DANGULEA c. ROUMANIE ET AUTRES REQUETES

DANGULEA c. ROUMANIE ET AUTRES REQUETES (CtEDO, 2011)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA RĂSPUNSULUI nr. 24318/04 Daniela DANGULEA împotriva României și alte trei cereri (a se vedea lista din anexă) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 6 septembrie 2011 într-un comitet compus din Alvina Gyulumyan, președinte, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, judecători și Marialena Tsirli, membru adjunct al secțiunii, Având în vedere cererile menționate anterior, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, după ce au intenționat, face următoarea decizie FACUTĂ reclamanții, ale căror nume și numere de cereri figurează în anexă, sunt resortisanți români. Guvernul românesc ( A fost reprezentat de agentul său, dl Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietari de terenuri pe care statul România, în timpul vechiului regim comunist, a instalat piloni care leagă liniile electrice de înaltă tensiune. Aceste terenuri au fost achiziționate de către solicitanți după schimbarea regimului politic românesc, în 1989, în conformitate cu legile de restituire a fondului de teren adoptate de Parlament sau prin succesiune. După intrarea în vigoare a ordinului de urgență al guvernului n 63/1998 privind energia electrică și termică (denumită în continuare "LEG") n 63/98 În cazul în care, în conformitate cu art. 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999, se aplică art. 108 alineatul (3) litera (b) din TFUE, se aplică art. 108 alineatul (3) litera (c) din TFUE. Acțiunile în justiție ale reclamanților au fost respinse prin decizii. Instanțele interne au menționat că rețelele de producție și distribuție de energie ale societăților pârâte au fost construite cu mult timp înainte ca reclamanții să-și fi dobândit dreptul de proprietate pe terenurile în cauză. 63/98, terenul care servea drept fundație pentru pilonii electrici constituia un bun public; ei subliniau că cadrul legislativ în vigoare nu le oferea proprietarilor de bunuri alocate unei rețele de utilitate publică posibilitatea de a percepe chirie. Instanțele au constatat, de asemenea, că tribunalele nu au demonstrat că au suferit un prejudiciu cauzat de un fapt care implică răspunderea civilă a pârâtelor care ar fi putut da naștere unei despăgubiri în temeiul legislației naționale în vigoare. În această privință, acestea au arătat că simplul fapt că terenurile în litigiu erau traversate prin linii de înaltă tensiune nu putea duce, în sine, la o obligație de reparare în sarcina titularului autorizației de exploatare a capacității energetice în cauză. Un rezumat complet al dreptului și practicii interne relevante se află la punctele 15-18 din cauza Cerna și alții c. România 1040/04, (dec.), 31 mai 2011). GRIFS Invocând în principal art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, reclamanții se plâng de exploatarea retelelor electrice pe terenurile lor respective de către societăți care dețin proprietatea asupra uneia licență care nu le-a plătit nici cea mai mică indemnizație. Susținând că terenul lor nu a fost niciodată expropriat pentru cauză de interes public conform procedurilor prevăzute de legislația națională, acestea acordă mai mult decât existența unei căi de atac interne care le-ar permite să obțină daune pentru a compensa restricția dreptului de a se bucura de dreptul lor bunuri din cauza drepturilor de utilizare și de servitute recunoscute de lege în favoarea titularilor de licențe de exploatare a instalațiilor energetice în cauză. De asemenea, ei se plâng, din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din Convenție, că nu au obținut câștig de cauză în procedurile care s-au desfășurat în fața instanțelor naționale după ce au dat în judecată aceste societăți. 