„Dacă

Curtea

declară că

a avut loc o

încălcare

a

Convenției

sau a protocoalelor sale

ș

i

dacă

dreptul intern al înaltei

părți

contractante nu permite decât o

înlăturare

incompletă

a

consecințelor

acestei

încălcări,

Curtea

acordă părții

lezate,

dacă

este cazul,

o

reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

că pretenția

este

excesivă.

A reiterat

că

C. proc.

pen. permitea reclamantului

să

solicite redeschiderea procesului în cazul în

care Curtea constata o

încălcare

în cazul acestuia. Din punctul

său

de vedere,

constatarea

încălcării ș

i posibilitatea redeschiderii procesului constituiau o

reparație suficientă

.

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

14

rcumstanțele

prezentei cauze

ș

i concluziile la

care a ajuns mai sus (a se vedea supra, pct. 43), Curtea admite

că

reclamantul

trebuie

să

fi suferit un prejudiciu moral, dar

consideră că

o constatare a

încălcării

art. 8

din

Convenție

constituie în sine o r

eparație echitabilă

suficientă

pentru prejudiciul moral suferit.

B. Cheltuieli de

judecată

judecată.

În

consecință,

Curtea nu este

chemată să

examineze

dacă

ar trebui

acordată

o

sumă

cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.

declară

cererea

admisibilă

;

2.

hotărăște

că

a fost

încălcat

art. 8 din

Convenție;

3.

hotărăște

că

nu a fost

încălcat

art. 6 § 1 din

Convenție;

4.

hotărăște

că

o constatare a unei

încălcări

constituie, în sine, o

reparați

e

echitabilă

pentru prejudiciul moral suferit de reclamant;

5.

respinge

cererea de acordare a unei

reparații

echitabile pentru celelalte

capete de cerere.

Redactată

în limba

engleză,

apoi

comunicată

în scris, la 31 octombrie

2017, în temeiul art. 77 § 2

ș

i § 3 din Regulamentul

Curții.

Marialena Tsirli

Grefier

Ganna Yudkivska

Președinte

În conformitate cu art.

45 §

2 din

Convenție ș

i art.

74 §

2 din

Regulamentul

Curții,

la prezenta

hotărâre

sunt anexate

următoarele

opini

i

separate:

(a) opinia

concordantă

a domnului

judecător

De Gaetano;

(b) opinia

comună parțial concordantă

a

judecătorilor

Pinto de

Albuquerque

ș

i

Bošnjak.

G.Y.

M

.T.

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

–

OPINII SEPARA

TE

15

OPINIA

CONCORDANTĂ

A DOMNULUI

JUDECĂTOR

DE

GAETANO

să

clarific de ce am votat în prezenta

cauză că

nu exista o

încălcare

a art. 6 § 1

.

hotărât

în

Bykov împotriva Rusiei

ș

i în celelalte

cauze

menționate

la pct. 49 din

hotărâre,

în prezenta

cauză încălcarea

art. 8 a

constat nu în faptul

că ingerința

în

corespondența

reclamantului a

încălca

t

dreptul intern

–

în fapt, era

în conformitate cu

dreptul intern

–

, ci în faptul

că

respectivul drept intern în sine

nu era în conformitate cu

cerințele

stricte ale

art. 8.

Legislația

nu oferea

garanții

adecvate împotriva posibilelor abuzuri ale

art. 98 alin. (1^2) C. proc. pen. (a se vedea pct. 39

ș

i 42), care a fost invocat

de parchet

ș

i aplicat de acesta în

speță.

Într-un anume sens, exista o

încălcar

e

„formală“

a art. 8

–

faptul

că

dreptul intern nu îndeplinea

cerința

de calitate

cerută –

care în

speță

nu s-a reflectat în mod necesar asupra valorii probatorii

a materialului interceptat.

circumstanțe

diferite probabil

că

nu

aș

fi votat pentru constatarea

neîncălcării

în sensul pct. 3 din dispozitivul

hotărârii.

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

–

OPINII SEPARA

TE

16

OPINIA

COMUNĂ PARȚIAL CONCORDANTĂ

A

JUDECĂTORILOR

PINTO DE ALBUQUERQUE

Ș

I

BOŠNJA

K

cauză

am votat cu majoritatea constatând

că

nu a fost

încălcat

art.

6

din

Convenție.

