SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 32030/14 Alper CANPOLAT împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 7 februarie 2017 într-un comitet compus din Valeriu Grițco, președinte, Stephanie Morou-Vikström, Georges Ravarani, judecători, și din Hasan Bak După ce a deliberat, face următoarea decizie CU FAPT pe reclamant, dl Alper Canpolat, este un resortisant turc născut în 1972 și rezident în Ankara. Acesta a fost reprezentat în fața Curții de către domnul O. Polat, avocat la Ankara. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 10 martie 2010, reclamantul și-a dus copilul, Efe Canpolat, la spitalul universitar din Gazi, deoarece, în opinia sa, acesta suferea de febră și plângea. Personalul medical a efectuat examinări și a diagnosticat o infecție. A doua zi, starea de sănătate a fiului său nu s-a îmbunătățit, iar reclamantul l-a dus la spitalul de pediatrie Bașkent din Ankara. O instituție privată al cărei personal se ocupa de dreptul privat, unde medicul E.B. l'examina și-a constatat roșeață și dificultăți în mișcarea piciorului drept. E.B. a consultat serviciul de ortopedie, suspectând artrita septică. El a decis să țină copilul în spital. Ca urmare a examinării radiografiei șoldului fiului reclamantului, doi medici de la serviciul de ortopedie au concluzionat că rezultatele clinice nu corespund cu artrita septică și nu au considerat că este necesară efectuarea unor examinări suplimentare din acest unghi. Nouă zile mai târziu, la 20 martie 2010, fiul reclamantului nu s-a vindecat încă, personalul medical l-a supus unei examinări imagistice prin rezonanță magnetică (inclusiv RMN-uri) și a diagnostiționat o artrită septică. Medicii l-au tratat imediat și i-au amputat capul femurului drept. La 6 aprilie 2010, reclamantul și fiul său au părăsit spitalul. La o dată nespecificată, reclamantul și-a dus fiul la spitalul universitar Haetôpe unde acesta din urmă a fost operat din nou și apoi ținut sub observație. (punctul 4 de mai sus), M.A., S.E.B., R.C.A., și M.K., împotriva a patru medici de la spitalul Bașkent (punctul 4 de mai sus), M.A., S.E.B., R.C.A., și M.K., pentru a provoca un handicap permanent la fiul său, una dintre picioarele sale fiind acum mai scurtă decât cealaltă. 10. Într-un raport din 8 februarie 2012, 3 Consiliul specialiștilor din institutul medico-legal a ajuns la concluzia conformării intervențiilor medicale efectuate de cei implicați cu normele medicale. Interogați de experții din institutul medico-legal, cei patru medici au declarat că întâlnirea pentru IRM a fost stabilită la 18 martie 2010, dar că nu a fost posibilă efectuarea acestei examinări fără anestezie ;sau consultația în acest scop nu a putut fi organizată decât pentru 20 martie (punctul 6 de mai sus). Potrivit acestora, între timp, starea generală de sănătate a bebelușului a fost îmbunătățită și temperatura sa a scăzut la un nivel normal. Medicii au adăugat că au trebuit totuși să aștepte ca respirația sa să revină la un ritm normal. 11. La data de 20 noiembrie 2012, Parchetul a respins cazul. 12. La 8 martie 2013, tribunalul din Sincan a respins opoziția formulată împotriva acestui caz. 13. La 17 mai 2013, reclamantul a introdus o acțiune individuală în fața Curții Constituționale ( mai), care se plângea de încălcarea dreptului său la o cale de atac eficientă din cauza respingerii plângerilor sale la penalitate. 14. La 30 septembrie 2013, Curtea Constituțională, care a judecat cauza din unghiul articolului 6 din Convenție, a respins pretențiile reclamantului pe motiv că acestea nu aveau legătură cu o contestație privind drepturile și obligațiile cu caracter civil și că cererile care tindeau exclusiv la incriminare de către Ö au fost incompatibile cu rațiunea materială Õ atâta timp cât, împreună cu dispozițiile Constituției, cât și cu cele ale convenției, această hotărâre a fost notificată reclamantului la 14 noiembrie 2013, GRIEFS 15. Invocând articolele 6 și 13 din convenție, reclamantul se plânge că lipsa urmăririi penale și a anchetei efective a încălcat dreptul său la o cale de atac eficientă, precum și dreptul său la un proces echitabil. Reclamantul susține că autoritățile au fost afectate refuzând să incrimineze medicii de la spitalul universitar Bașkent, pe care îl consideră răspunzător pentru handicapul fiului său. Curtea, amanta calificării juridice a faptelor cauzei (a se vedea, de exemplu, Söderman c. Suedia [GC], 5786/08, § 57, CEDO 2013), consideră că indulgența reclamantului se încadrează în domeniul de aplicare al procedurii prevăzute la art. 8 din convenție, al cărui domeniu acoperă aspectele legate de integritatea morală și fizică a persoanelor (a se vedea, de exemplu, Trocellier c. Franța (dec.), nr. 757/01, CEDH 2006 În contextul specific al neglijenței medicale, obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție de a institui un sistem judiciar eficient nu impune în toate cazurile o acțiune de natură penală. O astfel de obligație poate fi îndeplinită, de exemplu, în cazul în care sistemul juridic în cauză oferă părților interesate o cale de atac în fața instanțelor civile sau administrative sau o cale de atac disciplinară, singur sau împreună cu o cale de atac în fața instanțelor penale, în scopul stabilirii răspunderii medicilor în cauză și, dacă este cazul, în vederea aplicării oricărei sancțiuni civile adecvate ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 51, CEDH 2002 I). 