1. În ceea ce privește această teză. 10. Curtea amintește că, pe parcursul unei decizii recente pronunțate într-o cauză împotriva României, care, ca și în speță, se referea la obligația pe care o avea asupra reclamanților legislația națională de a lăsa pilonii electrici pe proprietatea lor, fără a putea percepe chirie din partea societății care deținea o autorizație de exploatare a pilonilor, aceasta a concluzionat că autoritățile naționale au pus în aplicare echilibrul corect care trebuia să guverneze în materie de reglementare a utilizării bunurilor între interesul public și interesul privat ( Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a subliniat că legile naționale succesive în materie de energie adoptate de țara pârâtă conțin garanții procedurale care să garanteze că punerea în aplicare a sistemului și impactul acestuia asupra proprietarului nu sunt arbitrare sau imprevizibile (a se vedea Cernea și alții), Decizia menționată anterior, punctul 38 și, mutatis mutandis, Galtieri c. Italia, n 72864/01, (dec.), 24 ianuarie 2006, Imobiliar Saffi c. Italia, 2774/93, § 54, CEDO 1999-V. Aceasta a considerat, pe de o parte, că aceste legi se referă la exercitarea dreptului de utilizare și de servitute la respectarea principiilor de echitate și a dreptului minim la proprietate privată și că acestea au definit în mod clar drepturile și obligațiile care le revin Deținătorul licențelor de exploatare a instalațiilor energetice și proprietarii terenurilor pe care se află aceste instalații (Cerna alții, decizia menționată anterior, punctul 38). Curtea a remarcat, pe de altă parte, că, în pofida soluției gratuitate pentru care legiuitorul optase să reglementeze exercitarea drepturilor de utilizare și de servitute pe terenuri care aparțin particularilor, aceasta era legală acestora din urmă, nu numai în teorie, ci și în practică, de a obține despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de titularii de licențe de exploatare ( În această privință, Curtea a arătat că, în ceea ce privește repararea, criteriile de despăgubire ale proprietarilor de terenuri ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Cauza Cernea și alții , decizia menționată anterior, punctul 41). 12. În sensul prezentelor cauze, nimic nu permite Curții să ajungă la o concluzie diferită. Contrar afirmațiilor reclamanților (punctul 7 in fine de mai sus), atât la OUG n 63/1998 ca legislația ulterioară să se aplice persoanelor interesate, prin încheierea unui acord cu titularii de licențe de exploatare sau, dacă este necesar, prin obținerea unei hotărâri judecătorești, să primească despăgubiri pentru efectele dăunătoare ale lucrărilor desfășurate în exercitarea dreptului de utilizare și de servitute recunoscut de lege în favoarea societăților care dețin licențe. Elementele de care dispune Curtea în fiecare dintre cereri arată că persoanele interesate nu au inițiat proceduri pentru a obliga societățile în cauză să încheie astfel de acorduri cu acestea 13. Simplul fapt că respondenții nu au obținut câștig de cauză în acțiunile introduse în fața instanțelor naționale care vizau retragerea pilonilor sau obținerea unei chirii nu poate pune nici o îndoială cu privire la eficiența de fapt sau în drept a căilor de care dispuneau în dreptul intern pentru a obține repararea eventualei prejudicii a acestora. În această privință, Curtea arată că instanțele naționale au respins acțiunile pe care reclamanții le-au sesizat pe motiv că părțile interesate nu au demonstrat că au suferit un prejudiciu real. Nu există nicio dovadă că procedurile judiciare în cauză, efectuate în conformitate cu principiul contradictoriei și în cursul cărora părțile au putut prezenta dovezi în sprijinul argumentelor lor, au fost inechitabile. În materie de acțiuni în despăgubire a unui prejudiciu material, care, prin natura lor, solicită ca afirmațiile avansate să fie susținute de diferite elemente de probă, obligația de a se aduce dovada prejudiciului pretins prevăzut de legislația națională Cernea și alții, decizia menționată anterior, § in filé și, a eryro Danev c. Bulgaria, n 9411/05, § 