LĂZĂRESCU ET NEAGU c. ROUMANIE

Secțiunea a patra Cerere nr. 10245/05 și 57369/09 Dan Valentin LĂZĂRESCU împotriva României și Eugen Dan NEAGU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 24 ianuarie 2017 într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Iulia Motoc, Marko Bošnjak, judecători și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererile sus-menționate depuse la datele indicate în tabelul anexat, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie FACUTă de reclamanți, dl Dan Valentin Lăzarescu (solicitarea nr. 10245/05) și dl Eugen Dan Neagu (solicitarea nr. 57369/09) sunt cetățeni români născuți în 1955 și, respectiv, 1958 și rezidenți în Craiova și Budapesta. Dl Eugen Dan Neagu a fost reprezentat de Cristina Gabriela Rachita, avocată în București. Guvernul român ( Faptele prezentelor cauze, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii de terenuri pe care statul român, sub vechiul regim comunist, a instalat piloni care leagă linii electrice de înaltă tensiune. Ei au dobândit proprietatea acestor terenuri după schimbarea regimului politic din 1989, beneficiind de aplicarea legilor privind restituirea bunurilor de proprietate adoptate de Parlament, direct în ceea ce privește reclamantul cererii nr. 10245/05 și prin succesiune în ceea ce privește reclamantul cererii nr. 57369/09. După intrarea în vigoare a ordonanței de urgență a Guvernului nr. 63/1998 privind energia electrică și termică, ulterior a Legii nr. 318/2003 de abrogare și înlocuire a ordonanței respective, reclamanții au dat în judecată societățile care dețin licențe de exploatare a instalațiilor energetice situate pe terenurile lor. Acestea se referă la retragerea pilonilor sau la plata despăgubirilor, sub formă de chirie lunară sau de o anumită sumă de bani, în schimbul restricției privind dreptul de a se bucura de bunurile lor respective pe care le consideră a fi suportate prin exercitarea, de către societățile pârâte, a drepturilor de utilizare și de servitute care ar fi fost recunoscute prin lege. Instanțele naționale au respins acțiunile în justiție ale reclamanților prin decizii definitive (referințele acestora din urmă figurează în anexă) și au arătat că rețelele de producție și distribuție de energie exploatate de societățile pârâte fuseseră construite cu mult înainte ca acestea să fi dobândit proprietatea asupra terenurilor în cauză. Acestea au subliniat faptul că cadrul legislativ în vigoare nu le oferea proprietarilor de bunuri alocate unei rețele de interes public posibilitatea de a percepe chirie, după ce au reamintit că, în conformitate cu Legea nr. 63/98 și cu Legea nr. 318/2003, terenul care servea drept fundație pentru pilonii electrici constituie un bun public. În plus, acestea au considerat că nu s-au dovedit a fi afectate de un prejudiciu cauzat de un fapt care ar fi putut să dea naștere răspunderii civile a societăților pârâte, care ar fi putut da naștere unei despăgubiri în temeiul legislației naționale în vigoare. În acest sens, acestea arătau că simplul fapt că terenurile în litigiu erau traversate prin linii de înaltă tensiune nu putea duce, în sine, la o obligație de reparare în sarcina titularilor de licențe de exploatare a instalațiilor energetice în cauză. O prezentare a dreptului și a practicii interne relevante figurează la punctele 15-18 din cauza Cerna și alții c. România ((dec.), nr. 1040/04, 31 mai 2011). GRIFS Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții denunță exploatarea rețelelor electrice pe terenurile lor respective de către societăți care dețin o licență și le reproșează acestora că nu le-au plătit nici o indemnizație. Având în vedere similitudinea cererilor cu privire la faptele și la problema de fond pe care le ridică, Curtea decide cu privire la joncțiunea acestora (art. 1 din Regulamentul de procedură al Curții).În ceea ce privește obiectul respondenților Reclamanții se plâng, sub unghiul articolului 1 din protocol 1 la Convenție, cu încălcarea dreptului lor de proprietate, pe care îl consideră disproporționată. Această dispoziție se citește după cum urmează Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 10. Guvernul contestă această teză. În ceea ce privește cererea nr. 10245/05, excită neobosirea căilor de atac interne și inaplicabilitatea rațională a dispoziției respective. În ceea ce privește cererea nr. 57369/09, acesta ridică o excepție de la o deficiență de calitate a victimei reclamantului în cauză 11. Curtea consideră că nu este necesar să se examineze aceste excepții, deoarece, în orice caz, cauza reclamanților este inadmisibilă din motivele expuse în continuare. 