Decizia nr. 60079/14 A.S.R. împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 7 februarie 2017 în calitate de comitet compus din: Nebojša Vučinić, președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 19 august 2014, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTUL, dl A.S.R., este un cetățen iranian care s-a născut în 1982 și trăiește în Kırıkkale. Președintele a acordat reclamantului cererea de identitate să nu fie divulgat publicului (art. 47 § 4). Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este un fost membru al Organizației Populare Mojahedin Iranului („PMOI”) și un convertit creștin. În 2003 a fugit de Iran din cauza teama de persecuție și moarte din cauza convingerilor sale religioase și politice. La 26 iulie 2005, el a intrat ilegal în Turcia și a depus o cerere de azil la autoritățile turce. Reclamantul a fost deportat în Iran la 24 mai 2006 după respingerea cererii de azil. La 16 iunie 2006, reclamantul a reintrat ilegal în Turcia și a depus o altă cerere de azil. De asemenea, a fost respins și la 28 octombrie 2006 a fost din nou deportat în Iran. La întoarcerea sa în Iran, reclamantul a fost arestat de poliția iraniană și acuzat de a acționa împotriva securității naționale a Republicii Islamice a Iranului din cauza colaborarii sale cu PMOI în Irak. Reclamantul a declarat că după arestarea sa în Iran, el a petrecut cel mai mare parte din următorii șapte ani de închisoare, unde a fost ținut incomunicat în izolare pentru câteva luni și a fost torturat din cauza credinței sale. La o dată neespecificată el a fost eliberat din închisoare pe cauțiune, și în august 2013 el a fugit din nou în Turcia, de data aceasta cu soția și copilul său. Evenimentele după ce reclamantul a reintrat din nou în Turcia în 2013 La sosirea sa în Turcia, reclamantul a depus o cerere la Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați („UNHCR”) pentru statutul de refugiat pentru el și pentru familia sa. 10. Reclamantul și familia sa au solicitat, de asemenea, azil de la autoritățile turce și au primit un permis de reședință temporar în Turcia, în așteptarea determinării cererilor lor de azil. 11. La 27 noiembrie 2013, reclamantul și soția și copilul său au primit statutul de refugiat de către UNHCR. Nu există informații în dosar privind dacă au fost luate de atunci măsuri pentru a restabili reclamantul și familia sa într-o țară terță sigură. 12. La 11 martie 2014, reclamantul a mers la o secție de poliție din Kırıkkale pentru a solicita o prelungire a permisului său de ședere temporar. Se presupune că a fost informat de ofițeri de poliție că va fi deportat în Iran în cazul în care cererea sa a fost refuzată. Cu toate acestea, din informațiile din caz că permisul de ședere temporar al reclamantului a fost prelungit și că el continuă să locuiască în Turcia cu familia sa, în așteptarea hotărârii cererii de azil de către autoritățile turce. 13. În plus, din informațiile furnizate de Guvernul respondent, care nu a fost contestat de către solicitant, apare faptul că în prezent nu există nici o ordonanță de deportare a reclamantului în Iran sau în altă parte. Legea internă relevantă 14. O descriere a dreptului și practicii interne relevante în momentul material, inclusiv, în special, noua Lege a străinilor și a protecției internaționale (Legea nr. 6458), care a intrat în vigoare la 11 aprilie 2014, poate fi găsită în cazul Babajanov c. Turcia (n. 49867/08, §§§ 30, 10 mai 2016). COMPLAINTE 15. În baza articolului 13 din Convenție, reclamantul a susținut că riscă să fie deportat în Iran pentru a treia oară de către autoritățile turce, în ciuda statutului său de refugiat și a pericolului de persecuție acolo din cauza conversiei sale la creștinism. În plus, nu i-a fost permis accesul la niciun remediu eficace, precum și în cele două ocazii anterioare. 17. Guvernul susține că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne disponibile în sensul art. 35 § 1 din Convenție, deoarece cererea sa de azil este încă examinată de Ministerul Internului. Evaluarea Tribunalului 18. Curtea consideră că plângerile reclamantului ar trebui examinate din punctul de vedere al articolelor 3 și 13 din Convenție. 19. Curtea consideră, în continuare, că nu este necesar să examineze obiecția Guvernului în ceea ce privește neepuziunea reclamantului de a epuiza măsurile interne disponibile, deoarece constată că cererea este inadmisibilă din motivele menționate mai jos. 20. Curtea remarcă că, deși Statul pârât nu a formulat nicio obiecție cu privire la competența Curții ratione personae în ceea ce privește plângerile reclamantei, problema statutului său de victimă solicită o examinare proprie motu de către Curte în aceste circumstanțe (a se vedea M.A. Cipru, nr. 41872/10, § 115, CEDH 2013 (extracte) și A.D. și alții c. Turcia, nr. 22681/09, § 78, 22 iulie 2014), având în vedere în special noile garanții împotriva deportării ilegale care au fost introduse prin Legea privind drepturile străinilor și protecția internațională (a se vedea Babajnov c. Turcia (nr. 49867/08, § 70, 10 mai 2016). 