32-37, 2 septembrie 2010, Iovciov c. Bulgaria, n 41211/98, § 146, 2 februarie 2006 și Elefteriadis c. România, n 38427/05, § 54, 25 ianuarie 2011 14. În măsura în care cauza reclamanților ar putea fi considerată ca o reproșare a autorităților de a nu fi efectuat exproprierea terenului lor, Curtea consideră că, chiar dacă exproprierea terenurilor în cauză le-ar fi conferit reclamanților dreptul la compensație, nu există nicio dovadă că aceasta ar fi servit mai bine scopurilor de interes general vizate de politica în cauză (Cernea) În acest sens, Curtea amintește că, într-un domeniu atât de complex și de delicat precum cel al strategiei naționale în domeniul energiei, la o marjă largă de apreciere pentru punerea în aplicare a politicilor sale de interes general. În acest caz, Curtea nu poate înlocui propria sa apreciere cu cea a autorităților naționale în ceea ce privește mijloacele cele mai adecvate pentru atingerea, la nivel intern, a rezultatelor vizate de o politică publică (Cerna și altele, decizia menționată anterior, § 42). Având în vedere circumstanțele speciale ale acestor cereri și după ce a efectuat o apreciere globală a faptelor fiecăreia dintre acestea, Curtea consideră că autoritățile naționale au adus în discuție echilibrul corect care trebuie să guverneze în materie de reglementare a utilizării bunurilor între interesul public și interesul privat. 16. Prin urmare, este evident greșit întemeiat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. 17. Al doilea Õ al reclamanților, întemeiat pe art. 6 1 din Convenție, se referă la partea din spate a acțiunilor în justiție pe care le-au inițiat în fața instanțelor naționale în scopul de a obține retragerea pilonilor și acordarea de daune-interese. Este o jurisprudență constantă că Curtea nu are ca sarcină să cunoască erori de fapt sau de drept săvârșite de o instanță internă, interpretarea legislației interne care revin în primul rând autorităților naționale și, în special, curților și instanțelor (Tejedor García c. Spania, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-VIII, p. 2796, § 31, și Garcίa Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999-I. După cum Curtea tocmai a observat pe teren la art. 1 din Protocolul nr. 1, nu există nicio dovadă că procedurile desfășurate în acțiunile întreprinse de solicitanți la nivel național au fost inechitabile. Părțile interesate au beneficiat de o procedură contradictorie și au putut, în diferitele etape ale acesteia, să prezinte argumentele de fapt și de drept pe care le considerau relevante pentru apărarea cauzei lor. El nu face parte din Curtea a Uniunii Europene să aprecieze ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță națională să adopte o astfel de decizie mai degrabă decât alta. Dacă ar face-o, ar ignora limitele misiunii sale (Kemmache c. Franța (n, Hotărârea din 24 noiembrie 1994, seria A n 88, § 44). În cazul de față, aceasta nu identifică niciun semn de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, Curtea, în unanimitate, declară cererile inadmisibile. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan adjuncta președintă Anexă la cererea reclamantului Data nașterii reclamantului Locul de reședință al reclamantei Data la care a fost introdusă cererea Numele reprezentantului Ultima decizie internă definitivă 24318/04 Daniela DANGULEA 17/03/1952 Arad 15/04/2004 Hotărârea definitivă din 15 octombrie 2003 a tribunalului județal d mai .Arad 14023/06 M. Corneliu DIACONESCU Elena DIACONESCU 12/01/1960 9/10/1932 Ramnicu-Valcea 03/04/2006 Madalina Cristina BENIOG Hotărârea definitivă a Tribunalului din Pitesti din 10 octombrie 2005. 28236/06 domnul Mihai GRIGORCIUC 19/02/1945 Suceava 04/07/2006 domnul Ioan CZELLER Hotărârea definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 8 martie 2006 16304/08 Mariana DIACONU 23/02/1954 Petrești, Dambovița 27/03/2008 Hotărârea definitivă a Curții de Apel din Ploiesti din 30 noiembrie 2007.