12. Curtea face trimitere la decizia sa în cauza Cerna și în alte cauze c. România ((dec.), 1030/04, 31 mai 2011), în care proprietarii de terenuri care servesc drept fundație pentru pilonii electrici se plângeau că li se impunea prin legislația națională să lase pilonii respectivi pe proprietatea lor fără a putea percepe o chirie din partea societății exploatatoare. În acest context similar cu cel din prezentele cereri, Curtea a concluzionat că autoritățile naționale au stabilit echilibrul corect care trebuie să fie între interesul public și interesul privat, în ceea ce privește reglementarea utilizării bunurilor. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a considerat că legile naționale adoptate succesiv în domeniul energetic de România conțin garanții procedurale care permit să se asigure că punerea în aplicare a sistemului în cauză și impactul acestuia asupra proprietarului nu au fost nici arbitrare, nici imprevizibile (Cerna și altele, decizia menționată anterior, §§ 38; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Galtieri c. Italia (dec.), nr. 72864/01, 24 ianuarie 2006 și Imobiliar Saffi c. Italia, nr. 2774/93, § 54, CEDH 1999-V. Astfel, Comisia a considerat că aceste legi se referă la exercitarea drepturilor de utilizare și de servire la respectarea principiilor de echitate și de atingere minimă a dreptului de proprietate privată. În acest caz, Curtea a remarcat, de asemenea, că, în ceea ce privește opțiunea de utilizare gratuită a infrastructurii energetice (Cerna și alte instalații), Curtea a remarcat că, în acest caz, nu a existat nicio posibilitate ca aceasta să fie considerată ca fiind o măsură de ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) litera (c) din TFUE. Ales de legislator pentru a reglementa exercitarea drepturilor de utilizare și de servitute pe terenuri care aparțin unor persoane fizice, el a fost legal cu acestea din urmă, nu numai în teorie, dar, de asemenea, în practică, de a obține despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de titularii de licențe de exploatare (ibidem § 40. În acest sens, Comisia a arătat că, în ceea ce privește repararea, criteriile de despăgubire a proprietarilor de terenuri ..................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În această privință, Curtea consideră că nimic nu permite o concluzie diferită. 63/1998 că legislația ulterioară le-a permis reclamanților, prin încheierea unui acord cu societățile care dețin licențe de funcționare în cauză sau, dacă este necesar, prin sesizarea instanței competente în scopul obținerii unei hotărâri judecătorești, să primească despăgubiri pentru efectele prejudiciabile ale lucrărilor desfășurate de aceste societăți în cadrul exercitării de către acestea a drepturilor lor de utilizare și de servitute recunoscute de lege. Or, elementele de care dispune Curtea pentru fiecare cerere arată că persoanele interesate nu au întreprins astfel de demersuri. 15. Curtea arată, de asemenea, că instanțele naționale au respins acțiunile în justiție introduse de solicitanți pe motiv că persoanele interesate nu au demonstrat că au suferit un prejudiciu real. Comisia observă că nu există nicio dovadă că procedurile judiciare în cauză, care au fost efectuate în conformitate cu principiul contradictoriui și în cursul cărora părțile au putut prezenta dovezi în sprijinul argumentelor lor, au fost inechitabile. Aceasta reamintește că, în materie de acțiuni în despăgubire a unui prejudiciu material, care, prin natura lor, solicită ca afirmațiile formulate să fie susținute de diferite elemente de probă, cerința de a se aduce dovada prejudiciului pretins prevăzut de legislația națională ibidem, § fin 16. Având în vedere circumstanțele speciale ale prezentelor specii și după aprecierea generală a faptelor proprii fiecăreia dintre ele, Curtea consideră că autoritățile naționale au adus în discuție echilibrul corect care trebuie să conducă, în ceea ce privește reglementarea utilizării bunurilor, între interesul public și interesul privat. 17. Prin urmare, prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să unească cererile Declară cererile inadmisibile. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 16 februarie 2017. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque adjunct Președinte ANEXĂ Număr de interogare Data de introducere Cerere Data nașterii Locul nașterii Ultima decizie internă definitivă 10245/05 04/03/2005 Dan Valentin LĂZĂRESCU 26/10/1955 Craiova 09/09/2004 instant apel de Craiova 57369/09 04/07/2008 Eugen Dan NEAGU 14/09/1958 București 19/02/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

