Koprivnikar împotriva Sloveniei

Reclamantul s-a născut în 1979 și este reținut în Dob pri Mirni. La 23 aprilie 1999 a intrat în vigoare Amendamentul din 1999 la Codul Penal din 1994 (a se vedea punctul 21 de mai jos). La 17 septembrie 2004, reclamantul a fost condamnat pentru jaf de către Curtea de districtul Ljubljana și condamnat la patru ani de închisoare. El a început să-și îndeplinească sentința la 7 decembrie 2007 și a terminat-o la 7 decembrie 2011. La 1 noiembrie 2008 a intrat în vigoare Codul penal din 2008 (a se vedea punctul 22 de mai jos). La 16 iunie 2009, reclamantul a fost condamnat de Curtea de District din Ljubljana pentru că a plătit cu un cec rău și pentru utilizarea frauduloasă a unui card bancar în perioada cuprinsă între 19 ianuarie și 19 august 2005. A fost condamnat la cinci luni de închisoare.

Hotărârea a devenit finală la 7 octombrie 2009. Reclamantul a început să îndeplinească sentința la 7 decembrie 2011. 10. Între timp, la 9 aprilie 2009, Curtea de district Ljubljana a constatat că reclamantul a fost vinovat de crimă comisă împreună cu o altă persoană la 15 septembrie 2002. El a fost condamnat la treizeci de ani de închisoare, pedeapsa maximă prevăzută în Codul Penal 1994, aplicabilă la momentul în care a fost comisă infracțiunea. Condamnarea a fost susținută în apel de Curtea Superioră Ljubljana la 9 decembrie 2009 și a devenit finală în aceeași zi. 11. La 28 noiembrie 2011, reclamantul a solicitat Curtea de District din Ljubljana ca cele trei termeni de închisoare să se alăture unei condamnații generale.

12. La 13 ianuarie 2012, Curtea de district din Ljubljana, prin intermediul unei hotărâri, s-a alăturat celor trei condamnate la închisoare, inclusiv cea pentru jaf pe care reclamantul le-a încheiat deja, într-o sentință generală. Prin aplicarea Codului penal din 2008, după cum se aplică înainte de introducerea amendamentului din 2011 (a se vedea punctele 22 și 23 de mai jos), instanța a remarcat că reclamantul ar fi trebuit să aibă o sentință generală impusă ca condițiile prevăzute la art. 53 din Codul penal din 2008 (a se vedea punctul 22 de mai jos), dar dispoziția nu a fost aplicată în cazul său. În timp ce recunoaște că art. 53 § 2 alineatul (2) din Codul Penal din 2008 a aplicat cazul (a se vedea punctul 22 de mai jos), Curtea de District a condamnat reclamantul la un termen global de 30 de ani de închisoare.

În raționamentul său, el a remarcat că principiul statului de drept impune, printre altele, elaborarea în mod clar și precis a dispozițiilor legislației penale, pentru a evita impunerea arbitrară a condamnărilor. A continuat remarcarea că legislația aplicabilă prezentului caz nu era clară, ambiguă și deficientă din următoarele motive. Deși sentința maximă aplicabilă în temeiul Codului penal din 2008 a fost de treizeci de ani de închisoare și normele privind combinarea condamnărilor multiple într-o condamnare generală, consemnată la art. 53 alineatul (2) din Codul penal din 2008, cu condiția ca sentința generală să depășească fiecare dintre condamnările individuale, aceleași norme prevede o condamnare maximă de douăzeci de ani.

Curtea a considerat că legislatorul nu a avut intenția de a adopta o legislație care să permită infractorilor care au fost condamnați la treizeci de ani de închisoare pentru una dintre infracțiunile pentru care au avut ulterior condamnarea să beneficieze de o sentință generală care ar fi fost de zece ani mai mică decât cea mai înaltă condamnare individuală la care a fost condamnat infractorul. În susținerea opiniilor sale, Curtea de District a subliniat faptul că Codul penal din 1994 (a se vedea punctul 21 de mai jos) prevedea că în cazurile în care un infractor a fost datorată de 30 de ani de închisoare, precum și pedeapsa pentru alte infracțiuni, sentința generală ar fi consistat numai în acest termen.

