Bonal împotriva Elveției

Reclamanta, Doamna Julie Bonal, este cetățeană franceză născută în 1985 și rezidentă la Saint-Ouen (Franța). A fost reprezentată de Maiestrul N. Guglielmoni, avocat la Lugano.

Guvernul Elveției (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul acestuia, D. F. Schürmann, din Oficiul Federal de Justiție. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanta este o jurnalistă fotografă. În cadrul profesiei sale, se interesează de activitățile unei asociații numite « Clown Army ».

La 24 noiembrie 2007, reclamanta acoperea acțiunile perturbatoare ale « Clown Army » cu ocazia zilelor armatei, care se țineau la Centrul de expoziții din Lugano. Spre ora 20:00, în timp ce reclamanta încerca să fotografieze un militar, majorul B. F., acesta ar fi asigurat un lovitură cu genunchiul asupra aparatului foto pe care reclamanta îl ținea în mâini la înălțimea feții. Conform unui certificat medical întocmit la spitalul italian din Lugano seara aceluiași zi, reclamanta suferea de o contuzie a buzei superioare.

La 26 noiembrie 2007, reclamanta a deschis o acțiune contra X și contra maiorului B. F., pentru răniri corporale și abuz de putere cu privire la darea de ordine, la Ministerul Public al Cantonului Ticino și la Oficiul auditorul șef al Armatei Elvețiene (« Biroul auditorului șef »). A notificat autoritățile de urmărire a intenției sa de a se constitui parte civilă, pentru a fi inclusă în toți acții de instrucție.

O investigație obișnuită împotriva B. F. a fost deschisă pe 19 decembrie 2007 și încredințată judecătorului de instrucție al Tribunalului militar 8 (« Tribunalul militar »).

Prin scrisoare din 5 martie 2008, judecătorul de instrucție al Tribunalului militar a informat reclamanta că incidentul a avut loc în timpul unei activități de serviciu de B. F. și că, prin urmare, responsabilitatea Confederației a fost angajată pe baza articolului 135 din Legea federală din 3 februarie 1995 privind armata și administrația militară (« LAAM »). Victima nu era deci autorizată să-și exercite drepturile de parte în sensul articolelor 163 la 165 din Procedura penală militară (« PPM ») în procedura penală în curs. În aceeași scrisoare, judecătorul de instrucție o invita pe reclamantă să-și facă valabile pretențiile civile la Centrul de despăgubiri al Departamentului Federal al Apărării, Protecției Populației și Sportului (« Centrul »).

La 10 aprilie 2008, judecătorul de instrucție a respins formal cererea reclamantei de a se constitui parte civilă. La 22 aprilie 2008, reclamanta a depus o plângere împotriva acestei decizii, care a fost la rândul ei respinsă de Biroul auditorului șef al Tribunalului militar, la 4 iunie din același an. Costurile procedurii au fost puse în sarcina Confederației.

La 29 iulie 2009, reprezentantul reclamantei a solicitat Centrului o sumă de 1 055,61 euro (« EUR ») pentru pierderea aparatului foto și 60 de franci elvețieni (« CHF », aproximativ 55 EUR) pentru cheltuielile medicale.

După ce a audiat reclamanta în calitate de martor, la 30 octombrie 2009, judecătorul de instrucție a închis investigația și a trimis dosarul auditorului extraordinar al aceluiași tribunal. La 4 octombrie 2010, auditorul extraordinar al Tribunalului militar l-a găsit pe B. F. vinovat de violență pentru că a asigurat « o lovitură cu genunchiul împotriva aparatului foto al reclamantei, provocând-i o contuzie a buzei superioare ».

La 18 februarie 2011, după ce a ținut o ședință publică, Tribunalul militar l-a achitat pe B. F. de acuzația de violență. La 22 februarie 2011, auditorul extraordinar al Tribunalului militar a formulat un apel împotriva acestei sentințe.

Reclamanta susține că nu a fost informată în prealabil despre ținerea ședinței înaintea Tribunalului militar și că nici nu a fost informată de motivele sentinței, prezentate la 28 februarie 2011. Susține că nu a fost informată de sentința din prima instanță decât câteva zile înainte de ședința de apel, ținută la 16 septembrie 2011, înaintea Tribunalului militar de apel 3 (« Tribunalul militar de apel »), care a confirmat în aceeași zi achitarea lui B. F. În acest caz de asemenea, reclamanta nu a fost admisă să se constituie parte civilă. Cu toate acestea, a fost auzită ca martor la ședință, asistată de avocatul ei. Tribunalul militar de apel a menționat numeroase contradicții în declarațiile reclamantei, în special cu privire la presupusele daune suferite de aparatul foto, și a considerat că legătura cauzală între gestul militarului tendință a îndepărta aparatul foto și contuzia pe buza superioară a reclamantei, pentru care reclamanta nu s-a tratat decât o oră după incident, nu a fost stabilită.