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

Requête n

o

24318/04

Daniela DANGULEA contre la Roumanie

et 3 autres requêtes

(voir liste en annexe)

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 6 septembre 2011 en un comité composé de

:

Alvina Gyulumyan,

présidente,

Luis López Guerra,

Nona Tsotsoria,

juges,

et de Marialena Tsirli,

greffière adjointe de section,

Vu les requêtes susmentionnées,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Les requérants, dont les noms et numéros de requêtes figurent en annexe, sont des ressortissants roumains. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

2.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

3.

Les requérants sont propriétaires de terrains sur lesquels l’Etat

roumain, pendant l’ancien régime communiste, a fait installer des pylônes reliant des lignes électriques à haute tension. Ces terrains furent acquis par les requérants après le changement du régime politique roumain, en 1989, en vertu des lois de restitution du fond foncier adoptées par le

Parlement ou par voie de succession.

4.

Après l’entrée en vigueur de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n

o

63/1998 sur l’énergie électrique et thermique (ci-après «

l’OUG n

o

63/98

»), les requérants assignèrent en justice les titulaires de licences d’exploitation des installations énergétiques situées sur leurs terrains, demandant la levée des pylônes ou des dommages-intérêts sous la forme d’un loyer mensuel ou d’une somme d’argent déterminée en contrepartie de la restriction au droit de jouir de leurs biens respectifs en raison du droit d’usage et de servitude reconnu par la loi en faveur des sociétés défenderesses.

5.

Les actions en justice des requérants furent rejetées par des décisions

définitives des tribunaux nationaux (dont les références figurent en annexe). Les tribunaux internes relevaient que les réseaux de production et de distribution d’énergie exploitées par les sociétés défenderesses avaient été construits bien longtemps avant que les requérants aient acquis leur droit de propriété sur les terrains litigieux. Rappelant qu’en vertu de l’OUG

n

o

63/98, le terrain qui servait de fondation aux pylônes électriques constituait un bien public, ils soulignaient que le cadre législatif en vigueur ne donnait pas aux propriétaires des biens affectés à un réseau d’utilité publique la possibilité de percevoir un loyer. Les tribunaux constataient en outre que les requérants n’avaient pas prouvé avoir subi un préjudice né d’un fait engageant la responsabilité civile des défenderesses qui aurait pu donner lieu à une indemnisation en vertu des lois nationales en vigueur. Ils indiquaient à cet égard que le simple fait que les terrains litigieux étaient traversés par des lignes de haute tension ne pouvait pas donner lieu, en soi, à une obligation de réparation à la charge du titulaire de l’autorisation d’exploitation de la capacité énergétique en cause.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

6.

Un résumé exhaustif du droit et de la pratique interne pertinents se trouve aux paragraphes 15-18 de l’affaire

Cernea et autres c. Roumanie

(n

o

10307/04, (déc.), 31 mai 2011).

GRIEFS

7.

Invoquant principalement l’article 1 du Protocole n

o

1 de la Convention, les requérants se plaignent de l’exploitation de reseaux électriques sur leurs terrains respectifs par des sociétés titulaires d’une

licence qui ne leur a pas versé la moindre indemnité. En faisant valoir que leurs terrains n’ont jamais été expropriés pour cause d’intérêt public selon les procédures prévues par la législation nationale, ils allèguent de l’inexistence d’une voie de recours interne qui leur permettrait d’obtenir des dommages-intérêts pour compenser la restriction au droit de jouir de leurs

biens en raison des droits d’usage et de servitude reconnus par la loi en faveur des titulaires de licences d’exploitation des installations énergétiques en cause.

8.

Ils se plaignent aussi, sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, qu’ils n’ont pas obtenu gain de cause dans les procédures qui se sont déroulées devant les tribunaux nationaux après qu’ils aient assigné en justice lesdites sociétés.

EN DROIT

9.

Le premier grief porte sur l’atteinte disproportionnée alléguée par les requérants à leur droit de propriété garanti par l’article

1 du Protocole n

o

10.

La Cour rappelle qu’à l’occasion d’une récente décision rendue dans une affaire contre la Roumanie qui portaient, comme en l’espèce, sur l’obligation que faisait peser sur les requérants la législation nationale de laisser les pylônes électriques sur leur propriété sans pouvoir percevoir de loyer de la part de la société titulaire d’une autorisation d’exploitation desdits pylônes, elle a conclu que les autorités nationales avaient ménagé le juste équilibre qui devait régner en matière de réglementation de l’usage des biens entre l’intérêt public et l’intérêt privé (

Cernea et autres c. Roumanie

, (déc.), n

o

10307/04, § 45, 31 mai 2011). Pour aboutir à cette conclusion, la Cour a souligné que les lois nationales successivement adoptées en matière énergétique par le pays défendeur renfermaient des garanties de procédure assurant que la mise en œuvre du système et son incidence pour le propriétaire ne soient ni arbitraires ni imprévisibles (voir