În lumina faptelor prezentei cauze

ș

i a

stadiului actual al

jurisprudenței Curții,

plângerea

formulată

de reclamant în

temeiul

dispoziției

sus-

menționate

din

Convenție

nu putea fi

soluționată

în alt

mod. Cu toate acestea,

înaintăm această

opinie

separată

pentru a sublinia

că

jurisprudența Curții

cu privire la folosirea probelor

obținute

în mod nelegal

în procesul penal nu este

convingătoare, coerentă ș

i

clară ș

i are nevoie de

reinterpretare.

susțineau că

utilizarea unui anumit element de

probă

în procesul penal

încălca

principiul

caracterului echitabil al procesului. În conformitate cu principiul

subsidiarității,

Curtea a declarat în mod regulat

că

în

Convenție

nu sunt

prevăzute

norme referitoare la admisibilitatea probelor ca atare, care

constituie în principal un aspect ce trebuie reglementat de

legislația

națională

1

. A

ceastă declarație generală

a dus la rezultate problematice în

situațiile

în care probele respective erau

obținute

prin

încălcarea

drepturilo

r

ș

i a

libertăților

protejate de

Convenție,

în special cele garantate la art. 3

ș

i

art. 8.

jurisprudența

sa, Curtea a respins în mod constant argumentul

că

procedurile care duc la o condamnare pe baza dovezilor strânse cu

încălcarea

art. 8

din

Convenție

nu erau echitabile

ș

i

că,

în

consecință,

reprezentau o

încălcare

a art. 6 § 1 din

Convenție. Această

atitudine fusese

criticată

energic

de

către judecătorii

care formulau opinii separate în mai multe cauze. În

Schenk împotriva

Elveției

2

,

judecătorii

Pettiti, Spielmann, De Meyer

ș

i

Carrillo Salcedo au subliniat

după

cum

urmează: „[...]

respectarea legii în

strângerea probelor nu

reprezintă

o

cerință abstractă

sau de

formă.

Dimpotrivă, considerăm că

este una de

primă importanță

pentru caracterul

echitabil al unui proces penal. Nicio

instanță

nu poate,

fără

a fi în detrimentul

administrării corespunzătoare

a

justiției, să

se întemeieze pe probe care au

fost

obținute

nu numai prin mijloace neechitabile, ci, mai presus de orice, în

mod nelegal.

Dacă

acesta este cazul, procesul nu poate fi echitabil în sensul

Convenției.”

În

Khan împotriva Regatului Unit

3

,

judecătorul

Loucaides, în opinia sa

parțial concurentă, parțial separată,

a afirmat

următoarele: „Nu

pot accepta

că

1

A se vedea, de exemplu,

Schenk împotriva

Elveției

, 12 iulie 1988, pct. 45, seria A nr. 140;

Teixeira de Castro împotriva Portugaliei

, 9 iunie 1998, pct.

34,

Culegere de

hotărâri ș

i

decizii

1998-IV;

Jalloh împotriva Germaniei

(MC), nr. 54810/00, pct.94-96, ECHR 2006-IX

ș

i

Bykov împotriva Rusiei

(MC), nr. 4378/02, pct. 88, 10 martie 2009.

2

Citată

anterior

.

3

Khan împotriva Regatului Unit

, nr. 35394/97, CEDO 2000-V.

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

–

OPINII SEPARA

TE

17

un proces poate fi «echitabil», în conformitate cu art.

6, în cazul în care

vinovăția

unei persoane pentru orice

infracțiune

se

stabilește

prin probe

obținu

te cu

încălcarea

drepturilor omului garantate de

Convenție.

Apreciez

că

termenul «caracter echitabil», atunci când este examinat în contextul

Convenției

pentru

apărarea

drepturilor omului

ș

i a

libertăților

fundamentale,

implică

respectarea statului de drept

ș

i de aceea presupune respectarea

drepturilor omului

prevăzute

în

Convenție.”

Opinia sa a fost

reiterată

de

judecătoarea

Tulkens în opinia sa

parțial

separată

din

P.G.

ș

i J.H. împotriva Regatului Un

it

4

, precum

ș

i de

judecătorul

Spielmann în opinia sa par

ț

ial

separată,

la care au subscris

judecătorii

Rozakis, Tulkens, Casadevall

ș

i

Mijović,

în cauza

Bykov

5

.

fermă că

aceste opinii separate au un sens. Unele

dintre opiniile separate citate anterior pledau pentru caracterul inadmisibil al

probelor

obținute

cu

încălcarea

drepturilor

ș

i a

libertăților

garantate de

Convenție,

pe baza argumentului caracterului efectiv al drepturilor

Convenției.

