Decizia nr. 6012/07 Rasim ÖZER împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 19 iunie 2018 în calitate de comitet compus din: Ledi Bianku, președinte, Nebojša Vučinić, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 2 februarie 2007, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 22 ianuarie 2018 cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dl Rasim Özer, este un național turc, născut în 1977 și locuiește în Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl. Arslan, avocat practicant la Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 februarie 1998, Curtea Administrativă Ankara a constatat în conformitate cu cererea reclamantului. La 30 noiembrie 2000, Curtea Administrativă Supremă a anulat decizia din 5 februarie 1998. La 8 mai 2002, Curtea Administrativă Ankara a respins cazul reclamantului. La 29 noiembrie 2004, Curtea Administrativă Supremă a susținut această decizie. În timpul procedurii, Procurorul public șef de la Curtea Administrativă Supremă și-a emis opinia cu privire la fondul cazului. Acest aviz nu a fost comunicat reclamantului. 10. La 12 iulie 2006, cererea de rectificare a reclamantului a fost respinsă. Reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 6 din Convenție că necomunicarea avizului scris al Procurorului Principal în cadrul procedurii de recurs în fața Curții Supreme de Administrație a încălcat dreptul său la o audiere adversară și echitabilă. Sub aceeași poziție, reclamantul a contestat că durata procedurii a fost irezonabilă. 12. În baza articolului 6, reclamantul s-a mai plâns în continuare cu privire la echitatea procedurii administrative, a declarat că cazul său nu a fost ascultat de un tribunal independent și imparțial și că avizul judecătorului raportor nu a fost comunicat lui. 13. Reclamantul a afirmat, de asemenea, în temeiul articolului 14 din Convenție, că a fost supus discriminării ca urmare a deciziilor autorităților administrative. 14. În cele din urmă, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul a declarat că, ca urmare a deciziilor instanțelor interne neloiale, dreptul său la bucurarea pașnică a bunurilor sale a fost încălcat. Necomunicarea avizului scris al Procurorului public 15. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că necomunicarea avizului scris al Procurorului public în acțiunea dinaintea Curții Supreme de Administrație a încălcat dreptul la o ședință adversară și echitabilă. 16. După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 22 ianuarie 2018, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei ridicate de această parte a cererii. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prezentată după cum urmează: „Declar că Guvernul Turciei propune să plătească reclamantului Rasim Özer, 400 EUR (4 sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi imputabil reclamantului în vederea soluționării cazului menționat mai sus pe care îl așteaptă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în perioada implicită plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului. Guvernul consideră că absența comunicării reclamantului observației procurorului public prezentate Curții Supreme de Administrație a încălcat dreptul său la un proces echitabil, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții (Meral c. Turcia), No 3446/02, 27 noiembrie 2007). Ei invită cu respect Curtea să declare că nu mai este justificat să continue examinarea cererii și să-l scoată din lista cazurilor în conformitate cu art. 37 din Convenție. “ 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. 18. De asemenea, acesta reiterează că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 19. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 20. Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile privind necomunicarea avizului scris al procurorului în cadrul procedurii adresate reclamanților (a se vedea, de exemplu, Meral c. Turcia (nr. 33446/02, §§ 32-39, 27 noiembrie 2007). 21. Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare –, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 §§ §§ §§ c)). 22. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 23. Curtea consideră că această sumă ar trebui convertită în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data plății și plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții emise în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În caz de nerespectare a acestei perioade, dobânzile simple se plătesc cu valoarea în cauză la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. 24. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 25. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată această plângere din lista. Lungimea procedurii 26. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă rezonabilă” prevăzută la art. 1 din Convenție. 27. Guvernul a remarcat că, în temeiul Legii nr. 6384, a fost instituită o comisie de compensare pentru a face față cererilor privind durata procedurilor și neexecuția hotărârilor. Turgut și alții c. Turcia (dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013), au susținut că reclamantul ar trebui să se aplice Comisiei de Compensare. 28. Curtea observă că, după cum a subliniat Guvernul, a fost înființat în Turcia un nou remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (nr. 24240/07, 20 martie 2012). Ulterior, în decizia sa în cazul Turgut și alții , citată mai sus , Curtea a declarat o nouă cerere inadmisibilă din cauza faptului că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, adică noul remediu . În acest sens, Curtea a considerat în special că acest nou remediu a fost a priori În consecință, ținând seama de obiecția preliminară a Guvernului în ceea ce privește obligația reclamantului de a face uz de noul remediu intern stabilit prin Legea nr. 6384, Curtea își reiterează concluzia în cazul Turgut și alții Prin urmare, aceasta concluzionează că această plângere trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea recoursurilor interne. Având în vedere toate materialele în posesia sa și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea concluzionează că aceste plângeri nu dezvăluie nici o încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. În consecință, Curtea le respinge ca fiind manifestamente nefondate, în temeiul articolului (a) și al articolului 4 din Convenția. Din aceste motive, Curtea ia act, în unanimitate, de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu articolul (c) din Convenția. restul cererii este inadmisibil. A făcut în limba engleză și a notificat în scris la 12 iulie 2018. Hasan Bakırcı Ledi Bianku Președintele adjunct al grefierului
Application no. 6012/07
Rasim ÖZER
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 19
June 2018 as a Committee composed of:
Ledi Bianku,
President,
Nebojša Vučinić,
Jon Fridrik Kjølbro,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 2 February 2007,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 22 January 2018 requesting the Court to strike the application out of the list of cases,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1.