Cernea

et autres,

décision précitée, § 38 et,

mutatis mutandis

,

Galtieri c. Italie

, n

o

72864/01, (déc.), 24

janvier 2006,

Immobiliare Saffi c. Italie

, n

o

22774/93, § 54, CEDH 1999-V). Elle a estimé, d’une part, que ces lois subordonnaient l’exercice du droit d’usage et de servitude au respect des principes d’équité et de l’atteinte minimale au droit de propriété privée et qu’elles définissaient clairement les droits et les obligations incombant respectivement aux

titulaires de licences d’exploitation des installations énergétiques et aux propriétaires des terrains sur lesquels se trouvent ces installations (

Cernea

et

autres

, décision précitée, § 38).

11.

La Cour a noté, d’autre part, que, nonobstant la solution de la gratuité pour laquelle le législateur avait opté pour régir l’exercice des droits d’usage et de servitude sur des terrains appartenant aux particuliers, il était loisible à ces derniers, non seulement en théorie, mais aussi en pratique, d’obtenir réparation du préjudice causé par les titulaires de licences d’exploitation (

Cernea et autres

, décision précitée, § 40). La Cour a relevé à cet égard qu’en matière de réparation, les critères d’indemnisation des propriétaires de terrains grevés de droits d’usage et de servitude aux bénéfice de titulaires de licences et d’autorisations d’exploitation d’installations énergétiques étaient devenus, au fil des lois nationales successives, de plus en plus précis (

Cernea et autres

, décision précitée, §

41).

12.

Se tournant vers les présentes affaires, rien ne permet à la Cour d’aboutir à une conclusion différente. Contrairement aux allégations des requérants (paragraphe 7

in fine

ci-dessus), tant l’OUG n

o

63/1998 que la législation ultérieure permettaient en l’occurrence aux intéressés, en concluant un accord avec les titulaires de licences d’exploitation ou, au besoin, en obtenant une décision de justice, de percevoir un dédommagement pour les effets préjudiciables des travaux réalisés dans l’exercice du droit d’usage et de servitude reconnu par la loi en faveur des sociétés titulaires de licences. Les éléments dont la Cour dispose dans chacune des requêtes font apparaître que les intéressés n’ont pas engagé de procédures visant à obliger lesdites sociétés à conclure avec eux de tels accords.

13.

Le simple fait que les requérants n’aient pas obtenu gain de cause dans les actions introduites devant les tribunaux nationaux qui visaient le retrait des pylônes ou l’obtention d’un loyer ne saurait jeter un doute sur l’efficacité en fait ou en droit des voies dont ils disposaient en droit interne pour obtenir la réparation de leur éventuel préjudice. La Cour relève à cet égard que les tribunaux nationaux ont rejeté les actions dont les requérants les avaient saisis au motif que les intéressés n’avaient pas prouvé avoir subi un préjudice réel. Rien n’indique que les procédures judiciaires en cause, menées dans le respect du principe du contradictoire et au cours desquelles les parties ont pu présenter des preuves à l’appui de leur arguments ait été inéquitables. En matière d’actions en réparation d’un préjudice matériel, lesquelles, par leur nature, commandent que les allégations avancées soient étayées par différents éléments de preuve, l’exigence que soit apportée la preuve du préjudice allégué prévue par la législation nationale – exigence à laquelle les tribunaux ont jugé qu’il n’avait pas été satisfait en l’espèce – n’est ni excessive ni arbitraire (voir

Cernea

et autres

, décision précitée, §

40

in fine

et,

a contrario

,

Danev c. Bulgarie

, n

o

9411/05, §§

32-37, 2

septembre

2010,

Iovtchev c. Bulgarie

, n

o

41211/98, § 146, 2

février

2006 et

Elefteriadis c. Roumanie

, n

o

38427/05, § 54, 25

janvier 2011).

14.