La 19 septembrie 2011, reclamanta a apelat sentința din prima instanță din 18 februarie 2011, invocând o încălcare a articolelor 3 și 13 din Convenție pentru lipsa unei investigații eficiente asupra incidentului din 24 noiembrie 2007, precum și o încălcare a articolului 6 pentru a fi fost exclusă din procedură. Prin scrisoare adresată președintelui Tribunalului militar de apel, a anunțat în același timp un recurs în casație împotriva sentinței de apel din 16 septembrie 2011. În scrisoarea sa, a invocat articolele 3, 6 și 13 din Convenție.

La 19 decembrie 2011, Tribunalul militar de apel a comunicat reclamantei motivele sentinței sale din 16 septembrie 2011.

La 9 ianuarie 2012, reclamanta a intentat un recurs în casație împotriva acestei sentințe, invocând doar art. 6 din Convenție. Se plângea că a fost exclusă din procedura penală și considera că Tribunalul militar de apel a interpretat faptele cauzei și a aplicat principiul in dubio pro reo în mod arbitrar.

La 15 martie 2012, Tribunalul militar de casație a respins recursul reclamantei împotriva sentinței de apel din 16 septembrie 2011, după ce a refuzat să țină o ședință publică. Tribunalul militar de casație a hotărât că reclamanta, neavând dreptul să se folosească de B. F. pentru dauna suferită, potrivit dispozițiilor combinate ale articolelor 84 și 163 PPM și 135 LAAM, care prevedeau răspunderea Confederației pentru daunele cauzate terților de militarii în serviciu ordonat, nu putea nici ea pretinde să se constituie parte civilă în procedura penală deschisă împotriva acestuia. Părțile nu au precizat data la care sentința Tribunalului militar de casație a fost comunicată avocatului reclamantei.

La 30 mai 2012, după o serie de schimburi cu Centrul, care a urmat propunerii sale inițiale de despăgubire (§10, mai sus), reprezentantul reclamantei a indicat Centrului că clientul ei ar fi dispus să accepte o despăgubire de 900 CHF ca compensație pentru faptele cauzei (i noti fatti). Această propunere a fost acceptată și suma a fost versată reclamantei la 8 iunie 2012.

La 11 iulie 2012, Biroul auditorului șef i-a cerut reclamantei dacă, în lumina sentinței Tribunalului militar de casație, ea intenționează să-și retragă apelul împotriva sentinței din prima instanță din 18 februarie 2011. La 12 iulie 2012, reclamanta a informat Biroul auditorului șef de intenția sa de a-și menține apelul.

La 9 noiembrie 2012, Tribunalul militar de apel a respins recursul reclamantei împotriva sentinței din prima instanță din 18 februarie 2011, precizând că, în ciuda sentinței Tribunalului militar de casație, a fost obligat să se reunească din cauza refuzului reclamantei de a retrage recursul, și doar pentru a decide asupra legitimității acestuia. În sentința sa, Tribunalul militar de apel a citat cuvânt cu cuvânt raționamentul Tribunalului militar de casație și a considerat că recursul reclamantei, care era asistată de avocatul ei, a beneficiat deja de explicații « în cele mai mici detalii » ale particularităților procedurii penale militare. A concluzionat că recursul reclamantei era un « clon al recursurilor anterioare » (un clone dei procedimenti precedenti), « complet inutil, dacă nu chiar temerare » (del tutto inutile, se non addirittura temerario).