Conform

judecătorulu

i

Loucaides în opina sa

separată

din

Khan

6

ș

i

judecătoarei

Tulkens în opinia sa

separată

din

P.G.

ș

i J.H. împotriva

Regatului Unit

7

,

„[...]

în cazul în care

încălcarea

art. 8 poate fi

acceptată

ca

echitabilă,

atunci nu pot vedea în ce mod poate fi

descurajată

eficient

poliția

să

repete acest comportament

nepermis.”

Într

-

adevăr,

alte alternative, precum

posibilitatea procedurii disciplinare împotriva

agenților

statului care

încalc

ă

o

dispoziție

a

Convenției,

sau a unei

acțiuni

civile în

despăgubiri

intentate

statului, nu pot oferi o cale de atac

comparabilă

cu norma de excludere ca

inadmisibile a mijloacelor de

probă obținute

cu

încălcarea Convenției

8

, pentru

trei motive.

În primul rând, norma de excludere a probelor

obținute

cu

încălcarea

u

nui

drept din

Convenție

nu

servește

doar scopul

descurajării,

dar este

ș

i

„un

4

P.G.

ș

i J.H. împotriva Regatului Unit

, nr. 44787/98, CEDO 2001-IX.

5

Citată

anterior

.

6

Citată

anterior

.

7

Citată

anterior

.

8

Dintr-o

perspectivă relevan

tă

de drept comparat, alternativele la norma de excludere au fost

considerate complet ineficace. În cauza

People v. Cahan

(

Statul împotriva Cahan

) [282

P.2d905 (Cal.1955)], Curtea

Supremă

a Californiei a

hotărât că

în cazuri de

percheziții ș

i

ridicări, „[...]

alte

căi

de atac nu

reușiseră

deloc

să

asigure respectarea

dispozițiilo

r

constituționale

de

către polițiști“.

Pornind de la

această jurisprudență,

Curtea

Supremă

a

Statelor Unite a

hotărât

în cauza de

referință

Mapp v. Ohio

(

Mapp împotriva Ohio)

[367 U.S.

643 (1961)]

că

trebuie

să respingă

alternativele la norma de excludere, observând

că „[...]

experiența

Californiei potrivit

căreia

asemenea

căi

de atac

fuseseră

nefolositoare

ș

i inutile

este

susținută

de

experiența

altor

state”.

Pentru o

analiză detaliată

de

importanță empirică

a

normei de excludere a se vedea

Kamisar

,

„In

Defense of the Search and Seizure Exclusionary

Rule (Law and Truth

–

The Twenty-First Annual National Student Federalist Society

Symposium on Law and Public Policy

– 2002)”

[În

apărarea

normei de excludere a

percheziției și

a

ridicării

(Lege

ș

i

adevăr –

Cel de-al

douăzeci ș

i unulea simpozion anual

național

al

Societății studențești

federaliste despre drept

ș

i politici publice

–

2002)], în

Harvard Journal of Law & Public Policy

26, nr. 1 (2003): 119-40.

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

–

OPINII SEPARA

TE

18

imperativ al integri

tății judiciare”

9

. Norma de excludere

împiedică justiția să

tolereze abaterile

poliției

în

situațiile

în care aceasta din

urmă obține

probe cu

încălcarea

drepturilor omului

ș

i a

libertăților

fundamentale. În al doilea rând,

o

sancțiune procedurală,

precum norma de excludere, face din

colecția

de

norme privind probele o

lex perfecta

. În caz contrar, normele de

procedur

ă

sunt pur

ș

i simplu accesorii ale celor materiale care

protejează

integritatea

fizică,

libertatea de

mișcare,

intimitatea

ș

i alte drepturi

ș

i

libertăți

reale. O

asemenea

situație

ar fi într-un conflict fundamental cu principiul

echității

procedurale, acesta fiind nucleul dreptului la un proces echitabil

așa

cum este

consacrat la art. 6 din

Convenție.