Dans la mesure où le grief des requérants pourrait s’interpréter comme un reproche fait aux autorités de ne pas avoir procédé à l’expropriation de leur terrain, la Cour considère que, même si l’expropriation des terrains litigieux aurait conféré aux requérants un droit à compensation, rien ne prouve qu’elle aurait mieux servi les buts d’intérêt général visés par la politique en cause (

Cernea

et autres

, décision précitée, §

42). La Cour rappelle à cet égard que, dans un domaine aussi complexe et délicat que celui de la stratégie nationale en matière énergétique, l’Etat jouit d’une large marge d’appréciation pour mener ses politiques d’intérêt général. Dès lors qu’il n’y a pas eu là un choix manifestement arbitraire ou déraisonnable, la Cour ne saurait substituer sa propre appréciation à celle des autorités nationales quant aux moyens les plus appropriés pour atteindre, au niveau interne, les résultats visés par une politique publique (

Cernea

et autres

, décision précitée, § 42).

15.

Compte tenu des circonstances particulières de ces requêtes, et après avoir procédé à une appréciation globale des faits de chacune d’entre elles, la Cour estime que les autorités nationales ont ménagé en l’occurrence le juste équilibre qui doit régner en matière de réglementation de l’usage des biens entre l’intérêt public et l’intérêt privé.

16.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

17.

Le second grief des requérants, tiré de l’article 6

§

1 de la Convention, porte sur l’issue des actions en justice qu’ils ont engagées devant les juridictions nationales afin d’obtenir le retrait des pylônes et l’octroi de dommages-intérêts. Il est de jurisprudence constante que la Cour n’a pas pour tâche de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, l’interprétation de la législation interne incombant au premier chef aux autorités nationales, et spécialement aux cours et tribunaux (

Tejedor

García c. Espagne

, arrêt du 16

décembre

1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-VIII, p. 2796, § 31, et

Garcίa Ruiz c. Espagne

[GC], n

o

30544/96, §

28, CEDH 1999-I). Comme la Cour vient de l’observer sur le terrain de l’article 1 du Protocole n

o

1, rien ne prouve que les procédures menées dans les actions engagées par les requérants au niveau national aient été inéquitables. Les intéressés ont bénéficié d’une procédure contradictoire et ont pu, aux différents stades de celle-ci, présenter les arguments de fait et de droit qu’ils estimaient pertinents pour la défense de leur cause. Il n’appartient pas à la Cour d’apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre. Si elle le faisait, elle méconnaîtrait les limites de sa mission (

Kemmache c.

France (n

o

3)

, arrêt du 24

novembre 1994, série A n

o

296-C, p. 88, § 44). En l’occurrence, elle ne décèle aucun signe d’iniquité ou d’arbitraire, et le simple fait que les tribunaux, par des décisions motivées, aient statué en faveur de la partie adverse ne suffit pas à mettre en doute le caractère équitable des procédures en cause.

18.

Il s’ensuit que ce grief est également manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

les requêtes irrecevables.

Marialena Tsirli

Alvina Gyulumyan

Greffière adjointe

Présidente

ANNEXE

N

o

de la requête

Nom de la partie requérante

Date de naissance de la partie requérante

Lieu de résidence de la partie requérante

Date d’introduction de la requête

Nom du représentant

Dernière décision interne définitive

24318/04

M

me

Daniela DANGULEA

17/03/1952

Arad

15/04/2004

-

arrêt définitif du 15 octobre 2003 du tribunal départemental d’Arad

14023/06

M. Corneliu DIACONESCU

et

M

me

Elena DIACONESCU

12/01/1960

9/10/1932

Râmnicu-Vâlcea

03/04/2006

M

me

Madalina Cristina

BENIOG

arrêt définitif de la cour d’appel de Pitesti du 10 octobre 2005.

28236/06

M. Mihai GRIGORICIUC

19/02/1945

Suceava

04/07/2006

M. Ioan CZELLER

arrêt définitif l’arrêt de la Haute Cour de Cassation et de Justice du 8 mars 2006

16304/08

M

me

Mariana DIACONU

23/02/1954

Petrești, Dâmbovița

27/03/2008

-

arrêt définitif de la cour d’appel de Ploiesti du 30 novembre 2007.