SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 6193/12 SOCIETATE EDELWEISS GESTIONAREA ȘI Christian PIRE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 31 ianuarie 2017 într-un comitet compus din Síofra O Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 13 ianuarie 2012, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, având în vedere observațiile prezentate de către agentul guvernului belgian în calitate de terț implicat, După ce a luat act de acest lucru, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamanții, societatea Edelweiss Management, societate de drept francez, al cărei sediu este la Paris, și domnul Christian Pire, resortisant belgian, născut în 1961 și rezident în Annecy, au fost reprezentați în fața Curții de către domnul P. Spinosi, avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație. Guvernul francez a fost reprezentat de agentul său, dl F. Alabrune, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Recurenta este o societate de administrare a portofoliului de valori mobiliare înființată în 2004, pe care reclamantul o prezidează Comitetul executiv. La 7 martie 2007, în urma unei scrisori trimise de auditorul a trei fonduri comune de plasament, care a raportat probleme legate de metoda lor de evaluare și nereguli privind evaluarea unei linii de titluri de valoare necotate, secretarul general al Autorității pentru Piețe Financiare (AMF) a decis să efectueze un control al respectării obligațiilor sale profesionale de către recurentă. La 12 septembrie 2007, raportul de control i-a fost comunicat acesteia din urmă. La 5 noiembrie 2007, Comisia și-a prezentat observațiile ca răspuns. La 22 februarie 2008, președintele L : obiecții întemeiate pe combinarea efectelor de pârghie și pe plafonarea performanței fondurilor în cauză; obiecții privind respectarea obiectivelor de gestionare a reclamanților și a informațiilor acestora; o plângere privind publicitatea către potențialii clienți; un motiv privind evaluarea instrumentelor financiare necotate. Aprilie 2008, Colegiul a decis, împotriva societății reclamante, retragerea aprobării programului de activitate specializat privind administrarea OPCVM-ului contractual cu sau fără efect de levier 10. Printr-o decizie din 26 februarie 2009, Comisia pentru sancțiuni în cazul mai multor state membre a considerat că deficiențele reproșate au fost caracterizate și că au fost deosebit de grave; Comisia a aplicat o sancțiune pecuniară în valoare de 300 000 EUR (EUR) societății reclamante, precum și o condamnare și o sancțiune pecuniară în valoare de 30 000 EUR reclamantului. 11. De asemenea, Comisia a decis, în conformitate cu articolul L 621-15 V din Codul monetar și financiar (denumit în continuare "FMI") să își publice decizia în buletinul de anunțuri legale obligatorii, precum și pe site-ul internet și în revista AMF, din următoarele motive: Pe de o parte, legiuitorul a ascultat cerințele de interes general referitoare la loialitatea pieței, la transparența operațiunilor și la protecția deponenților care stau la baza competenței de sancțiune a Comisiei și a luat în considerare interesul pe care îl acordă, pentru securitatea juridică a tuturor operatorilor, astfel încât aceștia, având acces la deciziile pronunțate, să poată înțelege mai bine conținutul normelor pe care trebuie să le respecte, pe de altă parte, pentru a evita ca o astfel de măsură să ducă la punerea în discuție a consecințelor prea dăunătoare; [...] nicio circumstanță a speculei nu este de natură să demonstreze că publicarea deciziei ar duce, având în vedere aceste cerințe, la consecințe disproporționate asupra situației [reclamanților] La sfârșitul deciziei, s-a precizat, de asemenea, că aceasta putea face obiectul unei acțiuni în fața Consiliului de Stat în condițiile prevăzute la articolele R. 621-44-R. 621-46 din CMF 13. La 7 mai 2009, decizia de sancționare a fost publicată pe site-ul internet al La 14 mai 2009, reclamanții au înaintat Consiliului de Stat o cerere în cauză și o acțiune pe fond împotriva deciziei Comisiei privind sancțiunile. Ei au solicitat suspendarea deciziei atacate și retragerea acesteia de pe site-ul internet al I Ei au susținut că publicarea era de natură să aducă o încălcare gravă și iremediabilă imaginii și reputației profesionale a acestora. 