La 23 aprilie 2013, reclamanta a intentat un recurs în casație împotriva sentinței Tribunalului militar de apel din 9 noiembrie 2012. De această dată, a invocat articolele 3, 6 și 13 din Convenție. La 19 septembrie 2013, Tribunalul militar de casație a respins acest al doilea recurs considerând, în special, că cauza a dobândit autoritate de lucru efectuat prin sentința anterioară din 15 martie 2012. De asemenea, a subliniat că reclamanta a deja acceptat o despăgubire pentru dauna suferită. Motivele acestei ultime sentințe au fost comunicate reclamantei la 16 decembrie 2013. B. Legea internă relevantă

Dispozițiile relevante ale PPM în vigoare la epoca faptelor sunt următoarele: Art. 84a - Principiu 1 Ajutorul acordat victimelor infracțiunilor, inclusiv cele care sunt penalizate de codul penal militar, se reglementează prin legea federală din 23 martie 2007 privind ajutorul victimelor (LAVI), cu excepția cazului în care prezenta lege prevede altfel. art. 84 g - Pretențiuni civile 1 Atunci când, potrivit art. 135 din legea federală din 3 februarie 1995 privind armata și administrația militară, armata nu răspunde pentru dauna suferită, victima poate face valabile pretențiunile civile potrivit art. 163 înaintea tribunalelor militare. În această măsură, ea exercită drepturile unei părți. 2 Dacă victima nu are capacitate de a face valabile pretențiunile civile înaintea tribunalelor militare conform alin. 1 sau dacă renunță la aceasta, trebuie, la cererea ei, să i se ceară participarea la dezbateri. Ea are dreptul să nu fie prezentă, cu condiția să nu fie citată în calitate de martor sau de persoană chemată să dea informații. În cazul din urmă, beneficiază doar de dreptul la informare. Art. 84f - Drepturi de procedură 1 Victima are dreptul să participe la procedura penală. Ea poate în special: a. face valabile pretențiunile civile potrivit art. 84g; b. cere decizia unui tribunal atunci când procedura nu a fost deschisă sau a fost închisă; c. folosi aceleași cai de drept ca inculpatul împotriva sentinței atunci când a participat la procedura care a precedat decizia și că această decizie afectează pretențiunile civile ale sale sau poate avea un impact asupra aprecierii acestora. 2 Autoritățile informează victima despre drepturile sale la toate etapele procedurii. La cererea sa, i se comunică gratuit deciziile și sentințele. art. 122 - Opoziție 1 În cele zece zile care urmează notificării, condamnatul și auditorul șef pot formula opoziție la ordinul de condamnare printr-o declarație scrisă adresată auditorului. Persoana prejudiciată poate formula opoziție dacă ordinul de condamnare afectează pretențiunile civile ale sale sau poate avea efecte asupra judecării acestora. 2 Dacă opoziția este făcută în timp util, se urmează procedura obișnuită. Ordinul de condamnare ține locul actului de acuzare. 3 Atunci când opoziția se referă doar la pronunțare privind cheltuielile sau indemnitatea, trebuie să conțină o propunere motivată. Tribunalul se pronunță fără dezbateri. art. 163 - Principiu Persoana prejudiciată poate exercita înaintea tribunalelor militare împotriva inculpatului acțiunea civilă care decurge dintr-o infracțiune penalizată de codul penal militar. În aceste limite, exercită drepturile atașate calității de parte. art. 164 - Procedură 1 Constituirea de parte civilă poate interveni de la deschiderea investigației ordinare până la începerea dezbaterilor. Persoana prejudiciată are dreptul să prezinte ceri tendință la stabilirea pretențiunilor sale și a sumei acestora. Poate consulta dosarul în măsura în care aceasta se dovedește necesară pentru exercitarea drepturilor sale. 2 Dacă persoana prejudiciată și-a făcut valabile pretențiunile înainte de dezbateri, este citată la acestea. Prezența sa este facultativă. 3 La dezbateri, partea civilă ia cuvântul după auditor pentru a prezenta și a motiva concluziile sale. 4 Tribunalul militar poate, într-o primă fază, să se pronunțe doar asupra chestiunii penale și să trateze ulterior pretențiunile civile. 5 În cazul în care judecarea completă a pretențiunilor civile ar necesita o muncă disproporționată, tribunalul militar poate să se limiteze la adjudecarea acțiunii civile în principiu și să redirecționeze persoana prejudiciată pentru rest înaintea tribunalelor civile. În măsura posibilului, trebuie cu toate acestea să judece complet pretențiunile de mică importanță. art. 165 - Admisibilitatea pronunțării Sentința nu poate purta asupra acțiunii civile decât dacă inculpatul a fost condamnat sau a fost supus unei sancțiuni disciplinare.