18. În ceea ce privește obiecțiunile reclamantului, trebuie să se stabilească dacă situația denunțată rezultă dintr-un act intenționat sau din neglijențe medicale Această situație se regăsește în contextul, de exemplu, al unor erori de judecată din partea profesioniștilor din domeniul sănătății sau al unei bune coordonări între aceștia în raport cu tratamentul unui anumit pacient (Powell c. Regatul Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDH 2000 Calvelli și Ciglio, menționat anterior, § 49, Csiki c. România, n 11273/05, § 72, 5 iulie 2011 și Asiye Genç c. Turcia, 24109/07, § 67 in fine, 27 ianuarie 2015) și, în această privință, Curtea a afirmat deja că, în dreptul turc, calea pe care trebuie să o urmeze reclamanții este, în principiu, de natură civilă și/sau administrativă (Kakoca c. Turcia (dec.), n 46156/11, 21 mai 2013 și Bilsen Tamer și alții (c. Turcia), 60108/10, 26 august 2014), în funcție de faptul că serviciul de sănătate pus în discuție este sectorul privat sau sectorul public. 20. L a spitalului Bașkent fiind o instituție privată și medicii M.A., S.E.B., R.C.A. și M.K. care se află sub incidența dreptului privat, numai calea de soluționare a litigiilor civile era de preferat, împreună cu acțiunea desfășurată în fața instanțelor penale ( Calvelelli și Ciglio) , citată anterior, § 51, și Karakoca, decizia menționată anterior), știind că, în acest caz, plata de către autorități a unei sume corespunzătoare și suficiente Cu titlu de despăgubire pentru prejudiciile suferite a fost probabil mai mult decât pierderea calității de victimă a încălcării prevăzute la art. 8 din convenție, cu condiția ca decizia adoptată în acest scop să fie însoțită de o recunoaștere explicită sau cel puțin în esență a încălcării respective (pentru principiile aferente, a se vedea Spordino c. Italia (n [GC], n 36813/97, § 178-192, CEDO 2006 V, și Turgut c. Turcia (dec.), nr. 64625/11, § 42-45, 30 august 2016). 21. În acest caz, reclamantul a trecut printr-o singură cale de drept: a depus o plângere la tribunalul din Ankara împotriva medicilor care sunt responsabili și procedura penală s-a încheiat printr-un refuz. 22. În prezenta cauză, dacă reclamantul ar fi sesizat instanțele civile cu privire la o cerere de despăgubire, acestea nu s-ar fi bazat pe elementele reglementate de dreptul penal, ci pe principiile dreptului civil care reglementează răspunderea medicală. 23. În cazul de față, reclamantul nu este în primul rând evaluat de posibilitatea de a lua o acțiune civilă în despăgubire, acțiune care i-a fost deschisă în dreptul turc și care ar fi permis stabilirea răspunderii eventuale a medicilor în cauză și, dacă este cazul, de a obține despăgubiri. În această privință, Curtea nu a constatat nimic în dosarul care să permită să se concluzioneze că o astfel de acțiune nu ar fi prezentat nicio perspectivă rezonabilă de succes sau că aceasta ar fi fost condamnată la eșec. Din acest motiv, nici acțiunea individuală desfășurată în fața Curții Constituționale, nici decizia pe care aceasta a pronunțat-o nu vor avea consecințe în prezenta cauză. Într-adevăr, exercitarea acestei acțiuni nu îl exonera pe reclamant să ia calea corectă de reparație, și anume, în speță, acțiunea civilă în despăgubire. 24. În consecință, cererea trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție, pentru neobosirea căilor de atac interne. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 2 martie 2017. Hasan Bak
Requête n
o
32030/14
Alper CANPOLAT
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 7 février 2017 en un comité composé de
:
Valeriu Grițco,
président,
Stéphanie Mourou-Vikström,
Georges Ravarani,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 avril 2014,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Alper Canpolat, est un ressortissant turc né en 1972 et résidant à Ankara. Il a été représenté devant la Cour par M
e
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 10 mars 2010, le requérant emmena son bébé, Efe Canpolat, aux urgences de l’hôpital universitaire de Gazi car, selon lui, ce dernier souffrait de fièvre et pleurait. Le personnel médical effectua des examens et diagnostiqua une infection. Il conseilla au requérant de se rendre dans une polyclinique.