Requêtes n

os

10245/05 et 57369/09

Dan Valentin LĂZĂRESCU contre la Roumanie

et Eugen Dan NEAGU contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 24 janvier 2017 en un comité composé de

:

Paulo Pinto de Albuquerque,

président,

Iulia Motoc,

Marko Bošnjak,

juges,

et de Andrea Tamietti,

greffier adjoint de section

,

Vu les requêtes susmentionnées introduites aux dates indiquées dans le tableau joint en annexe,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Les requérants, M. Dan Valentin Lăzărescu (requête n

o

10245/05) et M.

Eugen

Dan

Neagu (requête n

o

57369/09) sont des ressortissants roumains nés respectivement en 1955 et en 1958 et résidant respectivement à Craiova et à Budapest. M. Eugen Dan Neagu a été représenté par M

e

Cristina

Gabriela

Răchită, avocate à Bucarest.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté

par son agente, M

me

C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances des présentes espèces

2.

Les faits des présentes causes, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

3.

Les requérants sont les propriétaires de terrains sur lesquels l’État roumain, sous l’ancien régime communiste, avait fait installer des pylônes reliant des lignes électriques à haute tension. Ils ont acquis la propriété de ces terrains après le changement de régime politique de 1989, en bénéficiant de l’application des lois sur la restitution des biens fonciers adoptées par le Parlement, directement s’agissant du requérant de la requête n

o

10245/05 et par voie de succession en ce qui concerne le requérant de la requête n

o

57369/09.

4.

Après l’entrée en vigueur de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n

o

63/1998 sur l’énergie électrique et thermique («

l’OUG n

o

63/98

»), puis de la loi n

o

318/2003 abrogeant et remplaçant ladite ordonnance, les requérants assignèrent en justice les sociétés titulaires des licences d’exploitation des installations énergétiques situées sur leurs terrains. Ils demandaient l’enlèvement des pylônes ou le versement de dommages-intérêts, sous la forme d’un loyer mensuel ou d’une somme d’argent déterminée, en contrepartie de la restriction au droit de jouir de leurs biens respectifs qu’ils estimaient subir par l’exercice, par les sociétés défenderesses, de droits d’usage et de servitude qui auraient été reconnus à celles-ci par la loi.

5.

Les tribunaux nationaux rejetèrent les actions en justice des requérants par des décisions définitives (les références de ces dernières figurent en annexe). Ils relevaient que les réseaux de production et de distribution d’énergie exploités par les sociétés défenderesses avaient été construits bien avant que les requérants n’eussent acquis la propriété des terrains litigieux. Ils soulignaient que le cadre législatif en vigueur ne donnait pas aux propriétaires des biens affectés à un réseau d’utilité publique la possibilité de percevoir un loyer, après avoir rappelé que, selon l’OUG n

o

63/98 et la loi n

o

318/2003, le terrain qui servait de fondation à des pylônes électriques constituait un bien public. Ils considéraient en outre que les requérants n’avaient pas prouvé avoir subi un préjudice tirant son origine d’un fait susceptible d’engager la responsabilité civile des sociétés défenderesses, qui aurait pu donner lieu à une indemnisation en vertu des lois nationales en vigueur. Ils indiquaient à cet égard que le simple fait que les terrains litigieux étaient traversés par des lignes à haute tension ne pouvait donner lieu, en soi, à une obligation de réparation à la charge des titulaires des licences d’exploitation des installations énergétiques en cause.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

6.

Un exposé du droit et de la pratique internes pertinents figure aux paragraphes

15-18 de l’affaire

Cernea et autres c. Roumanie

((déc.), n

o

10307/04, 31 mai 2011).

GRIEFS

7.

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, les requérants dénoncent l’exploitation de réseaux électriques sur leurs terrains respectifs par des sociétés titulaires d’une licence et reprochent à celles-ci de ne leur avoir versé aucune indemnité.

EN DROIT

A.

Sur la jonction

des requêtes

8.

Compte tenu de la similitude des requêtes quant aux faits et au problème de fond qu’elles posent, la Cour décide d’ordonner leur jonction (article

42

§

1 du règlement de la Cour).

B.

Sur l’objet des requêtes

9.

Les requérants se plaignent, sous l’angle de l’article 1 du Protocole

n

o

1 à la Convention, d’une atteinte à leur droit de propriété, qu’ils qualifient de disproportionnée. Cette disposition se lit comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

10.

Le Gouvernement conteste cette thèse. En ce qui concerne la requête n

o

10245/05, il excipe du non-épuisement des voies de recours internes et de l’inapplicabilité

ratione materiae

de la disposition susmentionnée. S’agissant de la requête n

o

57369/09, il soulève une exception tirée d’un défaut de qualité de victime du requérant concerné.

11.

La Cour estime qu’il n’est pas nécessaire de se pencher sur ces exceptions puisque, en tout état de cause, le grief des requérants est irrecevable pour les motifs exposés ci-après.

12.

La Cour se réfère à sa décision dans l’affaire

Cernea et autres c.