15. Prin ordonanța din 1 iulie 2009, judecătorul din Consiliul de Stat al Consiliului a considerat că nu există dubii serioase cu privire la legalitatea deciziei. Cu toate acestea, el a suspendat-o pe motiv că, având în vedere rezultatele negative ale societății ca urmare a retragerii parțiale a aprobării, sancțiunea pecuniară de 300 000 EUR pusă în sarcina sa ar fi putut afecta capitalul propriu în condiții care puneau în discuție respectarea raportului prudențial prevăzut la art. 312-3 din Regulamentul general al AMF și ar fi putut duce la retragerea aprobării societății. El i-a invitat pe cei de la AMF să menționeze această suspendare pe site-ul său. În ceea ce privește restul, el a considerat că publicațiile ordonate prin decizia contestată nu au creat o situație de urgență, ținând cont de faptul că retragerea autorizației parțiale a avut loc la 1 aprilie 2008, făcut public și necontestat de societate (...), comportamentul societății și al conducătorilor acesteia fiind deja cunoscut de investitori (...) Reclamanții au solicitat Consiliului de Stat să anuleze decizia Comisiei privind sancțiunile și au susținut, printre altele, că publicarea sancțiunii aduce atingere prezumției de nevinovăție și au denunțat rapiditatea cu care a fost pusă în aplicare, spre deosebire de alte decizii ale autorității de reglementare. 17. Prin hotărârea din 13 iulie 2011, Consiliul de Stat a confirmat în esență decizia Comisiei privind sancțiunile. Cu toate acestea, Consiliul a informat cu privire la faptul că investițiile efectuate în numele reclamanților nu erau adaptate situației lor și a readus sancțiunea pecuniară pronunțată împotriva societății reclamante la 80 000 EUR și cea pronunțată împotriva reclamantului la 25 000 EUR. Cu privire la încălcarea articolului 6 alineatul (2) din Convenție, Consiliul de Stat a luat în considerare următoarele aspecte: În cazul în care se pronunță sancțiunea suplimentară de publicare a deciziei sale, se consideră că a admis în mod legal neajunsurile care o stau la baza acesteia și că, în cazul în care sancțiunea ar fi ulterior considerată ilegală, persoanele sancționate ar putea obține, în plus față de anularea sa, despăgubirea prejudiciului cauzat de publicarea sa anterior deciziei de anulare; având în vedere, pe de altă parte, că singura împrejurare care a stat la baza faptului că Comisia de sancțiuni ar fi făcut publicarea deciziei de sancționare în litigiu mai rapid decât alte decizii de sancționare nu afectează legalitatea sancțiunii de publicare; Având în vedere, în cele din urmă, că nu rezultă din faptul că publicarea deciziei de sancționare în litigiu a cauzat un prejudiciu disproporționat reclamanților; întrucât prezenta decizie, care reformează sancțiunile pecuniare aplicate, implică totuși ca AMF să menționeze acest lucru pe site-ul său web Consiliul de Stat a solicitat Curții să menționeze hotărârea sa pe site-ul său web. Dreptul relevant 19. Dispozițiile relevante privind procedura de sancționare în fața Comisiei pentru sancțiuni în materie de sancțiuni în materie de sancțiuni în materie de sancțiuni în materie de sancțiuni în materie de sancțiuni în materie de sancțiuni în materie penală au fost recent amintite de Curte în Hotărârea X și Y c. France 48158/11, §§ 29 și s., 1 septembrie 2016), la care se face trimitere 20. Pe de altă parte, articolul L 621-15 din CMF este astfel exprimat în mod explicit. (...) V. - Decizia Comisiei privind sancțiunile este făcută publică în publicațiile, ziarele sau suporturile pe care le desemnează, într-un format proporțional cu vinovăția comisă și cu sancțiunea aplicată. Cheltuielile sunt suportate de persoanele sancționate. Cu toate acestea, în cazul în care publicarea riscă să perturbe grav piețele financiare sau să cauzeze un prejudiciu disproporționat părților în cauză, decizia Comisiei poate prevedea că aceasta nu va fi publicată. La art. 28 alineatul (2) din Directiva 2004/109/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 decembrie 2004 privind armonizarea obligațiilor de transparență referitoare la informațiile referitoare la emitenții ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată, cum ar fi cele menționate la momentul faptelor, se citea după cum urmează [...] Statele membre autorizează autoritatea competentă să facă publică orice măsură luată sau sancțiune aplicată pentru nerespectarea dispozițiilor adoptate în