The applicant, Mr Rasim Özer, is a Turkish national, who was born in
1977 and lives in İstanbul. He was represented before the Court by Mr
A.
Arslan, a lawyer practising in Istanbul.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarized as follows.
4.
Following a dispute regarding his appointment as a civil servant, the applicant initiated administrative proceedings before the Ankara Administrative Court seeking the annulment of an administrative decision.
5.
On 5 February 1998 the Ankara Administrative Court found in line with the applicant’s request.
6.
On 30 November 2000 the Supreme Administrative Court quashed the decision of 5 February 1998.
7.
On 8 May 2002 the Ankara Administrative Court dismissed the applicant’s case.
8.
On 29 November 2004 the Supreme Administrative Court upheld that decision.
9.
During the proceedings, the Chief Public Prosecutor at the Supreme Administrative Court delivered her opinion on the merits of the case. This opinion was not communicated to the applicant.
10.
On 12 July 2006 the applicant’s rectification request was rejected.
11.
The applicant complained under Article 6 of the Convention that the non-communication of the Chief Public Prosecutor’s written opinion in the appeal proceedings before the Supreme Administrative Court had violated his right to an adversarial and fair hearing. Under the same heading, the applicant contested that the length of proceedings had been unreasonable.
12.
Relying on Article 6, the applicant further complained about the fairness of the administrative proceedings, stated that his case had not been heard by an independent and impartial tribunal and that the opinion of the Judge Rapporteur had not been communicated to him.
13.
The applicant also stated under article 14 of the Convention that he had been subjected to discrimination as a result of the decisions of the administrative authorities.
14.
Finally, under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention the applicant stated that as a result of the unfair domestic courts decisions, his right to peaceful enjoyment of his possessions had been breached.
A.
Non-communication of the Public Prosecutor’s written opinion
15.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that the non-communication of the Public Prosecutor’s written opinion in the proceedings before the Supreme Administrative Court had violated his right to an adversarial and fair hearing.
16.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 22 January 2018 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by this part of the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article
37 of the Convention.
The declaration provided as follows:
“I declare that the Government of Turkey offer to pay the applicant Rasim Özer, EUR
400 (four hundred euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights.
This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.
The Government consider that the absence of communication to the applicant of the public prosecutor’s observation submitted to the Supreme Administrative Court breached his right to a fair trial in the light of the well-established case-law of the Court (
Meral v. Turkey,
no.33446/02, 27 November 2007). They respectfully invite the Court to declare that it is no longer justified to continue the examination of the application and to strike it out of its list of cases in accordance with Article 37 of the Convention. ”
17.
The Court reiterates that Article
37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37
§
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
18.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article
37
§
1
(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
19.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary objections) [GC], no.
WAZA Sp. z o.o. v. Poland
(dec.), no.
11602/02, 26 June 2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no.
28953/03, 18
September 2007).
20.
The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about non
‑
communication of the public prosecutor’s written opinion during proceedings to applicants (see, for example,
Meral v. Turkey
(no.
33446/02, §§
32-39, 27 November 2007).
21.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed –
which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article
37 §
1
(c)).
22.
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article
37 § 1
in fine
).
23.
The Court considers that this amount should be converted into currency of the respondent State at the rate applicable at the date of payment, and paid within three months from the date of notification of the Court’s decision issued in accordance with Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to settle within this period, simple interest shall be payable on the amount in question at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank plus three
percentage points.
24.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article
37 § 2 of the Convention (
Josipović v.
Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4
March 2008).
25.
In view of the above, it is appropriate to strike this complaint out of the list.
B.
Length of proceedings
26.
The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement laid down in Article
6
§
1 of the Convention.
27.
The Government noted that pursuant to Law no. 6384 a Compensation Commission had been established to deal with applications concerning the length of proceedings and non-execution of judgments. Referring to the case of
Turgut and Others v. Turkey
((dec.), no.
4860/09, 26
March 2013), they maintained that the applicant should apply to the Compensation Commission.
28.
The Court observes that, as pointed out by the Government, a new domestic remedy has been established in Turkey following the application of the pilot judgment procedure in the case of
Ümmühan Kaplan v.
Turkey
(no.
24240/07, 20 March 2012). Subsequently, in its decision in the case of
Turgut and Others
, cited above, the Court declared a new application inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies, that is to say the new remedy. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was
a priori
accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the length of proceedings.
29.
Accordingly, taking account of the Government’s preliminary objection with regard to the obligation of the applicant to make use of the new domestic remedy established by Law no. 6384, the Court reiterates its conclusion in the case of
Turgut and Others
(cited above). It therefore concludes that this complaint must be rejected under Article 35 §§ 1 and
4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.
C.
Remaining complaints
30.
The applicant raised further complaints under Articles 6, 14 and Article
1 of Protocol No. 1 to the Convention.
31.
In the light of all the material in its possession and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court concludes that these complaints do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols. Accordingly, the Court rejects them as manifestly ill-founded, pursuant to Article
35
§§
3
(a) and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 § 1 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in accordance with Article
37
§
1
(c) of the Convention.
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 12 July 2018.
Hasan Bakırcı
Ledi Bianku
Deputy Registrar
President