4.
Le lendemain, l’état de santé de son fils ne s’étant pas amélioré, le requérant le conduisit au service de pédiatrie de l’hôpital universitaire Bașkent à Ankara («
l’hôpital Bașkent
»), un établissement privé dont le personnel relevait du droit privé, où le médecin E.B. l’examina et constata des rougeurs et des difficultés à bouger la jambe droite. E.B. consulta le service d’orthopédie, suspectant une arthrite septique. Il décida de garder le bébé à l’hôpital.
5.
À la suite de l’examen de la radiographie de la hanche du fils du requérant, deux médecins du service d’orthopédie conclurent que les résultats cliniques ne correspondaient pas à une arthrite septique et ne jugèrent pas nécessaire de procéder à des examens plus poussés sous cet angle.
6.
Neuf jours plus tard, le 20 mars 2010, le fils du requérant n’étant toujours pas guéri, le personnel médical le soumit à un examen d’imagerie par résonnance magnétique («
IRM
») et diagnostiqua une arthrite septique. Les médecins l’opérèrent aussitôt et lui amputèrent la tête du fémur droit.
7.
Le 6 avril 2010, le requérant et son fils quittèrent l’hôpital.
8.
À une date non précisée, le requérant emmena son fils à l’hôpital universitaire Hacettepe où ce dernier fut opéré une nouvelle fois puis gardé en observation. L’enfant se vit administrer des traitements pendant quarante
‑
huit
jours.
9.
À une date non précisée, le requérant porta plainte auprès du parquet d’Ankara («
le parquet
») contre quatre médecins de l’hôpital Bașkent (paragraphe 4 ci-dessus), M.A., S.E.B., R.C.A., et M.K., pour avoir causé un handicap permanent chez son fils, l’une de ses jambes étant désormais plus courte que l’autre.
10.
Dans un rapport du 8 février 2012, le 3
e
conseil des spécialistes de l’institut médicolégal conclut à la conformité des interventions médicales effectuées par les mis en cause aux règles médicales. Interrogés par les experts de l’institut médicolégal, les quatre médecins déclarèrent que le rendez-vous pour l’IRM avait été fixé au 18
mars 2010 mais qu’il n’était pas possible de procéder à cet examen sans anesthésie
; or la consultation à cette fin n’avait pu être organisée que pour le 20 mars (paragraphe
6 ci
‑
dessus). Selon eux, entre-temps, l’état de santé général du bébé s’était amélioré et sa température était retombée à un niveau normal. Les médecins ajoutèrent qu’ils avaient néanmoins dû attendre que sa respiration retrouve également un rythme normal.
11.
Le 20 novembre 2012, le parquet rendit un non-lieu.
12.
Le 8 mars 2013, la cour d’assises de Sincan rejeta l’opposition formée contre ce non-lieu.
13.
Le 17 mai 2013, le requérant introduisit un recours individuel devant la Cour constitutionnelle turque («
la Cour constitutionnelle
»), se plaignant d’une violation de son droit à un recours effectif en raison du rejet de ses plaintes au pénal.
14.
Le 30 septembre 2013, la Cour constitutionnelle, ayant jugé l’affaire sous l’angle de l’article 6 de la Convention, rejeta les prétentions du requérant au motif que celles-ci n’avaient pas trait à une contestation relative à des droits et obligations de caractère civil et que les demandes qui tendaient uniquement à l’incrimination d’autrui étaient incompatibles
ratione materiae
tant avec les dispositions de la Constitution turque qu’avec celles de la Convention. Cet arrêt fut notifié au requérant le 14
novembre 2013.
15.
Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, le requérant se plaint que l’absence de poursuites et d’enquête effective a emporté violation de son droit à un recours effectif ainsi que de son droit à un procès équitable.
16.
Le requérant allègue que les autorités ont été défaillantes en refusant d’incriminer les médecins de l’hôpital universitaire Bașkent, qu’il tient pour responsables du handicap de son fils.