temeiul prezentei directive, cu excepția cazurilor în care divulgarea lor ar pune în pericol grav piețele financiare sau ar cauza prejudicii disproporționate părților în cauză. Invocând art. 6 alineatul (2) din Convenție, reclamanții susțin că publicarea deciziei Comisiei privind sancțiunile, înainte ca Consiliul de Stat să ia o hotărâre cu privire la acțiunile lor, a încălcat prezumția de nevinovăție. Reclamanții susțin că publicarea deciziei Comisiei privind sancțiunile în cazul L.A.F. luate împotriva acestora cu privire la buletinul anunțurilor legale obligatorii, precum și cu privire la site-ul internet și în revista L.A.F., înainte ca aceasta să devină definitivă, constituie o încălcare a dreptului lor la prezumția de nevinovăție. § 2 din Convenție, formulat după cum urmează: Ei susțin că o astfel de publicație nu își recunoaște dreptul la prezumția de nevinovăție, din moment ce decizia de sancțiune nu a devenit definitivă; ei adaugă că au suferit o încălcare nejustificată și disproporționată a onoarei, reputației și credibilității lor, ca urmare a acestei publicații, în timp ce aveau încă posibilitatea de a-și declara nevinovăția. Ei susțin că această posibilitate pentru Comisie de sancțiuni cu privire la publicarea deciziilor de sancțiune este foarte criticată în dreptul intern. Reclamanții consideră că aceasta depășește legislația europeană pe această temă. Ei adaugă că mulți autori doresc să se pună în aplicare un principiu de anonimizare a deciziilor de sancțiune până la epuizarea căilor de atac. În cele din urmă, reclamanții susțin că protecția prezumției de nevinovăție nu poate înceta să se aplice în apel numai din cauza faptului că procedura de primă instanță a condus la condamnarea la 25. Guvernul susține că Comisia pentru sancțiuni în materie penală AMF trebuie privită ca fiind o decizie a unei acuzații penale în sensul art. 6 din Convenție. El adaugă că sancțiunile pronunțate de aceasta au un caracter executoriu, deși sunt încă susceptibile de recurs. Guvernul indică faptul că publicarea sancțiunilor nu este automată, ci constituie o sancțiune suplimentară care vizează asigurarea transparenței și a bunei funcționări a pieței. El susține că această sancțiune de publicare face obiectul unui control aprofundat al proporționalității din partea judecătorului, care asigură un echilibru între cerințele de reglementare și gravitatea prejudiciului care ar putea rezulta pentru persoanele condamnate. Acest control poate avea loc, ca și în cazul de față, chiar înainte ca acțiunea să fie examinată pe fond. În cele din urmă, guvernul subliniază că, în ipoteza în care condamnarea sau sancțiunea de publicare ar fi anulate, este de competența statului AMF să publice decizia de anulare în aceleași condiții ca și cele în care a fost publicată această sancțiune. Guvernul belgian consideră că este necesar să se aibă în vedere faptul că decizia publicată de AMF conține în mod sistematic mențiunea în care poate face obiectul unei căi de atac și că, în cazul în care se introduce o astfel de cale de atac, monitorizarea acesteia va fi asigurată în marja publicării pe site-ul internet al AMF. De asemenea, se afirmă că publicarea hotărârilor de sancțiune pronunțate în acest domeniu este conformă cu art. 29 din directiva privind transparența (Directiva 2004/109/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 decembrie 2004 privind armonizarea obligațiilor de transparență în ceea ce privește informația referitoare la emitenții ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată), precum și la art. 34 din Regulamentul (UE) nr. +46 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 aprilie 2014 privind abuzul de piață, care tinde să impună publicarea imediată a deciziilor de sancțiuni luate de autoritățile de reglementare, cu condiția de a informa cu privire la existența unei căi de atac și la rezultatul său ulterior. Aprecierea Curții 27. Curtea amintește că, deși principiul prezumției de nevinovăție consacrat la alineatul (2) din art. 6 figurează printre elementele procesului penal echitabil prevăzut la art. 6 alineatul (1), acesta nu se limitează la o garanție procedurală în materie penală: domeniul său de aplicare este mai extins și impune ca Lagardère c. Franța , n 18851/07, § 73, 12 aprilie 2012). 