În al treilea rând, o

încălcare

a normelor

referitoare la strângerea probelor în procesul penal nu constituie în mod

necesar o abatere

disciplinară

sau un delict civil în mai multe sisteme juridice

ale înaltelor

părți

contractante.

obținute

printr-o

ingerință

în drepturile

ș

i

libertățile

garantate de

Convenție.

De

regulă

în cauze privind

infracțiuni

grave,

autoritățile

statului

efectuează

percheziții

corporale

ș

i domiciliare

ș

i

ridicări

de înscrisuri,

interceptează

convorbiri telefonice

ș

i

corespondență,

pentru a nu

menționa

alte forme la fel

de sau mai intruzive de

ingerință

în

viața privată ș

i asupra

integrității

fizice.

Aceste

acțiuni

nu constituie o

încălcare

atâta timp cât sunt compatibile cu

cerințele Convenției,

precum cele care decurg din art. 8 § 2. Scopul acestor

cerințe

este

să

asigure un just echilibru între drepturile persoanelor

ș

i

interesele

societății. Dacă

într-o anume

cauză

primele

predomină

asupra celor

din

urmă ș

i se

constată

o

încălcare

a art.

8, este dificil de imaginat

că

respectiva

încălcare

ar putea fi

validată

în scopul

judecării ș

i

condamnării

persoanei în temeiul art.

6. Mai simplu exprimat,

așa

cum a procedat

judecătorul

Spielmann în opinia sa

separată,

la care au subscris mai

mulți alți

judecători,

în

Bykov

10

, ceva care

„[...]

este interzis de o

dispoziție

(art. 8) nu

poate fi admis în temeiul alteia (art.

6).“

6.

Poziția adoptată

de Curte a fost aceea potrivit

căreia

problema de

rezolvat este

dacă

procesul era echitabil în ansamblu.

Susținem că această

poziție

nu

ț

ine seama de

diferența

dintre probele

obținute

cu o

„simplă“

încălcare

a

legislației naționale ș

i probele

obținute

cu

încălcarea

drepturilor

ș

i a

libertăților

garantate de

Convenție,

ceea ce constituie,

fără îndoială,

o

chestiune de

competența Curții.

Mai important este faptul

că această poziție

a

Curții ignoră existența

în procesul penal a unor limite absolute, foarte

vizibile

ș

i

roșii,

care nu pot fi

depășite fără

a submina drepturile

ș

i

libertățile

fundamentale într-un stat caracterizat de

preeminența

dreptului

.

11

. Acestea

9

Expresie

folosită

în

hotărârea Curții

Supreme a Statelor Unite în cauza

Elkins v. United

States

(

Elkins împotriva Statelor Unite

), 364 U.S. 206, 222 (1960).

10

Citată

anterior

.

11

Pentru mai multe exemple privind aceste linii

roșii

în procesul penal, a se vedea opinia

concordantă comună

a

judecătorilor

Kalaydjieva, Pinto de Albuquerque

ș

i

Turković

în

Dvorski împotriva

Croației

(MC), nr. 25703/11, CEDO 2015, inclusiv critica analizei privind

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

–

OPINII SEPARA

TE

19

sunt norme absolute care exclud în mod necesar probele strânse cu

încălcarea

lor.

în lumina

admisibilității

probelor, Curtea a subliniat în

hotărârea

Marii

Camere în cauza

Bykov

12

câteva criterii care par a fi decisive

13

. Sunt incluse

criteriile: a)

dacă

reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea

probelor

ș

i utilizarea lor, b)

dacă există

o

îndoială

privind fiabilitatea sau

acuratețea

probelor, având în vedere

circumstanțele

în care au fost

obținute

,

c)

dacă există

probe suplimentare. Cu privire la ultimul criteriu, Curtea a

subliniat în

aceeași hotărâre că,

în cazul în care probele contestate sunt foarte

puternice

ș

i nu

există

niciun risc de a nu fi considerate de încredere,

necesitatea unor probe suplimentare este cu atât mai

redusă.

noastră,

aceste criterii nu duc automat la

înțelegere ș

i la

aplicabilitate

ușoare ș

i deci nu

oferă orientări instanțelor naționale

. Ne putem

întreba

dacă

aceste criterii sunt exhaustiv

e

14

. Mai mult, nu este limpede

dac

ă

trebuie considerate cumulativ sau alternativ

15

. Dar mai presus de orice, se

concentrează

asupra puterii probatorii a probelor în litigiu. În

sfârșit,

în

conformitate cu criteriile

Bykov

, atâta timp cât o

probă

este destul de

importantă,

folosirea ei este

echitabilă.