La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause (voir, par exemple,
Söderman c. Suède
[GC], n
o
5786/08, § 57, CEDH 2013), estime que la doléance du requérant relève du volet procédural de l’article 8 de la Convention, dont le champ couvre les questions liées à l’intégrité morale et physique des individus (voir, par exemple,
Trocellier c.
France
(déc.), n
o
17.
Dans le contexte spécifique des négligences médicales, l’obligation positive découlant de l’article 8 de la Convention de mettre en place un système judiciaire efficace n’exige pas nécessairement dans tous les cas un recours de nature pénale. Pareille obligation peut être également remplie, par exemple, si le système juridique en cause offre aux intéressés un recours devant les juridictions civiles ou administratives ou un recours disciplinaire, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, aux fins d’établir la responsabilité des médecins en cause et, le cas échéant, d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée (
Calvelli et Ciglio c.
Italie
[GC], n
o
‑
I).
18.
Au regard des griefs du requérant, il y a lieu de déterminer si la situation dénoncée résulte d’un acte intentionnel ou de «
négligences médicales
» attribuées au personnel médical responsable de la prise en charge de Efe Canpolat. En l’espèce, des allégations de retard de diagnostic se trouvent au cœur du litige.
19.
Pareille situation s’inscrit dans le cadre, par exemple, d’«
erreurs de jugement
» de la part de professionnels de la santé ou d’une «
mauvaise coordination
» entre ceux-ci par rapport au traitement d’un patient en particulier (
Powell c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
‑
V,
Calvelli et Ciglio
, précité, § 49,
Csiki c. Roumanie
, n
o
11273/05, §
72, 5
juillet 2011, et
Asiye Genç
,
c. Turquie
, n
o
24109/07, § 67
in fine
, 27
janvier 2015) et, en la matière, la Cour a déjà dit que, en droit turc, la voie à emprunter par les requérants est, en principe, de nature civile et/ou administrative (
Karakoca c. Turquie
(déc.), n
o
46156/11, 21 mai 2013, et
Bilsen Tamer et autres c. Turquie
(déc.), n
o
60108/10, 26 août 2014), selon que le service de santé mis en cause relève du secteur privé ou du secteur public.
20.
L’hôpital Bașkent étant un établissement privé et les médecins M.A., S.E.B., R.C.A., et M.K. relevant du droit privé, seule la voie du contentieux civil était donc à privilégier, conjointement avec le recours exercé devant les juridictions pénales (
Calvelli et Ciglio
, précité, § 51, et
Karakoca
, décision précitée), sachant que, en l’occurrence, le versement par les autorités d’une somme «
appropriée et suffisante
» à titre de réparation des préjudices subis était susceptible d’emporter la perte de la qualité de victime de la violation alléguée de l’article 8 de la Convention, à condition que la décision adoptée à cet effet soit accompagnée d’une reconnaissance explicite, ou au moins en substance, de ladite violation (pour les principes y afférents, voir
Scordino c.
Italie (n
o
1)
[GC], n
o
‑
V, et
Turgut c.
Turquie
(déc.), n
o
64625/11, §§ 42 à 45, 30 août 2016).
21.
En l’espèce, le requérant a usé d’une seule voie de droit
: il a porté plainte auprès du parquet d’Ankara contre les médecins qu’il estimait responsables et la procédure pénale s’est soldée par un non-lieu.
22.
Dans la présente affaire, si le requérant avait saisi les juridictions civiles d’une demande en indemnisation, celles-ci ne se seraient pas fondées sur les éléments relevant du droit pénal mais sur les principes de droit civil régissant la responsabilité médicale.
23.
En l’espèce, le requérant ne s’est pas prévalu de la possibilité d’entamer une action civile en réparation, recours qui lui était ouvert en droit turc et qui aurait permis d’établir la responsabilité éventuelle des médecins mis en cause et, le cas échéant, d’obtenir un dédommagement. À cet égard, la Cour n’aperçoit rien dans le dossier qui permette de conclure qu’une telle action n’aurait présenté aucune perspective raisonnable de succès ou qu’elle aurait été vouée à l’échec. Pour cette raison, ni le recours individuel exercé devant la Cour constitutionnelle ni la décision que celle-ci a rendue n’ont de conséquence dans la présente affaire. En effet, l’exercice de ce recours ne dispensait pas le requérant d’emprunter la voie de réparation adéquate, à savoir, en l’espèce, l’action civile en réparation.
24.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée, en application de l’article
35 §§ 1 et 4 de la Convention, pour non-épuisement des voies de recours internes.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 2 mars 2017.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Greffier adjoint
Président