28. Ea reamintește, de asemenea, că art. 6 alin. (2) din Convenția nu împiedică autoritățile competente să facă referire la condamnarea existentă a reclamantului, în timp ce problema vinovăției sale nu a fost rezolvată definitiv ( Konstas c. Grecia, n 53466/07, § 34, 24 mai 2011). Astfel, este evident că condamnarea reclamantului în primă instanță este elementul obiectiv care constituie punctul central al procedurii în apel. În plus, art. 6 alin. (2) nu poate, în temeiul art. 10 din Convenție, să împiedice autoritățile să informeze publicul cu privire la condamnarea în cauză sau, dacă este cazul, să interzică orice discuție referitoare la aceasta în presa cu largă difuzare, în rândul publicului în general, sau în cadrul unei dezbateri parlamentare ( Konstas) Cu toate acestea, Convenția trebuie să se facă în așa fel încât să garanteze drepturi concrete și reale și netehnologice și iluzorii (a se vedea, printre altele, Capeau c. Belgia, nr 42914/98, § 21, CEDH 2005 I), prezumția de nevinovăție nu poate înceta aplicarea ca recurs numai a faptului că procedura în primă instanță a dus la condamnarea la închisoare ( Konstas) , citată anterior, § 36.29. Cu toate acestea, Curtea trebuie să examineze dacă declarațiile care se referă la condamnarea reclamantului au avut loc în circumstanțe și într-un astfel de mod încât acestea puteau fi considerate susceptibile de a afecta competența de apreciere a instanței în fața căreia se afla cauza. Cu alte cuvinte, Curtea trebuie să examineze dacă afirmațiile autorităților în cauză au făcut să se considere că acestea au prejudecată revizuirea cauzei care ar fi efectuată de instanța competentă ( Konstas, menționat anterior, § 37). 30. Or, în speță, Curtea constată că, în ceea ce privește cauza reclamanților, nu se referă la declarații externe adresate reclamanților sau la procedura în curs, ci la publicarea deciziei de primă instanță, pronunțată de Comisie cu privire la sancțiunile în materie de laAMF, organism care acționează în fond. 31. Prin urmare, publicarea în litigiu a intervenit în timp ce vinovația reclamanților tocmai fusese stabilită în mod legal de către o instanță, și anume de către respectiva Comisie a sancțiunilor, pe care Curtea le-a considerat deja ca prezentând calitățile de independență și de imparțialitate impuse în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție (X și Yc. Franța , citată anterior, §§ 37 și 42 și s.), 32. Curtea subliniază, de asemenea, că : pe de o parte, publicarea deciziei de sancțiune, care nu este automată, a făcut obiectul unui control de proporționalitate atât de către Comisie a sancțiunilor în sine (punctul 11 de mai sus), cât și de către instanța de sancțiuni (punctul 15 de mai sus), apoi de către Consiliul de Stat în calitate de instanță de recurs (punctul 17 de mai sus) Pe de altă parte, după cum s-a arătat în mod expres de către Consiliul de Stat, dreptul intern asigură, în cazul anulării sau reformulării parțiale a condamnării pronunțate de Comisie cu privire la sancțiunile acordate în temeiul acordului, o publicitate echivalentă a deciziei pe baza unei căi de atac și deschide dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a difuzării deciziei de sancțiune (punctul 17 de mai sus). 33. Astfel, în speță, deși decizia de condamnare luată în speță de Comisie a sancțiunilor a fost, în esență, confirmată de Consiliul de Stat, reforma parțială care afectează valoarea sancțiunilor pecuniare a condus la o obligație de a face acest lucru pe site-ul său (punctele 17-18 de mai sus). În mod similar, instanța de judecată a solicitat în prealabil autorității de supraveghere a pieței să menționeze pe site-ul său decizia de suspendare a sancțiunii pecuniare (punctul 15 de mai sus). 34. În concluzie, aceste elemente sunt suficiente pentru a ajunge la concluzia că nu a existat, în circumstanțele din speță, o încălcare a articolului 6 alineatul (2) din Convenție ca urmare a publicării hotărârii de sancțiune pronunțată în primă instanță în fond. 35. Prin urmare, se concluzionează că cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 februarie 2017. Anne-Marie Dougin Síofra O
Requête n
o
6193/12
SOCIÉTÉ EDELWEISS GESTION et Christian PIRE
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 31 janvier 2017 en un comité composé de
:
Síofra O’Leary,
présidente,
André Potocki,
Mārtiņš Mits,
juges,
et de Anne-Marie Dougin,
greffière adjointe de section f.f.