Dispozițiile relevante ale LAAM în vigoare la epoca faptelor sunt următoarele: art. 135 - Daune rezultând dintr-o activitate de serviciu 1 Indiferent de vinovăție, Confederația răspunde pentru dauna cauzată fără drept unui tert de militari sau de trupe atunci când rezultă din: a. o activitate militară deosebit de periculoasă; sau b. o altă activitate de serviciu. 2 Confederația nu răspunde pentru dauna atunci când prezintă dovada că rezultă dintr-un caz de forță majoră, vina persoanei prejudiciate sau cea a unui tert. 3 Atunci când răspunderea pentru fapte determinate este prevăzută de alte prevederi, acestea din urmă reglementează răspunderea Confederației. 4 Persoana prejudiciată nu poate face valabile nicio pretenție împotriva militarului care a cauzat dauna. GRIEVURI

Invocând art. 3 din Convenție, în sine și în combinație cu art. 13, precum și art. 6 din Convenție, reclamanta se plânge de nu a putut să se constituie parte civilă în procedura angajată de Justiția militară cu privire la incidentul din 24 noiembrie 2007 și, în consecință, de nu a putut verifica dacă autoritățile au desfășurat o investigație eficientă. Susține de altfel că investigația nu a fost eficientă în special din cauza neaudierii anumitor martori. PE DREPT 25. art. 3 din Convenție se citește după cum urmează: « Niciun om nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. » art. 13 din Convenție se citește după cum urmează: « Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiunilor lor oficiale. » art. 6 din Convenție se citește după cum urmează în părțile sale relevante: « 1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial, înființat prin lege, care va decide, fie pe contestații cu privire la drepturile și obligațiile civile ale sale, fie pe meritul oricărei acuzații în materie penală adresate împotriva sa (...) »

Ținând cont de formularea grievurilor reclamantei, Curtea consideră că trebuie să examineze chestiunea inexistenței unei investigații eficiente cu privire la presupusele abuzuri doar sub unghiul aspectului procedural al articolului 3 din Convenție (a se vedea, între mulți alții, Dembele c. Elveția, nr. 74010/11, § 33, 24 septembrie 2013; Karaman și alții c. Turcia, nr. 60272/08, § 37, 31 ianuarie 2012; Kazım Gündoğan c. Turcia, nr. 29/02, § 31, 30 ianuarie 2007; Kozinets c. Ucraina, nr. 75520/01, § 44, 6 decembrie 2007).

Guvernul ridică mai multe excepții de inadmisibilitate.

Consideră în primul rând, și ca și titlu principal, că cererea trebuie declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne în virtutea articolului 35 § 1 din Convenție. Guvernul reamintește că, în recursul săuul în casație din 9 ianuarie 2012, reclamanta nu invocase grievuri bazate pe articolele 3 și 13 din Convenție ci doar grievuri bazate pe art. 6 și că pe baza acestor grievuri s-a pronunțat Tribunalul militar de casație. Guvernul observă că în al doilea recurs în casație, acela din 23 aprilie 2013, reclamanta invocase într-adevăr grievuri bazate pe articolele 3 și 13 din Convenție dar, reamintindu-și propriii termeni ai Tribunalului militar de apel și ai Tribunalului militar de casație, acest recurs era identic cu recursurile anterioare și privea o cauză care dobândise autoritate de lucru efectuat. Neinvocând articolele 3 și 13 din Convenție în primul recurs în casație, reclamanta nu ar fi deci epuizat căile de atac interne cu privire la grievurile bazate pe aceste două prevederi.

Ca titlu suplementar, Guvernul invită Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru nerespectarea termenului de șase luni, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție. Consideră că, de la data sentinței Tribunalului militar de casație din 15 martie 2012, care era definitivă, reclamanta și/sau reprezentantul ei știau sau ar fi trebuit să știe că, potrivit dreptului în vigoare, reclamanta nu avea posibilitatea să se constituie parte civilă în procedura penală militară. Prin urmare, termenul de șase luni prevăzut de Convenție a început să curgă la data la care reclamanta sau reprezentantul ei au luat cunoștință de sentința menționată.

Guvernul consideră apoi că contuzia provocată indirect de lovitura cu genunchiul asigurată de B. F. asupra aparatului foto al reclamantei nu atinge gradul de seriozitate necesar pentru a fi considerat un tratament inuman și degradant interzis de art. 3 din Convenție. Incidentul s-a produs de altfel în cursul unei manifestații tensionate, în timp ce reclamanta era liberă să plece din locurile respective și nu se afla deci în mâinile poliției sau a altor servicii ale statului. Potrivit Guvernului, cererea ar trebui prin urmare de asemenea respinsă pentru defect evident de fundament.

În ceea ce privește calitatea de victimă, Guvernul reamintește că reclamanta a fost deja recunoscută ca victimă și a obținut o indemnizație de 900 CHF pe baza unui aranjament amiabil cu Centrul.