Prin urmare, Curtea de District a considerat că legislatorul a comis o eroare evidentă la art. 53 alineatul (2) din Codul Penal din 2008, care, totuși, a fost rectificată în între timp de la Amendamentul 2011. Curtea a concluzionat că aceasta din urmă a stabilit normele privind stabilirea unei condamnații generale anumită, clară și completă și că, prin urmare, „[sau] dispozițiile astfel modificate împiedică sanctionarea arbitrară a infracțiunilor penale pentru mai multe infracțiuni penale, conform principiului legalității”. 13. Reclamantul a apelat împotriva hotărârii, susținând că decizia Curții de District nu are o bază juridică și a încălcat principiul statului de drept și principiul nullum crimen et nulla poena sine lege.

El a susținut, de asemenea, că metoda principală de interpretare a textelor juridice ar trebui să fie interpretarea semantică. Este numai în cazul în care această metodă s-a dovedit nesatisfăcător în determinarea modului în care ar trebui aplicată o anumită regulă că ar trebui aplicate alte metode de interpretare. În cele din urmă, reclamantul a convenit cu Curtea de District că dispoziția în cauză ar putea fi considerată neclară, ambiguă și deficientă, dar a subliniat că orice posibilă ambiguitate sau deficiențe nu ar trebui interpretate în detrimentul său. 14. La 29 mai 2012, Curtea Superioră Ljubljana a respins recursul depus de reclamant și a susținut hotărârea de primă instanță, reprezentând raționamentul instanței inferioare.

În opinia Curții Superiore, Curtea de District a evaluat corect faptul că legislatorul nu a avut intenția de a permite persoanelor condamnate pentru mai multe infracțiuni de a beneficia de un termen maxim mai mic decât ar fi trebuit să servească dacă ar fi fost condamnate doar pentru una dintre aceste infracțiuni. Potrivit Curții Superiore, o astfel de interpretare ar duce la o situație „apărarea legii și a simțului comun”. 15. Reclamantul a solicitat Curții Supreme pentru protecția legalității (un remediu juridic extraordinar), reprezentând argumentele sale. El susține, de asemenea, că statul de drept este un principiu care nu ar trebui aplicat la discreția instanțelor. 16. La 6 decembrie 2012, Curtea Supremă, prin hotărârea sa Ips 58203/2011, a respins cererea de protecție a legalității, dezacordând cu reclamantul că interpretarea semantică ar trebui să aibă prioritate asupra tuturor celorlalte metode de interpretare juridică.

Curtea Supremă a făcut trimitere la hotărârea Curții Superiore, subliniind că argumentul acesteia a arătat evident că interpretarea istorică a reglementării privind combinarea condamnărilor multiple a trebuit să fie luată în considerare, de asemenea, în evaluarea obiectivului legislativ în adoptarea dispozițiilor în cauză. Această metodă de interpretare presupune examinarea nu numai a dispoziției în forma sa inițială, astfel cum se bazează pe solicitant, ci și a modificării ulterioare, care au arătat adevăratul obiectiv al dispoziției. În plus, Curtea Supremă s-a bazat pe interpretarea sistematică a reglementării în cauză, subliniind faptul că nu ar putea fi interpretată în întregime separat de dispozițiile care prevăd că condamnarea individuală pentru diverse infracțiuni penale trebuie combinată pentru a forma o sentință generală.

Întrucât, în cadrul Codului penal neamendat din 2008, s-ar putea impune o condamnare la închisoare pentru un termen de cel puțin 15 zile și cel puțin 30 de ani, nu era logic că o condamnare generală care combină mai multe termeni de închisoare, unul dintre care a fost de treizeci de ani, ar putea fi de zece ani mai mică decât cea mai mare condamnare individuală impusă. Potrivit Curții Supreme, normele privind infracțiunile multiple nu vroiau să reducă condamnarea maximă generală a închisoarei, ci să asigure că lungimea generală a mai multor condamnații nu a depășit condamnarea maximă generală a închisoarei, care în cazul reclamantului a fost de treizeci de ani. 17. Reclamantul a depus o plângere constituțională, reprezentând că impunerea unei condamnații globale de treizeci de ani de închisoare a încălcat art. 53 § 2 alineatul (2) din Codul Penal, care prevede clar că o astfel de condamnare nu poate depăși douăzeci de ani.