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 13 janvier 2012,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Vu les commentaires soumis par l’agent du gouvernement belge en qualité de tiers intervenant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Les requérants, la Société Edelweiss Gestion, société de droit français, dont le siège est à Paris, et M. Christian Pire, ressortissant belge, né en 1961 et résidant à Annecy, ont été représentés devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement français (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. F. Alabrune, directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
La requérante est une société de gestion de portefeuille de valeurs mobilières créée en 2004, dont le requérant préside le directoire.
5.
Le 7 mars 2007, à la suite d’un courrier adressé par le commissaire aux comptes de trois fonds communs de placement, signalant des problèmes relatifs à leur méthode de valorisation et des irrégularités sur l’évaluation d’une ligne de titres non cotés, le secrétaire général de l’Autorité des Marchés Financiers (AMF) décida de faire procéder à un contrôle du respect de ses obligations professionnelles par la requérante.
6.
Le 12 septembre 2007, le rapport de contrôle fut communiqué à cette dernière.
7.
Le 5 novembre 2007, celle-ci présenta ses observations en réponse.
8.
Le 22 février 2008, le président de l’AMF, en sa qualité de président du Collège, organe de poursuite de l’AMF, notifia aux requérants des griefs résultant de quatre ensembles de manquements à leurs obligations professionnelles
: des griefs tirés de la combinaison des effets de levier et du plafonnement des performances des fonds concernés
; des griefs relatifs au respect des objectifs de gestion des mandants et de leur information
; un grief relatif à la publicité auprès des clients potentiels
; un grief relatif à la valorisation des instruments financiers non cotés.
9.
Le 1
er
avril 2008, le Collège décida, à l’encontre de la société requérante, du «
retrait d’agrément du programme d’activité spécialisé relatif à la gestion d’OPCVM contractuels avec ou sans effet de levier
».
10.
Par une décision du 26 février 2009, la Commission des sanctions de l’AMF considéra que les manquements reprochés étaient caractérisés et qu’ils revêtaient une particulière gravité. Elle infligea une sanction pécuniaire de 300 000 euros (EUR) à la société requérante, ainsi qu’un blâme et une sanction pécuniaire de 30 000 EUR au requérant.
11.
Elle décida également, conformément à l’article L 621-15 V du Code monétaire et financier (ci-après « CMF »), de publier sa décision au bulletin des annonces légales obligatoires, ainsi que sur le site internet et dans la revue de l’AMF, pour les raisons suivantes :
« (..) le législateur a entendu, d’une part, mettre en lumière les exigences d’intérêt général relatives à la loyauté du marché, à la transparence des opérations et à la protection des épargnants qui fondent le pouvoir de sanction de la Commission, et prendre en compte l’intérêt qui s’attache, pour la sécurité juridique de l’ensemble des opérateurs, à ce que ceux-ci puissent, en ayant accès aux décisions rendues, mieux appréhender le contenu des règles qu’ils doivent observer, d’autre part, éviter qu’une telle mesure n’entraîne pour les mis en cause des conséquences par trop dommageables ;
(...) aucune circonstance de l’espèce n’est de nature à démontrer que la publication de la décision entraînerait, compte tenu de ces exigences, des conséquences disproportionnées sur la situation [des requérants] ».
12.
Il fut également précisé, à la fin de la décision, que celle-ci pouvait faire l’objet d’un recours devant le Conseil d’État dans les conditions prévues aux articles R. 621-44 à R. 621-46 du CMF.
13.
Le 7 mai 2009, la décision de sanction fut publiée sur le site internet de l’AMF.
14.
Le 14 mai 2009, les requérants déposèrent auprès du Conseil d’État une requête en référé et un recours au fond à l’encontre de la décision de la Commission des sanctions. Ils demandèrent la suspension de la décision attaquée et le retrait de celle-ci du site internet de l’AMF. Ils firent valoir que la publication était de nature à porter une atteinte grave et irrémédiable à leur image et à leur réputation professionnelle.
15.