De altfel, Guvernul subliniază că investigația condusă de autoritățile interne a permis ajungerea la identificarea autorului loviturii cu genunchiul, că acesta a fost judecat pentru violență și că reclamanta a fost auzită ca martor, atât de judecătorul de instrucție militar, cât și de Tribunalul militar de apel. Guvernul estimează în sfârșit că reclamanta avea dreptul să participe la procedura penală diligentată împotriva B. F. (art. 84f al. 1 PPM) și putea cere ca i se comunice gratuit deciziile și sentințele.

Reclamanta susține că, refuzând-i calitatea de parte civilă în procedură, autoritățile naționale au împiedicat-o să participe la desfășurarea investigației penale, în timp ce era victima infracțiunii contestate. Se plânge deci de lipsa de acces la tribunal, în sensul articolului 6 din Convenție, de ineficacitatea investigației, în sensul articolului 3, și de inexistența unui recurs efectiv, în sensul articolului 13. În special, se plânge de nu a fi fost citată la ședința din 18 februarie 2011 și de faptul că unicii martori auziți au fost un ofițer de poliție și o militară, în timp ce martorii indicați de ea nu au fost auziți.

Cu privire la excepția de inadmisibilitate bazată pe neepuizarea căilor de atac interne, reclamanta consideră că evocarea articolelor 3 și 13 în scrisoarea sa din 19 septembrie 2011 adresată președintelui Tribunalului militar de apel, anunțând intenția sa de a se recuraga la casație, ar fi suficientă în scopurile regulii neepuizării. A admite contrarul ar constitui, potrivit ei, un formalism excesiv.

Cu privire la excepția bazată pe nerespectarea regulii de șase luni, reclamanta consideră că ea nu putea introduce cererea sa înaintea Curții înainte ca « să fie hotărât în mod definitiv, la nivel național, în legătură cu grievurile invocate ».

Cu privire la despăgubirile acordate reclamantei de autoritățile interne, reclamanta susține că a acceptat 900 CHF fiind epuizată de durata procedurii și doar ca titlu de reparare a daunei materiale rezultând din aparatul foto deteriorat. În niciun caz nu a renunțat la drepturile garantate de Convenție, în special la dreptul la o investigație eficientă cu privire la incidentul din 24 noiembrie 2007.

Curtea reamintește că, potrivit articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Această regulă, care reflectă dorința Părților contractante de a nu vedea puse în cauză deciziile vechi după o perioadă nedefinită, servește interesele nu doar ale Guvernului, ci și ale securității juridice ca valoare intrinsecă (De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia, 18 noiembrie 1970, § 50, seria A nr. 12), în timp ce răspunde de asemenea nevoii de a lăsa unui reclamant o perioadă de reflecție suficientă pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a prezenta o cerere Curții și de a defini conținutul acesteia. Această regulă marchează deci limita temporală a controlului efectuat de Curtă și indică particulari și autorităților perioada dincolo de care controlul nu se mai exercită (a se vedea, între alții, Kalogeropoulos c. Grecia (dec.), nr. 28451/02, 10 martie 2005; Cenaj c. Grecia și Albania (dec.), nr. 12049/06, 4 octombrie 2007 și Di Giorgio c. Italia (dec.), nr. 35808/03, 29 septembrie 2009).

Curtea reamintește de asemenea că termenul de șase luni stabilit de art. 35 § 1 din Convenție începe să curgă a doua zi după pronunțarea publică a deciziei definitive sau, în absența pronunțării, a doua zi după notificarea reclamantului sau reprezentantului său, și expiră șase luni calendaristice mai târziu indiferent de durata adevărată a acestora (a se vedea, mutatis mutandis, K.C.M. c. Țări de Jos, nr. 21034/92, decizie a Comisiei din 9 ianuarie 1995, Decision and Reports 80-B, p. 87, și Hokkanen c. Finlanda, nr. 25159/94, decizie a Comisiei din 15 mai 1996; a se vedea de asemenea Nelson c. Regatul Unit, nr. 74961/01, §§ 12-13, 1 aprilie 2008).

În cauza de fapt, Curtea observă că, printr-o sentință din 15 martie 2012, Tribunalul militar de casație a respins în mod foarte clar grievurile ridicate de reclamantă împotriva sentinței de apel sub unghiul articolului 6 din Convenție (paragrafele 16 și 17 mai sus). Sentința de casație nu era susceptibilă de apel și puna deci un termen definitiv procedurii penale militare referitoare la incidentul din 24 noiembrie 2007.