Nu suntem de acord cu

această

viziune

pur

cazuistică, consecvențialistă ș

i

oportunistă.

Deseori, probele

obținute

cu

încălcarea

drepturilor

ș

i a

libertăților

garantate de

Convenție

sunt extrem de

importante

ș

i ar putea exista cauze în care nu sunt contestate autenticitatea,

fiabilitatea

ș

i

acuratețea

lor. Aceasta nu ar trebui

să

însemne

că

se cere

Curți

i

să

fie mai

puțin exigentă

cu privire la respectarea

Convenției.

La fel,

oportunitatea de a contesta folosirea unei probe specifice depinde de

dispozițiile

de drept

național

, care, la rândul lor, nu ar trebui

să influențeze

eroarea

inofensivă

în procedura

penală efectuată

de

judecătorul

Scalia în

United States v.

Gonzalez-Lopez

(

Statele Unite împotriva Gonzalez-Lopez)

, 548 U.S. 140 (2006) (nota de

subsol 28 din opinie

).

12

Citată

anterior, pct. 90.

13

Aceste criterii

urmăresc poziția Curții

în mai multe cauze în care era în joc problema

echității

folosirii mijloacelor de

probă obținute

cu

încălcarea

art. 8. Pe

lângă

Schen

k

,

Khan,

P.G.

ș

i J.H. împotriva Regatului Unit

(toate citate anterior), existau cauze în care avusese loc

indiscutabil o

încălcare

a

dispozițiilor legislației naționale,

dar în care

capătul

de cerere

referitor la

încălcarea

art. 6 § 1 fie era declarat inadmisibil, fie nu se constat

a nicio

încălc

ar

e.

Aceste cauze includ

Parris împotriva Ciprului

(dec.), nr.

56354/00, 4 iulie 2002;

Perry

împotriva Regatului Unit

(dec.

)

,

63737/00, 26 septembrie 2002;

Hewitson împotriva

Regatului Unit

(dec.), nr. 50015/99, 22 octombrie 2002;

Heglas împotriva Republicii Cehe,

nr. 5935/02, 1 martie 20

07

ș

i

Dumitru Popescu împotriva României (n

r. 2)

, nr. 71525/0

1, 26

aprilie 2007.

14

Nu acesta pare a fi cazul, luând în considerare

evoluția ulterioară

din

Prade împotriva

Germanie

i

, nr. 7215/10, 3 martie 2016,

așa

cum s-a ev

idențiat

în prezenta opinie

separată

mai jos.

15

În unele cauze ulterioare, simplul fapt

că

existau dovezi suplimentare de sprijin era

considerat suficient pentru a respinge plângerea. Pe de

altă

parte, în unele cauze ca cea

prezentă,

toate criteriile

menț

ionate mai sus erau luate în considerare în analiza unei plângeri

date.

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

–

OPINII SEPARA

TE

20

aprecierea

autonomă

a

echității

din perspectiva art. 6 § 1, pe care Curtea are

dreptul

să

o

întreprindă.

În

sfârșit,

într-o

cauză dată

se poate ca o asemenea

ocazie

să

nu fi fost

efectivă,

altfel reclamantul nu ar fi avut nevoie

să

se

adreseze

Curții.

,

considerăm că jurisprudența Curții

nu

întrunește

consensul între

majoritatea înaltelor

părți

contractante

că,

în principiu, folosirea mijloacelor

de

probă obținute

cu

încălcarea

drepturilor omului

ș

i a

libertățilo

r

fundamentale ar trebui

interzisă,

în afara unor

circumstanțe excepționale.

O

analiză serioasă

a dreptului comparat în ceea ce

privește situația părților

contractante ar face evident acest lucru. Problema

admisibilității

probelor

obținute

cu

încălcarea

drepturilor

ș

i a

libertăților

fundamentale

ș

i lipsurile din

jurisprudența Curții

au atras

atenția

multor

experți

16

.

Există

sisteme juridice

cu o

normă

de excludere

absolută,

conform

căreia

orice mijloace de

probă

obținute

prin astfel de

încălcări

trebuie

să

fie excluse din proces din principiu.