Par une ordonnance du 1
er
juillet 2009, le juge des référés du Conseil d’État considéra qu’il n’y avait pas de doute sérieux sur la légalité de la décision. Toutefois, il la suspendit aux motifs qu’eu égard aux résultats négatifs de la société à la suite du retrait d’agrément partiel, la sanction pécuniaire de 300 000 EUR mise à sa charge risquait d’affecter ses fonds propres dans des conditions mettant en cause le respect du ratio prudentiel exigé par l’article 312-3 du règlement général de l’AMF et pouvait conduire au retrait d’agrément de la société. Il enjoignit à l’AMF de mentionner cette suspension sur son site internet. Pour le reste, il considéra que les publications ordonnées par la décision contestée ne créaient pas une situation d’urgence, eu égard « au retrait d’agrément partiel intervenu le 1
er
avril 2008, rendu public et non contesté par la société (...), le comportement de la société et de ses dirigeants étant déjà connu des investisseurs (...) ».
16.
Les requérants demandèrent au Conseil d’État l’annulation de la décision de la Commission des sanctions. Ils firent notamment valoir que la publication de la sanction portait atteinte à la présomption d’innocence et dénoncèrent la rapidité avec laquelle elle avait été mise en œuvre, contrairement à d’autres décisions de sanction prononcées par l’autorité de régulation.
17.
Par un arrêt du 13 juillet 2011, le Conseil d’État confirma pour l’essentiel la décision de la Commission des sanctions. Il l’infirma toutefois sur le manquement tiré de ce que les investissements opérés au nom des mandants n’étaient pas adaptés à leur situation et ramena la sanction pécuniaire prononcée à l’encontre de la société requérante à 80 000 EUR et celle prononcée à l’encontre du requérant à 25 000 EUR. Sur la violation alléguée de l’article 6 § 2 de la Convention, le Conseil d’État considéra ce qui suit :
« (...) Lorsqu’elle prononce la sanction complémentaire de publication de sa décision, l’[AMF] doit être regardée comme ayant légalement admis les manquements qui la fondent et que, dans l’hypothèse où la sanction serait ultérieurement jugée illégale, les personnes sanctionnées pourraient obtenir, outre son annulation, l’indemnisation du préjudice né de sa publication antérieurement à la décision d’annulation ;
Considérant, d’autre part, que la seule circonstance alléguée que la Commission des sanctions aurait procédé à la publication de la décision de sanction litigieuse plus rapidement qu’à celle d’autres décisions de sanction est sans incidence sur la légalité de la sanction de publication ;
Considérant, enfin, qu’il ne résulte pas de l’instruction que la publication de la décision de sanction litigieuse ait causé aux requérants un préjudice disproportionné ; que la présente décision, qui réforme les sanctions pécuniaires infligées, implique toutefois que l’AMF en fasse mention sur son site internet ».
18.
Le Conseil d’État enjoignit à l’AMF de mentionner son arrêt sur son site internet.
B.
Le droit pertinent
19.
Les dispositions pertinentes au sujet de la procédure de sanction devant la Commission des sanctions de l’AMF ont récemment été rappelées par la Cour dans son arrêt
X et Y c. France
(n
o
48158/11, §§ 29 et s., 1
er
septembre 2016), auquel il est renvoyé.
20.
Par ailleurs, l’article L 621-15 du CMF est ainsi libellé
:
« (...) V. - La décision de la Commission des sanctions est rendue publique dans les publications, journaux ou supports qu’elle désigne, dans un format proportionné à la faute commise et à la sanction infligée. Les frais sont supportés par les personnes sanctionnées. Toutefois, lorsque la publication risque de perturber gravement les marchés financiers ou de causer un préjudice disproportionné aux parties en cause, la décision de la Commission peut prévoir qu’elle ne sera pas publiée ».
21.
L’article 28 § 2 de la directive 2004/109/CE du Parlement européen et du Conseil du 15 décembre 2004 sur l’harmonisation des obligations de transparence concernant l’information sur les émetteurs dont les valeurs mobilières sont admises à la négociation sur un marché réglementé, tel qu’applicable au moment des faits, se lisait comme suit
:
«
(...)
2.
Les États membres autorisent l’autorité compétente à rendre publique toute mesure prise ou sanction infligée pour non-respect des dispositions adoptées en application de la présente directive, excepté dans les cas où leur divulgation mettrait gravement en péril les marchés financiers ou causerait un préjudice disproportionné aux parties en cause.