Roumanie

((déc.), n

o

10307/04, 31 mai 2011), dans laquelle les propriétaires d’un terrain servant de fondation à des pylônes électriques se plaignaient de se voir imposer par la législation nationale de laisser lesdits pylônes sur leur propriété sans pouvoir percevoir un loyer de la part de la société exploitatrice. Dans ce contexte similaire à celui des présentes requêtes, la Cour a conclu que les autorités nationales avaient ménagé le juste équilibre devant régner, en matière de réglementation de l’usage des biens, entre l’intérêt public et l’intérêt privé. Pour aboutir à cette conclusion, la Cour a considéré que les lois nationales successivement adoptées en matière énergétique par la Roumanie renfermaient des garanties procédurales permettant d’assurer que la mise en œuvre du système en cause et son incidence pour le propriétaire ne fussent ni arbitraires ni imprévisibles (

Cernea

et autres,

décision précitée, §§ 38

‑

39

; voir aussi,

mutatis mutandis

,

Galtieri c. Italie

(déc.), n

o

72864/01, 24 janvier 2006, et

Immobiliare Saffi c. Italie

, n

o

22774/93, § 54, CEDH 1999-V). Elle a ainsi estimé que ces lois subordonnaient l’exercice des droits d’usage et de servitude au respect des principes d’équité et d’«

atteinte minimale au droit de propriété privée

», et qu’elles définissaient clairement les droits et les obligations incombant respectivement aux titulaires de licences d’exploitation des installations énergétiques et aux propriétaires des terrains sur lesquels se trouvaient ces installations (

Cernea et autres

, décision précitée, § 38).

13.

Dans cette affaire, la Cour a également noté que, nonobstant la «

solution de la gratuité

» choisie par le législateur pour régir l’exercice des droits d’usage et de servitude sur des terrains appartenant à des particuliers, il était loisible à ces derniers, non seulement en théorie, mais aussi en pratique, d’obtenir réparation du préjudice causé par les titulaires de licences d’exploitation (

ibidem

, § 40). Elle a relevé à cet égard que, en matière de réparation, les critères d’indemnisation des propriétaires de terrains grevés de droits d’usage et de servitude au bénéfice de titulaires de licences et d’autorisations d’exploitation d’installations énergétiques étaient devenus, au fil des lois nationales successives, de plus en plus précis (

ibidem

, § 41).

14.

Se tournant vers les présentes affaires, la Cour considère que rien ne permet d’aboutir à une conclusion différente. Elle observe que, en l’occurrence, tant l’OUG n

o

63/1998 que la législation ultérieure permettaient aux requérants, par la conclusion d’un accord avec les sociétés titulaires des licences d’exploitation en cause ou, au besoin, par la saisine du tribunal compétent aux fins d’obtention d’une décision de justice, de percevoir un dédommagement pour les effets préjudiciables des travaux réalisés par ces sociétés dans le cadre de l’exercice par elles de leurs droits d’usage et de servitude reconnus par la loi. Or les éléments dont la Cour dispose pour chacune des requêtes font apparaître que les intéressés n’ont pas entrepris de telles démarches.

15.

La Cour relève également que les juridictions nationales ont rejeté les actions en justice intentées par les requérants au motif que les intéressés n’avaient pas prouvé avoir subi un préjudice réel. Elle observe que rien n’indique que les procédures judiciaires en cause, qui ont été menées dans le respect du principe du contradictoire et au cours desquelles les parties ont pu présenter des preuves à l’appui de leurs arguments, aient été inéquitables. Elle rappelle que, en matière d’actions en réparation d’un préjudice matériel, lesquelles, par leur nature, commandent que les assertions formulées soient étayées par différents éléments de preuve, l’exigence que soit apportée la preuve du préjudice allégué prévue par la législation nationale – exigence à laquelle les tribunaux ont jugé qu’il n’avait pas été satisfait en l’occurrence – n’est ni excessive ni arbitraire (

ibidem

, §

40

in

fine

).

16.

Compte tenu des circonstances particulières des présentes espèces, et après appréciation globale des faits propres à chacune d’entre elles, la Cour estime que les autorités nationales ont ménagé en l’occurrence le juste équilibre qui doit régner, en matière de réglementation de l’usage des biens, entre l’intérêt public et l’intérêt privé.

17.

Il s’ensuit que les présentes requêtes sont manifestement mal fondées et qu’elles doivent être rejetées, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de joindre les requêtes

;

Déclare

les requêtes irrecevables.

Fait en français puis communiqué par écrit le 16 février 2017.

Andrea Tamietti

Paulo Pinto de Albuquerque

Greffier adjoint

Président

ANNEXE

N

o

Numéro

de requête

Date d’introduction

Requérant

Date de naissance

Lieu de résidence

Dernière décision interne définitive

10245/05

04/03/2005

Dan Valentin LĂZĂRESCU

26/10/1955

Craiova

09/09/2004

cour d’appel de Craiova

57369/09

04/07/2008

Eugen Dan NEAGU

14/09/1958

Bucarest

19/02/2008

Haute Cour de Cassation et de Justice