21. Curtea reiterează că, în cazul în care un reclamant nu a fost încă expulzat sau extraditat atunci când Curtea examinează cazul, timpul relevant pentru evaluarea existenței unui risc real de tratament contrar articolului 3 va fi cel al procedurii dinaintea Curții (a se vedea Babajanov) În opinia Curții, acest principiu se aplică în evaluarea statutului de victimă al unei reclamante, adică evaluarea riscului de expulzie sau de extrădare dintr-o țară, în cazurile în care expulzarea sau extrădarea nu a avut efect în momentul examinării cazului de către Curte (ibid.). 22. Curtea constată din informațiile prezentate de părți că reclamantul și familia sa au fost acordate un permis de ședere temporar în 2013 în așteptarea hotărârii cererii lor de azil și că de atunci au rezistat legal în Turcia. Curtea constată în continuare că în prezent nu există o decizie de deportare cu efect legal în ceea ce privește reclamantul. În aceste circumstanțe, Curtea constată că reclamantul nu se confruntă în prezent cu un risc iminent de înlăturare din Turcia, în Iran sau în altă parte. 23. În plus, Curtea consideră că, în cazul unei proaspete ordine de deportare, în viitor, ar fi deschis reclamantului să utilizeze o procedură judiciară în care pretinderea de posibile maltraturi în țara de destinație ar fi evaluată la nivel național (a se vedea Babajanov , citat mai sus §) 80). Curtea ia act în această privință de garanțiile juridice împotriva deportării ilegale și arbitrare prevăzute în noua Lege a străinilor și a protecției internaționale, care nu erau în vigoare la momentul deportațiilor sale anterioare în 2005 și 2006 (a se vedea Babajanov, citat mai sus, §§ 81, pentru detalii suplimentare privind garanțiile juridice relevante). 24. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul nu poate fi considerat o victimă în sensul articolului 34 din Convenție în ceea ce privește plângerile sale referitoare la deportarea sa amenințată din Turcia. în conformitate cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 § 3, și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4. 25. Curtea subliniază că concluziile de mai sus nu aduce atingere examinării pe care le-ar putea efectua în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor Legii nr. 6458 în viitor, și nu împiedică reclamantul să depună o nouă cerere cu Curtea și să utilizeze procedurile disponibile, inclusiv art. 39 din Regulamentul Curții, în ceea ce privește orice circumstanțe noi care pot apărea, în conformitate cu cerințele articolelor 34 și 35 din Convenție (a se vedea Babajanov , citat mai sus, § 83 și cauzele menționate în acest articol). Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 2 martie 2017. Hasan Bakırcı Nebojša Vučinić Președintele adjunct al grefierului
Application no. 60079/14
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 7
February 2017 as a Committee composed of:
Nebojša Vučinić,
President,
Valeriu Grițco,
Stéphanie Mourou-Vikström,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 19 August 2014,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicant, Mr A.S.R., is an Iranian national who was born in 1982 and lives in Kırıkkale. The President granted the applicant’s request for his identity not to be disclosed to the public (Rule 47 § 4).
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
A.
The circumstances of the case
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
1.
Background to the case
4.
The applicant is a former member of the People’s Mojahedin Organisation of Iran (“the PMOI”) and a Christian convert. In 2003 he fled Iran owing to a fear of persecution and death because of his religious and political convictions.
5.
On 26 July 2005 he entered Turkey illegally and lodged an asylum application with the Turkish authorities. The applicant was deported to Iran on 24 May 2006 following the rejection of his asylum application.
6.
On 16 June 2006 the applicant re-entered Turkey illegally and lodged another asylum application. It was also rejected and on 28 October 2006 he was once again deported to Iran.
7.
Upon his return to Iran, the applicant was arrested by the Iranian police and charged with acting against the national security of the Islamic Republic of Iran on account of his collaboration with the PMOI in Iraq. The applicant stated that following his arrest in Iran, he spent most of the next seven years in prison, where he was held incommunicado in solitary confinement for several months and was tortured because of his faith.
8.
On an unspecified date he was released from prison on bail, and in August 2013 he fled to Turkey once again, this time with his wife and child.
2.
Events after the applicant re-entered Turkey in 2013
9.
Upon his arrival in Turkey, the applicant lodged an application with the United Nations High Commissioner for Refugees (“the UNHCR”) for refugee status for himself and his family.
10.
The applicant and his family also sought asylum from the Turkish authorities. They were granted a temporary residence permit in Turkey pending the determination of their asylum applications.