»
GRIEF
22.
Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, les requérants soutiennent que la publication de la décision de la Commission des sanctions, avant que le Conseil d’État ne statue sur leur recours, a violé la présomption d’innocence.
23.
Les requérants allèguent que la publication de la décision de la Commission des sanctions de l’AMF prise à leur encontre au bulletin des annonces légales obligatoires, ainsi que sur le site internet et dans la revue de l’AMF, avant que celle-ci ne soit devenue définitive, constitue une violation de leur droit à la présomption d’innocence. Ils invoquent l’article
6
2.de la Convention, libellé comme suit :
« Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. »
A.
Thèses des parties
1.
Les requérants
24.
Les requérants font valoir qu’en rendant public le nom des personnes sanctionnées, la Commission des sanctions a révélé au public leur culpabilité. Ils soutiennent qu’une telle publication méconnaît leur droit à la présomption d’innocence, dès lors que la décision de sanction n’est pas devenue définitive. Ils ajoutent avoir subi une atteinte injustifiée et disproportionnée à leur honneur, à leur réputation et à leur crédibilité, du fait de cette publication, alors qu’ils avaient encore la possibilité de faire valoir leur innocence. Ils prétendent que cette faculté pour la Commission des sanctions d’ordonner la publication des décisions de sanction est très critiquée en droit interne. Les requérants considèrent qu’elle va au-delà de la législation européenne sur le sujet. Ils ajoutent que de nombreux auteurs souhaitent que soit mis en place un principe d’anonymisation des décisions de sanction jusqu’à l’épuisement des voies de recours. Les requérants prétendent enfin que la protection de la présomption d’innocence ne saurait cesser de s’appliquer en appel du seul fait que la procédure de première instance a entraîné la condamnation de l’intéressé.
2.
Le Gouvernement
25.
Le Gouvernement soutient que la Commission des sanctions de l’AMF doit être regardée comme décidant «
d’accusation en matière pénale
» au sens de l’article 6 de la Convention. Il ajoute que les sanctions prononcées par celle-ci ont un caractère exécutoire, bien qu’elles soient encore susceptibles de recours. Le Gouvernement indique que la publication des sanctions prononcées n’est pas automatique mais constitue une sanction complémentaire qui vise à assurer la transparence et le bon fonctionnement du marché. Il fait valoir que cette sanction de publication fait l’objet d’un contrôle approfondi de proportionnalité de la part du juge, lequel veille au respect d’un équilibre entre les exigences de régulation et la gravité du préjudice qui pourrait en résulter pour les personnes condamnées. Ce contrôle peut, comme en l’espèce, avoir lieu en référé avant même que le recours ne soit examiné au fond. Le Gouvernement relève enfin que dans l’hypothèse où la condamnation ou la sanction de publication seraient annulées, il appartient à l’AMF de publier la décision d’annulation dans les mêmes conditions que celles dans lesquelles cette sanction avait été publiée.
3.
Le tiers intervenant
26.
Le Gouvernement belge estime qu’il convient d’avoir égard au fait que la décision publiée par l’AMF comporte systématiquement la mention encadrée qu’elle peut faire l’objet d’un recours et que, si un tel recours est introduit, son suivi sera assuré en marge de la publication effectuée sur le site internet de l’AMF. Il fait également valoir que la publication des décisions de sanction rendues en cette matière est conforme à l’article 29 de la directive «
transparence
» (Directive 2004/109/CE du Parlement européen et du Conseil du 15 décembre 2004 sur l’harmonisation des obligations de transparence concernant l’information sur les émetteurs dont les valeurs mobilières sont admises à la négociation sur un marché réglementé), ainsi qu’à l’article 34 du règlement (UE) n
o
596/2014 du Parlement européen et du Conseil du 16 avril 2014 sur les abus de marché, lesquels tendent à imposer la publication immédiate des décisions de sanctions prises par les autorités de régulation, et ce à condition d’informer de l’existence d’un recours et de son résultat ultérieur.
B.
Appréciation de la Cour
27.
La Cour rappelle que, si le principe de la présomption d’innocence consacré par le paragraphe 2 de l’article 6 figure parmi les éléments du procès pénal équitable exigé par l’article 6 § 1, il ne se limite pas à une garantie procédurale en matière pénale : sa portée est plus étendue et exige qu’aucun représentant de l’État ne déclare qu’une personne est coupable d’une infraction avant que sa culpabilité n’ait été établie par un tribunal (voir, parmi beaucoup d’autres,
Lagardère c. France
, n
o
18851/07, § 73, 12
avril 2012).