Acest principiu se poate extinde ulterior, la probele derivate din asemenea

probe

(așa

-numitele fructe ale pomului

otrăvitor).

Pot exista mai multe

excepții

de la norma de excludere. Imperativul acesteia este uneori pus în

balanță

împotriva interesului public. Unele sisteme juridice

aplică,

în locul

normei de excludere, conceptul

nulității

actelor de cercetare efectuate cu

încălcarea

unor

dispoziții

importante ale dreptului

național.

Dar ar fi dificil

de identificat un sistem în care admisibilitatea probelor depinde numai de

valoarea probatorie a probelor respective,

adică

de autenticitatea, fiabilitatea,

exactitatea

ș

i

forța

acestora, criterii identificate ca relevante în

Bykov

17

.

înțeles

în lumina naturii procesului penal.

Pentru a stabili faptele relevante ale cauzei,

autoritățile

pot avea nevoie

să

recurgă

la metode investigative care produc

ingerințe

în exercitarea

drepturilor

ș

i

libertăților

protejate de

Convenție,

inclusiv cele consacrate la

art. 3

ș

i art.

8. Dar aflarea

adevărului

nu este singurul scop al procesului

penal. A

apăra

persoanele particulare împotriva

utilizării

nelimitate,

disproporționate

sau arbitrare a puterilor represive de

către

stat în dreptul

penal este de

o

importanță istorică egală, așa

cum a fost

ilustrată,

de exemplu,

de

jurisprudența

de

lungă durată

a

Curții.

Sistemele juridice ale înaltelor

părți

contractante

prevăd

de

regulă condițiile ș

i procedurile care

guvernează

actel

e

16

În 2003

,

Rețeaua

UE de

experți independenți

în domeniul drepturilor fundamentale (CF

R-

CDF) a emis un document intitulat

„Opinie

asupra statutului probelor

obținute

nelegal în

procedura

penală

din statele membre ale

UE“. Stabilește că,

în general (în ceea ce

priveș

te

aspectul

admisibilității),

normele

naționale

privind procesul penal îl

protejează

mai mult pe

inculpat decât se cere la art. 6 § 1 din

Convenție.

În doar

ș

apte state (Austria, Danemarca,

Finlanda,

Franța,

Germania, Suedia

ș

i Regatul United) probele

obținute

cu

încălcare

a

dreptului la respectarea

vieții

private sunt în principiu admisibile în procesul penal,

însă

în

unele dintre aceste state admisibilitatea este

supusă

procesului de punere în

balanță.

Este de

înțeles că

documentul nu

discută situația

din acele

țări

care nu sunt membre ale UE.

Documentul

est

e

accesibi

l

la

http://ec.europa.eu/justice/fundam

ental-

rights/files/cfr_cdf_opinion3_2003_e

n.pdf

17

Citată

anterior

.

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

–

OPINII SEPARA

TE

21

de

urmărire penală

care produc

ingerințe

în exercitarea drepturilor

individuale, pentru a proteja persoanele împotriva arbitrariului. De obicei,

aceste

condiții

includ controlul prealabil de

către

o autoritate

independentă ș

i

impun o

cauză probabilă specifică

sau oricum poate fi

denumită

aceasta într-

un sistem juridic dat. Tipurile speciale de

ingerință

se pot limita la

infracțiuni

de o

anumită

gravitate. În plus, acestea sunt adesea limitate în timp.

Condițiile

sunt adoptate pentru a pune în echilibru drepturile persoanelor private

ș

i

interesele

societății.

Acestea ar trebui

să corespundă cerințelor

de la art. 8 § 2

din

Convenție, ș

i anume ca orice

ingerință să

fie în conformitate cu

legislația

ș

i

necesară

într-o societate

democratică ș

i pentru atingerea unuia sau a mai

multor scopuri legitime enumerate acolo.

Dacă instanțele naționale ignoră

aceste

condiții admițând

probe

obținute

cu

încălcarea

lor, echilibrul fragil se

pierde iremediabil, în detrimentul caracterului echitabil al procedurii. În

opinia

noastră, forța

probatorie a unui element anume de

probă

nu ar trebui

să

fie un argument suficient pentru a anula nevoia de a proteja drepturile

omului

ș

i

libertățile

fundamentale.

11.

Jurisprudența Curții după

Bykov

18

arată că

aplicarea criteriilor

dezvoltate în cadrul acesteia nu au dus

niciodată

la constatarea unei

încălcări

a art.

