AFFAIRE PANTEA c. ROUMANIE (N° 2)

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

17.01.2017

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure pénale;Article 6-1 - Délai raisonnable)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE PANTEA c. ROUMANIE (N° 2) (CtEDO, 2017)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA PANTEA c. ROMÂNIA (N Cerere n 36555/07) HOTĂRÂREA STRASBURG 17 ianuarie 2017 DEFINITIVF 17/04/2017 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Pantea c. România (n 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( Nona Tsotsoria, Krzysztof Wojtyczek, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, Marko Bošnjak, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 decembrie 2016, Rend la hotărârea că aici, adoptat la această dată judecătorească La originea cauzei se află o cerere (n 36525/07) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Alexandru Pantea ( A fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 26 ianuarie 2012, cererea a fost comunicată guvernului. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA L Printr-o rezoluție din 7 iunie 1994, Parchetul din Bihor a decis să inițieze acțiuni penale împotriva reclamantului pentru rănirea unei terțe părți. Procedura penală împotriva reclamantului este descrisă, până la 3 iunie 2003, în hotărârea Pantea c. România 33343/96, § 72, CEDH 2003. VI (extras)). La 3 iunie 2003, data la care Curtea a pronunțat hotărârea menționată anterior, procedura penală împotriva reclamantului era pendinte în fața Tribunalului de Primă Instanță din Craiova. Prin hotărârea din 19 iunie 2003, Tribunalul de Primă Instanță l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 262 de zile de închisoare pentru încălcarea gravă a integrității fizice, încălcată prin art. 182 1 din Codul penal, și l-a condamnat să plătească părții vătămate daune pentru prejudicii morale și materiale. Reclamantul a răspuns la apel. Dosarul a fost apoi examinat de opt instanțe în trei cicluri procedurale. Curtea de apel din Craiova, în calitate de instanță de ultim grad, l-a trimis de trei ori în fața tribunalului departamental, pe motiv că acesta din urmă nu a clarificat toate elementele necesare pentru a stabili adevărul și nu era conform cu instrucțiunile instanței de apel. În cursul procedurii, tribunalul departamental a constatat încetarea urmăririi penale împotriva reclamantului din motive de prescripție (hotărârea din 30 mai 2007). În recursul său împotriva acestei hotărâri, recurentul s-a plâns de o apreciere incorectă a probelor de către instanțele inferioare, care ar fi condus în mod ilegal la condamnarea sa la penalitate și ar fi avut consecințe asupra aspectului civil al cauzei. În plus, la 22 octombrie 2007, în cazul în care procedura era pendinte în fața instanței judecătorești din Craiova, reclamantul a excipat de la neconstituționalitatea articolului 13 din Codul de procedură penală care reglementa procedura prin care tribunalele puteau continua să investigheze o cauză după încetarea urmăririi penale din motive de prescripție. El considera, în special, că, odată ce constatarea de extincție a făcut, în cazul în care inculpatul decidea să continue examinarea cauzei, procedura trebuia să reia în fața instanței de primă instanță, pentru a-i permite acesteia să aibă acces la un dublu grad de jurisdicție. 2007, Curtea Constituțională a luat notă de această cerere, a sesizat cauza și a pronunțat excepția de neconstituționalitate în fața Curții Constituționale. La 22 aprilie 2008, Curtea Constituțională a respins cererea reclamantului, pe motiv că aceasta viza o presupusă omisiune a legii și nu conformitatea legii cu Constituția. ; or, Curtea Constituțională n a fost competentă doar pentru a examina compatibilitatea unei legi existente cu Constituția. La 27 iunie 2008, instanța de apel a reînceput examinarea cauzei . Tribunalul de Primă Instană din Dolj a declarat că, în cazul în care reclamantul este la originea a mai mult de jumătate din aceste cereri de trimitere la mai mult de doi ani. Înfășurate cu numeroase cereri de amânare din partea sa în cadrul procedurii, instanele au constatat că a avut un comportament dilatoriu (hotărârea din 4 iulie 2005 a tribunalului departamental din Dolj). 