28.
Elle rappelle également que l’article 6 § 2 de la Convention n’empêche aucunement les autorités compétentes de faire référence à la condamnation existante du requérant, alors que la question de sa culpabilité n’a pas été définitivement résolue (
Konstas c. Grèce
, n
o
53466/07, § 34, 24
mai 2011). Ainsi, il va de soi que la condamnation du requérant en première instance est l’élément objectif qui constitue le point central de la procédure en appel. En outre, l’article 6 § 2 ne saurait, au regard de l’article 10 de la Convention, ni empêcher les autorités de renseigner le public sur la condamnation en cause ni, le cas échéant, interdire toute discussion y relative dans la presse à grande diffusion, parmi le public en général, ou lors d’un débat parlementaire (
Konstas
, précité). Pour autant, la Convention devant s’interpréter de façon à̀ garantir des droits concrets et effectifs et non théoriques et illusoires (voir, entre autres,
Capeau c. Belgique
, n
o
‑
I), la présomption d’innocence ne saurait cesser de s’appliquer en appel du seul fait que la procédure en première instance a entraîné la condamnation de l’intéressé (
Konstas
, précité, § 36).
29.
Il n’en reste pas moins que la Cour doit examiner si les déclarations faisant référence à la condamnation du requérant ont eu lieu dans des circonstances et d’une manière telles qu’elles pouvaient être considérées comme susceptibles d’affecter le pouvoir d’appréciation de la juridiction devant laquelle l’affaire était pendante. En d’autres termes, la Cour doit rechercher si les propos des autorités en cause donnaient à penser que celles-ci avaient préjugé du réexamen de l’affaire qui serait effectué par la juridiction compétente (
Konstas
, précité, § 37).
30.
Or, en l’espèce, la Cour constate d’emblée que le grief des requérants porte non pas sur des déclarations extérieures visant les requérants ou la procédure en cours, mais sur la publication de la décision de première instance elle-même, rendue par la Commission des sanctions de l’AMF, organe statuant au fond.
31.
Partant, la publication litigieuse est intervenue alors que la culpabilité des requérants venait précisément d’être légalement établie par un tribunal, à savoir par ladite Commission des sanctions, dont la Cour a par ailleurs déjà jugé qu’elle présentait les qualités d’indépendance et d’impartialité requises au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (
X et Y c.
France
, précité, §§ 37 et 42 et s.),
32.
La Cour relève par ailleurs que
: d’une part, la publication de la décision de sanction, qui n’est pas automatique, a fait l’objet d’un contrôle de proportionnalité tant par la Commission des sanctions elle-même (paragraphe 11 ci-dessus), que par le juge des référés (paragraphe 15 ci-dessus), puis par le Conseil d’État en qualité de juridiction de recours (paragraphe 17 ci-dessus)
; d’autre part, comme cela a été expressément relevé par le Conseil d’État, le droit interne assure, en cas d’annulation ou réformation partielle de la condamnation prononcée par la Commission des sanctions de l’AMF, une publicité équivalente de la décision sur recours et ouvre droit à réparation pour le préjudice subi du fait de la diffusion de la décision de sanction (paragraphe 17 ci-dessus).
33.
Ainsi, en l’espèce, bien que la décision de condamnation prise en l’espèce par la Commission des sanctions ait été, pour l’essentiel, confirmée par le Conseil d’État, la réforme partielle affectant le montant des sanctions pécuniaires a entraîné pour l’AMF l’obligation d’en faire à son tour mention sur son site internet (paragraphes 17-18 ci-dessus). De même, le juge des référés avait préalablement enjoint à l’AMF de mentionner sur son site internet la décision de suspendre la sanction pécuniaire (paragraphe
15 ci
‑
dessus).
34.
En conclusion, ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’il n’y pas a eu, dans les circonstances de l’espèce, violation de l’article 6 § 2 de la Convention à la suite de la publication de la décision de sanction rendue en première instance au fond.
35.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 23 février 2017.
Anne-Marie Dougin
Síofra O’Leary
Greffiière adjointe f.f.
Présidente