În opinia reclamantului, scopul dispoziției în cauză ar putea fi scos din interpretarea în mod semanțial și, prin urmare, nu au fost necesare mijloace suplimentare de interpretare pentru a înțelege intenția legislativului. 18. La 24 aprilie 2013, Curtea Constituțională a respins plângerea reclamantului, constatând că nu se referă la o întrebare constituțională importantă sau a implicat o încălcare a drepturilor omului cu consecințe grave pentru reclamant. 19. La 24 martie 2015, reclamantul a fost condamnat pentru o altă crimă comisă la o dată nedefinită între 30 iunie și 15 septembrie 2002. Pentru această crimă el a fost condamnat la treizeci de ani de închisoare, dar a fost impusă o nouă condamnare globală de treizeci de ani.

Această ultimă propoziție generală acoperă condamnarea generală anterioară impusă de hotărârea din 13 ianuarie 2012 (a se vedea punctul 13 de mai sus), o altă condamnare de patru luni de închisoare, care, între timp, a fost impusă în urma unei condamnații pentru încă o infracțiune penală, și cel de treizeci de ani de încarcerare impusă de această ultima hotărâre din 24 martie 2015. Un recurs și o cerere de protecție a legalității de către reclamant au fost respinse, aceasta din urmă de către Curtea Supremă la 2 iunie 2016.

5. The applicant was born in 1979 and is detained in Dob pri Mirni. 6. On 23 April 1999 the 1999 Amendment to the 1994 Criminal Code entered into force (see paragraph 21 below). 7. On 17 September 2004 the applicant was convicted of robbery by the Ljubljana District Court and sentenced to four years in prison. He began serving his sentence on 7 December 2007 and completed it on 7 December 2011. 8. On 1 November 2008 the 2008 Criminal Code came into force (see paragraph 22 below). 9. On 16 June 2009 the applicant was convicted by the Ljubljana District Court of having paid with a bad cheque and of fraudulent use of a bank card in the period between 19 January and 19 August 2005. He was sentenced to five months’ imprisonment.

The judgment became final on 7 October 2009. The applicant started to serve the sentence on 7 December 2011. 10. In the meantime, on 9 April 2009 the Ljubljana District Court found the applicant guilty of murder committed together with another person on 15 September 2002. He was sentenced to thirty years in prison, the maximum penalty provided for under the 1994 Criminal Code applicable at the time at which the offence was committed. The conviction was upheld on appeal by the Ljubljana Higher Court on 9 December 2009 and became final on the same day. 11. On 28 November 2011 the applicant applied to the Ljubljana District Court to have the three prison terms joined in an overall sentence. 12. On 13 January 2012 the Ljubljana District Court, by means of a judgment, joined the three above-mentioned prison sentences, including the one for robbery which the applicant had already completed, in an overall sentence.

Applying the 2008 Criminal Code as applicable before the introduction of the 2011 Amendment (see paragraphs 22 and 23 below), the court noted that the applicant should have had an overall sentence imposed on him as the conditions under Article 53 of the 2008 Criminal Code (see paragraph 22 below) had been met but the provision had not been applied in his case. While acknowledging that Article 53 § 2 (2) of the 2008 Criminal Code applied to the case (see paragraph 22 below), the District Court sentenced the applicant to an overall term of thirty years’ imprisonment. In its reasoning, it noted that the principle of the rule of law required, inter alia, that criminal-law provisions be drafted in a clear and precise manner in order to avoid sentences being imposed arbitrarily.

It went on to note that the legislation applicable to the present case was unclear, ambiguous and deficient for the following reasons. Although the maximum sentence applicable under the 2008 Criminal Code had been thirty years’ imprisonment and the rules on combining multiple sentences in an overall sentence, enshrined in Article 53 § 2 (2) of the 2008 Criminal Code, provided that the overall sentence must exceed each of the individual sentences, these same rules prescribed a maximum sentence of twenty years. The court took the view that the legislature had not intended to enact legislation enabling those offenders who had been sentenced to thirty years’ imprisonment for one of the offences for which they subsequently had had their sentences joined to benefit from an overall sentence that would have been ten years lower than the highest individual sentence to which the offender had been sentenced.