11. Hotărârea definitivă a fost adoptată la 29 noiembrie 2010 de Curtea de Apel din Bacău. Pe baza dispozițiilor articolelor 998 și 999 din Codul civil, care reglementează răspunderea civilă delictală (Iambor c. România (n , nr. 64536/01, § 142, 24 iunie 2008), Curtea de Apel Octoya părții civile, pentru despăgubiri, suma de 19 997 000 lei românești (ROL) și 450 La 4 aprilie 2007, un procuror al Serviciului de Investigații privind infracțiunile organizate și infracțiunile de terorism al Alba l-a informat pe reclamant, în conformitate cu art. 91. alineatul (5) din Codul de procedură penală (CPP) că, în timpul urmăririi penale împotriva unui grup de persoane suspectate de contrabandă și evaziune fiscală, convorbirile sale telefonice au fost interceptate de autoritățile competente 13. Prin rechiziționarea din 5 aprilie 2007, Parchetul a trimis la judecată mai multe persoane suspectate de contrabandă și evaziune fiscală, printre care Z.T., pe care reclamantul le reprezenta la momentul respectiv ca avocat. Prin aceeași hotărâre, Parchetul a respins reclamantul, pe motiv că acesta nu a reieșit din elementele de probă care au stat la baza faptului că ar fi fost implicat în faptele reproșate la Z.T. 14. La 7 august 2008, reclamantul a depus o plângere împotriva procurorilor, judecătorilor și ofițerilor de poliție din Alba Iulia care au solicitat, au autorizat sau au executat conversațiile sale telefonice pe telefonul său fix și mobil. I-a acuzat că a încălcat secretul corespondenței sale și că i-a împiedicat să-și exercite profesia de avocat în conformitate cu condițiile de confidențialitate cu clienții săi. El a depus, de asemenea, plângere împotriva autorilor necunoscuți, care au sunat pe telefonul mobil și i-au vorbit în rusă, pronunțând numele președintelui Rusiei, în opinia sa, pentru a-l provoca. Printr-o decizie din 14 iulie 2008, Parchetul din apropierea Înaltei Curți de Casație și Justiție a dat un refuz persoanelor împotriva cărora reclamantul a depus plângere. El a menționat că discuțiile au fost solicitate de procuror și autorizate de tribunalul județ al Alba, la 16 noiembrie 2006, în conformitate cu procedura instituită de CPP, din motive legate de constituirea unui grup infracțional. El a precizat că, la sfârșitul interceptărilor comunicațiilor Z.T., acesta a fost numit de o persoană numită Pantea. Prin urmare, instanța a autorizat, de asemenea, comunicarea reclamantului, fără să știe că aceasta se referă, de fapt, la avocatul Z.T. Parchetul a ajuns la concluzia că nu se putea reproșa nicio abatere judecătorilor, procurorilor și polițiștilor împotriva cărora reclamantul a depus plângere, care, în opinia sa, au acționat în conformitate cu legea. Pentru a ajunge la această concluzie, procurorul a ascultat reclamantul și martorii, precum și persoanele vizate în plângere și a examinat autorizațiile de punere în liberă circulație emise de instanță la cererea investigatorilor. 16. printr-o decizie din 13 august 2008, procurorul-șef al aceluiași Parchet a confirmat, pe baza unei plângeri din partea reclamantului, că nu a fost pronunțat la 14 iulie 2008. Reclamantul nu a contestat această decizie în fața instanței. În ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 18. Reclamantul a susținut că durata procedurii penale împotriva sa a încălcat principiul "timp rezonabil" așa cum este prevăzut la art. 1 din Convenție, astfel cum se prevede la art. 1 din Convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. 19. . . 20. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 4 iunie 2003 și s-a încheiat la 29 noiembrie 2010. Prin urmare, a durat șapte ani și cinci luni. Între timp, opt instanțe, de două grade, au trecut printr-o situație de fond a cauzei. Cu privire la admisibilitate 21. Curtea constată că aceasta nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 alin. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDH 1999-II) 23. Comisia reamintește, de asemenea, că a încheiat în mod repetat în cauze care ridică probleme similare cu cele ale prezentei specii cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea, printre altele, Pelioire și Sassi, citată anterior, § 75 și Vlad și altele c. România, nr. 40756/06, 41508/07 și 50806/07, § 137, 142 și 147, 26 noiembrie 2013). În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față 25. Curtea consideră că, prin comportamentul său, recurentul a contribuit la durata generală a procedurii. Aceasta reamintește că a fost la originea a mai mult de jumătate din cererile de amânare a procedurii și este în primul rând o acțiune constituțională care nu se regăsea în mod evident în competența Curții Constituționale ; comportamentul său dilatoriu a fost constatat de tribunalele interne (punctele 9 și 10 de mai sus). Curtea nu poate reproșa statului aceste perioade de aproximativ doi ani în cursul cărora au fost amânate audierile din cauza comportamentului reclamantului. Cu toate acestea, chiar și prin retragerea din perioada globală a acestor perioade, durata rămasă, de la aproximativ cinci ani la două grade de jurisdicție, nu poate fi considerată rezonabilă în conformitate cu cerințele prevăzute la art. 6 din convenție. 26. Desigur, durata procedurii a avantajat reclamantul, care a putut beneficia de încetarea acțiunii penale din cauza prescrierii (Didu c. România, nr. 34814/02, § 16-17, 14 aprilie 2009 și Gagliano Giorgi c. Italia, 23563/07, § 37, CEDO 2012 (extrase)). Cu toate acestea, nu este satisfăcut de această achitare, ci a contestat întotdeauna declarația de vinovăție în acțiunile sale după încheierea acțiunii penale, invocând în special o interpretare greșită a faptelor și a dovezilor care, în opinia sa, ar fi avut consecințe atât asupra componentei penale, cât și asupra părții civile a acțiunii ( a contrario Gagliano Giorgi , citată anterior, § 57. În plus, procedura în litigiu a avut consecințe negative pentru reclamant, care este condamnat la plata unor despăgubiri. 27. Curtea constată apoi că problema duratei procedurii nu a fost niciodată examinată de instanțele interne (a contrario, Gagliano Giorgi § 64. Într-adevăr, o astfel de posibilitate nu era prevăzută de dreptul intern la momentul faptelor (Vlad și alții, citată anterior, § 124). Prin urmare, nici reclamantul nu a avut posibilitatea de a fi compensat pentru prejudiciul suferit ca urmare a duratei excesive a procedurii ( McHugo c. Elveția, nr. 55705/00, § 30, 21 septembrie 2006). 28. În plus, chiar dacă Curtea nu este în poziția de a analiza calitatea jurisprudenței instanțelor interne, aceasta consideră că trimiteri repetate în cadrul aceleiași proceduri pot dezvălui o slăbiciune gravă a sistemului juridic (Vlad și altele, menționate anterior, § 133; și Didu, menționat anterior, § 29). În speță, aceste trimiteri sunt imputabile instanțelor care nu au respectat instrucțiunile date de instană. Fără a aduce atingere întârzierilor datorate reclamantului, Curtea consideră că, având în vedere necesitatea unei reexaminări repetate a cauzei, instanțele interne sunt responsabile pentru durata procedurii, care depășește cerințele de celeritate prevăzute la art. 6 din convenție. 29. Din aceste motive și ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu a fost excesivă și nu a răspuns la cerința termenului rezonabil Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 8 DIN CONVENȚIE 30. Reclamantul se plânge de comunicarea sa telefonică cu clienții săi, cu familia sa și cu rudele sale, în absența unei autorizații conforme cu legea. Această declarație a fost comunicată guvernului pârât sub unghiul articolului 8 din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale personale și familiale, a domiciliului și corespondenței sale. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile care decurg din aceasta. 