11.
On 27 November 2013 the applicant and his wife and child were granted refugee status by the UNHCR. There is no information in the case file as to whether any steps have since been taken to resettle the applicant and his family in a safe third country.
12.
On 11 March 2014 the applicant went to a police station in Kırıkkale to request an extension to his temporary residence permit. He was allegedly informed by police officers that he would be deported to Iran if his request was refused. However, it appears from the information in the case file that the applicant’s temporary residence permit was extended and that he continues to reside in Turkey with his family pending the determination of his asylum application by the Turkish authorities.
13.
It further appears from the information provided by the respondent Government, which was not contested by the applicant, that there is currently no order for the applicant’s deportation to Iran or elsewhere.
B.
Relevant domestic law
14.
A description of the relevant domestic law and practice at the material time, including, in particular, the new Foreigners and International Protection Act (Law no. 6458) that entered into force on 11 April 2014, may be found in the case of
Babajanov v. Turkey
(no. 49867/08, §§
29
‑
30, 10
May
2016).
15.
Relying on Article 13 of the Convention, the applicant argued that he risked being deported to Iran for a third time by the Turkish authorities, despite his refugee status and the danger of persecution there on account of his conversion to Christianity. Moreover, he had not been allowed access to any effective remedies, as on the two previous occasions.
A.
The parties’ submissions
16.
The applicant maintained his complaints.
17.
The Government argued that the applicant had failed to exhaust the available domestic remedies within the meaning of Article 35 § 1 of the Convention as his asylum application was still under consideration by the Ministry of the Interior.
B.
The Court’s assessment
18.
The Court considers that the applicant’s complaints should be examined from the standpoint of Articles 3 and 13 of the Convention.
19.
The Court further considers it unnecessary to examine the Government’s objection as regards the applicant’s failure to exhaust the available domestic remedies as it finds that the application is inadmissible for the reasons set out below.
20.
The Court notes that although the respondent State did not raise any objection as to the Court’s competence
ratione personae
in relation to the applicant’s complaints, the issue of his victim status calls for an examination
proprio motu
by the Court in the present circumstances (see
M.A.
v.
Cyprus
, no.
41872/10, § 115, ECHR 2013 (extracts), and
A.D.
and Others v. Turkey
, no.
22681/09, § 78, 22 July 2014), having particular regard to the new safeguards against unlawful deportation that have been introduced by the Foreigners and International Protection Act (see
Babajanov v. Turkey
(no. 49867/08, § 70, 10
May
2016).
21.
The Court reiterates that if an applicant has not yet been expelled or extradited when the Court examines the case, the relevant time for the assessment of whether a real risk of treatment contrary to Article 3 exists will be that of the proceedings before the Court (see
Babajanov
, cited above, § 72, and the cases referred to therein). In the Court’s view, the same principle applies in the assessment of an applicant’s victim status, that is to say, the assessment of the existence of the risk of expulsion or extradition from a country, in cases where expulsion or extradition has not taken effect at the time of the examination of the case by the Court (ibid.).
22.
The Court notes from the information submitted by the parties that the applicant and his family were granted a temporary residence permit in 2013 pending the determination of their asylum application and have since been residing in Turkey legally. The Court further notes that there is currently no deportation order with legal effect in respect of the applicant. In those circumstances, the Court finds that the applicant does not currently face an imminent risk of removal from Turkey, to Iran or elsewhere.
23.
Moreover, the Court considers that in the event of a fresh deportation order in the future it would be open to the applicant to make use of a judicial procedure in which his claim of possible ill-treatment in the country of destination would be assessed domestically (see
Babajanov
, cited above, §
80). The Court takes note in that regard of the legal safeguards against unlawful and arbitrary deportation envisaged in the new Foreigners and International Protection Act, which were not in force at the time of his previous deportations in 2005 and 2006 (see
Babajanov
, cited above, §§
69
‑
81 for further details on the relevant legal safeguards).
24.
In those circumstances, the Court considers that the applicant cannot be considered as a victim within the meaning of Article 34 of the Convention in relation to his complaints concerning his threatened deportation from Turkey.
It follows that those complaints are incompatible
ratione personae
with the provisions of the Convention, within the meaning of Article 35 § 3, and must be rejected in accordance with Article 35 § 4.
25.
The Court stresses that the above finding is without prejudice to any examination that it might carry out regarding the application of the provisions of Law no. 6458 in the future, and does not prevent the applicant from lodging a new application with the Court and making use of the available procedures, including Rule 39 of the Rules of Court, in respect of any new circumstances that may arise, in compliance with the requirements of Articles 34 and 35 of the Convention (see
Babajanov
, cited above, §
83, and the cases referred to therein).
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 2 March 2017.
Hasan Bakırcı
Nebojša Vučinić
Deputy Registrar
President