6 §

1 din

Convenție

19

.

Însuși

acest lucru

ridică

întrebarea

dacă

respectivele criterii sunt echilibrate. S-a constatat implicit

că

sunt insuficient

e

în

Prade

20

, unde Camera care a decis asupra

aplicării

a examinat

următoarel

e

probleme:

a) natura

nelegalității –

Camera a observat

că,

potrivit

Curții

Constituționale

Federale (Germane), motivul

nelegalității

era

insuficiența

indiciilor în sprijinul suspiciunii

că

reclamantul a

săvârșit

o

infracțiune,

dar

în

același

timp a

reținut că poliția

nu a

acționat

cu rea-

credință

la data la ca

re

a

obținut ș

i a executat mandatul

(hotărârea

Prade

, pct. 37);

(b)

existența oportunității

efective de a contesta folosirea probelor

(pct. 38);

(c) nivelul caracterului invaziv

–

Camera a statuat

că,

spre deosebire de

Jalloh

21

,

măsura respectivă

nu îl supusese pe reclamant unei

ingerințe

grave

asupra

integrității

sale fizice

ș

i mentale, care, la rândul

său,

ar constitui o

încălcare

a art. 3 din

Convenție

(pct. 39);

(d) calitatea probelor respective (pct. 39);

(e)

importanța

probelor în litigiu pentru condamnarea

penală

a

reclamantului

–

Camera a observat

că,

potrivit

Curții Constituționale

18

Ibid

.

19

A se vedea, de exemplu,

Valentino Acatrinei împotriva României

, nr. 18540/04, 25 iunie

2013;

Niculescu împotriva României

, nr.

25333/03, 25 iunie 2013;

Dragojević

împotriva

Croației

, nr.

68955/11, 15 ianuarie 2015;

Prad

e

,

citată

anterior

ș

i

Kalnėnienė

împotriva

Belgiei

, nr. 40233/07, 31 ianuarie 2017.

20

Citată

anterior

.

21

Citată

anterior

.

HOTĂRÂREA DRAGOȘ

IOAN RUSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

–

OPINII SEPARA

TE

22

Federale, materialul contestat era singurul element de

probă

împotriva

reclamantului (pct. 40)

;

(f)

cântărirea

interesului public în anchetare

ș

i condamnare împotriva

interesului individual ca

informațiile să

fie strânse legal

–

Camera a observat

că instanțele naționale

au efectuat acest

exercițiu ș

i nu au constatat nicio

aparență

de arbitrariu sau

disproporționalitate

în aceasta (pct. 41).

intenția noastră să analizăm

în profunzime

hotărârea

pronunțată

în cauza

Prade

22

sau

să adoptăm

o

poziție

cu privire la concluziile

Camerei în

această cauză dată.

Scopul expunerii de mai sus privind criteriile

relevante este de a

arăta că jurisprudența

în materie este departe de a fi

constantă.

Criteriile (a), (c)

ș

i (f) din

hotărârea

Prade

nu se

regăsesc nicăieri

în

Bykov

23

. Întrucât acestea

implică

elemente care nu sunt în

legătură

numai

cu

forța

probatorie a probelor contestate, pot fi considerate drept un pas într-

o

direcție pozitivă.

Cu toate acestea,

lasă

mult loc pentru

evoluții

privin

d

coerența ș

i claritatea. Mai mult, este posibil

ș

i ca aceste criterii

să contravină

standardelor aplicate frecvent în dreptul comparat modern.

încă să stabilească dacă

în principiu

(și

în ce

condiții),

în lumina art.

6 din

Convenție,

este

permisă

folosirea probelor

obținute

cu

încălcarea

o

ricărui

alt drept din

Convenție. Această problemă

se

referă

la nucleul conceptului de echitate a proceselor penale. Este, de

asemenea, de

importanță generală

pentru

protecția efectivă

a drepturilor

omului

ș

i a

libertăților

fundamentale garantate de

Convenț

ie. Pentru aceasta,

ar fi de dorit

să

fie

revăzută jurisprudența existentă

a

Curții

în materia

admisibilității

probelor

obținute

nelegal. Am sugera ca în viitorul apropiat

Marea Cam

eră să poată

aborda chestiunea în mod

corespunzător.

22

Citată

anterior

.

23

Citată

anterior

.