31. În special, guvernul constată că reclamantul nu a contestat în fața instanțelor decizia din 13 august 2008 a procurorului-șef al Parchetului în apropierea Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși este vorba despre o cale de atac eficientă și eficace, astfel cum este prevăzută la art. 35 din Convenție. În special, reclamantul reamintește că, întrucât practica constantă a instanțelor interne este aceea de a respinge orice plângere formulată împotriva deciziilor Parchetului, acesta nu a considerat utilă continuarea acestei căi de atac. 33. Curtea reamintește că aceasta a apreciat în cauza Bălteanu c. România 142/04, § 37, 16 iulie 2013), în cazul în care judecătorul penal a încheiat interceptările și înregistrările telefonice de care a făcut obiectul, justițiabilul avea apoi posibilitatea de a solicita despăgubiri în temeiul dreptului comun al răspunderii civile (Birsan c. România (dec.), n 79917/13, §§ 55-56 și 63, 2 februarie 2016). 34. În speță, Curtea arată că reclamantul și-a exprimat plângerea în fața procurorului pentru interceptarea apelurilor telefonice. Ö Õ a fost examinat pe fond de către Parchet, inclusiv cu privire la existența unei autorizații prealabile și cu privire la respectarea, în general, de către autoritățile care au autorizat măsura, a procedurii prevăzute de CPP în această privință (punctul 15 de mai sus). 35. Cu toate acestea, reclamantul nu a contestat această decizie în fața instanțelor interne (punctul 17 de mai sus). Acesta a omis să continue procedura internă până la sfârșitul acesteia, eliminând astfel autoritățile naționale, în special instanțele, posibilitatea de a soluționa definitiv problema legalității măsurii luate împotriva sa și, dacă este cazul, a lalui pentru prejudiciul suferit. În plus, reclamantul nu și-a exprimat afirmația potrivit căreia practica constantă a instanțelor interne ar fi fost aceea de a respinge orice plângere formulată împotriva deciziilor Parchetului. Curtea amintește că simpla hrănire a îndoielilor cu privire la perspectivele de succes ale unei acțiuni date care nu este în mod evident condamnată la eșec nu constituie un motiv întemeiat pentru a justifica neutilizarea căii de atac în cauză (Gherghina c. România (dec.) [GC], n 42219/07, § 86, 9 iulie 2015). 36. Prin urmare, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne relevante. Prin urmare, acest motiv trebuie respins în temeiul articolului 1 și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 37. În cele din urmă, reclamantul se plânge, cu privire la art. 6 alineatul (1) din Convenție, de la sfârșitul procedurii penale deschise împotriva sa. 38. Întrucât a examinat argumentele reclamantului în lumina tuturor documentelor din dosar și în măsura în care aceste obiecțiuni intră în sfera sa de competență, Curtea consideră că acestea nu dezvăluie nicio formă de încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în convenție. Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie declarată inadmisibilă pentru neîndeplinirea obligațiilor vădite de fond, în temeiul articolului 35 alineatul (1), al articolului 3 și al articolului 4 din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA LEGĂTURII 41 DIN CONVENȚIA 39. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte Ö Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 000 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale, reprezentând cheltuieli și cheltuieli de judecată suportate în cadrul procedurii interne și 500 000 EUR pentru daune morale pe care le-ar fi suferit. 41. Guvernul contestă aceste pretenții. 42. Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu a adus în discuție cererea de despăgubire pentru prejudiciul material și respinge această cerere. În schimb, având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, aceasta îi acordă 900 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. Taxa și cheltuielile de judecată 43. Reclamantul nu a prezentat o cerere criptată și susținută în acest sens. Interese moratorii 44. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. cererea admisibilă în ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, având în vedere durata procedurii penale împotriva reclamantului Dit că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, pentru daune morale, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 900 EUR (9 sute de euro) plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, care poate fi convertită în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 17 ianuarie 2017 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Andrea Tamietti András Sajó Premier adjunct