In support of its view, the District Court pointed out that the 1994 Criminal Code (see paragraph 21 below) had provided that in cases where an offender had been due to serve thirty years’ imprisonment along with sentences for other offences, the overall sentence would have consisted only of that term. Therefore, the District Court considered that the legislature had made an obvious error in Article 53 § 2 (2) of the 2008 Criminal Code, which had, however, been rectified in the meantime by the 2011 Amendment. The court found that the latter made the rules on the determination of an overall sentence certain, clear and complete and that “[o]nly the so amended provisions therefore prevent[ed] arbitrary sanctioning of criminal offenders for multiple criminal offences as required by the principle of legality”.

13. The applicant appealed against the judgment, arguing that the District Court’s decision lacked a legal basis and was in breach of the principle of the rule of law and the principle nullum crimen et nulla poena sine lege. He also claimed that the primary method of interpreting legal texts should be semantic interpretation. It was only where that method proved unsatisfactory in determining how a certain rule should be applied that other methods of interpretation should be applied. Lastly, the applicant agreed with the District Court that the provision in question could be regarded as unclear, ambiguous and deficient, but pointed out that any possible ambiguities or deficiencies should not be interpreted to his detriment.

14. On 29 May 2012 the Ljubljana Higher Court rejected the appeal lodged by the applicant and upheld the first-instance judgment, reiterating the lower court’s reasoning. In the Higher Court’s opinion, the District Court had correctly assessed that the legislature had not intended to permit individuals convicted of several offences from benefiting from a lower maximum term of imprisonment than they would have had to serve if they had been convicted of only one of those offences. According to the Higher Court, such an interpretation would lead to a situation “defying the law as well as common sense”. 15. The applicant applied to the Supreme Court for the protection of legality (an extraordinary legal remedy), reiterating his arguments.

He also argued that the rule of law was a principle which should not be applied at the courts’ discretion. 16. On 6 December 2012 the Supreme Court by its judgment I Ips 58203/2011 rejected the application for the protection of legality, disagreeing with the applicant that semantic interpretation should take precedence over all other methods of legal interpretation. The Supreme Court referred to the Higher Court’s judgment, pointing out that the latter court’s reasoning evidently showed that the historical interpretation of the rule on combining multiple sentences also had to be taken into account in assessing the aim of the legislature in enacting the provision at issue. That method of interpretation entailed the examination of not only the provision in its original form, as relied on by the applicant, but also the subsequent amendment, which showed the true aim of the provision.

In addition, the Supreme Court relied on the systematic interpretation of the rule in question, emphasising that it could not be interpreted entirely separately from the provisions prescribing that individual prison sentences for various criminal offences must be combined to form an overall sentence. Since under the un-amended 2008 Criminal Code a prison sentence could be imposed for a term not shorter than fifteen days and not longer than thirty years, it was not logical that an overall sentence combining several prison terms, one of which was for thirty years, could be ten years lower than the highest individual prison sentence imposed. According to the Supreme Court, the rules on multiple offences were aimed not at reducing the general maximum prison sentence, but at ensuring that the overall length of several sentences did not exceed the general maximum prison sentence, which in the applicant’s case was thirty years.

17. The applicant lodged a constitutional complaint, reiterating that the imposition of an overall sentence of thirty years’ imprisonment contravened Article 53 § 2 (2) of the Criminal Code, which clearly provided that such a sentence could not exceed twenty years. In the applicant’s opinion, the purpose of the provision at issue could be drawn from interpreting it semantically and no additional means of interpretation were therefore required in order to understand the legislature’s intention. 18. On 24 April 2013 the Constitutional Court dismissed the applicant’s complaint, finding that it did not concern an important constitutional question or entail a violation of human rights with serious consequences for the applicant.

19. On 24 March 2015 the applicant was convicted of another murder committed on an undefined date between 30 June and 15 September 2002. For that murder he was sentenced to thirty years’ imprisonment, but a new overall sentence of thirty years was imposed. The latter overall sentence covered the previous overall sentence imposed by the judgment of 13 January 2012 (see paragraph 13 above), another sentence of four months imprisonment, which in the meantime had been imposed on him following a conviction for yet another criminal offence, and the thirty years’ imprisonment imposed by that last judgment of 24 March 2015. An appeal and an application for the protection of legality by the applicant were dismissed, the latter by the Supreme Court on 2 June 2016.