Potrivit Curții, sentința definitivă a Tribunalului militar de casație făcea cu totul inutil, chiar și presupunând că ar fi avut ab initio o anumită utilitate, continuarea procedurii de apel intentate de reclamantă, la 19 septembrie 2011, împotriva sentinței din prima instanță. Acest recurs în apel a fost intentat în timp ce deja o ședință de apel avusese loc, reclamanta fusese auzită ca martor, o sentință de apel deja fusese pronunțată și reclamanta anunțase formal dorința de a o ataca în casație. Inutilitatea menținerii acestei proceduri de apel paralele, după sentința de casație, fusese de altfel explicit semnalată reclamantei, la 11 iulie 2012, de Biroul auditorului șef (§19, mai sus). În ciuda acestui avertisment, reclamanta a hotărât să-și mențină recursul în apel și, după cum era logic și previzibil, a fost respinsă de Tribunalul de apel care, în sentința sa din 9 noiembrie 2012, nu a ezitat să califice recursul drept « clon al recursurilor anterioare (...) complet inutil, dacă nu chiar temerare » (§20 mai sus). De peste tot, reclamanta, care era în orice caz asistată de un avocat, a perseverant în eroare și a intentat un nou recurs în casație, care a fost inevitabil respins de Tribunalul militar de casație, ținând cont că era o cauză deja judecată.

Este deci data la care prima sentință a Tribunalului militar de casație, aceea din 15 martie 2012, a fost comunicată avocatului reclamantei care trebuie să servească drept punct de plecare pentru calculul termenului de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție. Or, această dată nu a fost precizată de părți (§17 mai sus), dar este verosimil că reclamanta a primit comunicare a sentinței înainte de schimbul de corespondență cu Biroul auditorului șef din 11 și 12 iulie 2012 (§19 mai sus). În orice caz, este cert că la data recursului în casație împotriva sentinței de apel din 9 noiembrie 2012, adică la 23 aprilie 2013, reclamanta avea cunoștință de sentința de casație din 15 martie 2012. Aceasta din urmă fuseseservit de bază raționamentului Tribunalului militar de apel (§20 mai sus). În consecință, în cea mai bună dintre ipoteze, reclamanta ar fi trebuit să introducă cererea sa înaintea Curții, cel mai târziu, șase luni calendaristice de la 23 aprilie 2013, și anume la 23 octombrie 2013.

Deoarece cererea a fost introdusă la 15 iunie 2014, trebuie considerată ca fiind tardivă și respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție, fără a fi necesar să se judece asupra celorlalte excepții de inadmisibilitate ridicate de Guvern. Pentru aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 9 martie 2017. Stephen Phillips Helena Jäderblom Grefier Președintă

La requérante, M me Julie Bonal, est une ressortissante française née en 1985 et résidant à Saint-Ouen (France). Elle a été représentée par M e N. Guglielmoni, avocat à Lugano.

Le gouvernement suisse (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. F. Schürmann, de l’Office fédéral de la justice. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

La requérante est une journaliste photographe. Dans le cadre de sa profession, elle s’intéresse aux activités d’une association dénommée « Clown Army ».

Le 24 novembre 2007, la requérante couvrait les actions perturbatrices de la « Clown Army » à l’occasion des journées de l’armée, qui se tenaient au Centre des expositions de Lugano. Vers 20 h 00, alors que la requérante tentait de prendre en photo un militaire, le major B. F., celui-ci aurait asséné un coup de genou sur l’appareil photo que la requérante tenait dans les mains à hauteur du visage. Selon un certificat médical établi à l’hôpital italien de Lugano le soir même, la requérante souffrait d’une contusion à la lèvre supérieure.

Le 26 novembre 2007, la requérante porta plainte contre X et contre le major B. F., pour lésions corporelles et abus du pouvoir de donner des ordres, auprès du Ministère public du Canton Tessin et auprès de l’Office de l’auditeur en chef de l’Armée suisse (« l’Office de l’auditeur en chef »). Elle signifia aux autorités de poursuite son intention de se porter partie civile afin d’être associée à tous les actes de l’instruction.

Une enquête ordinaire contre B. F. fut ouverte le 19 décembre 2007 et confiée au juge d’instruction du Tribunal militaire 8 (« le Tribunal militaire »).

Par lettre du 5 mars 2008, le juge d’instruction du Tribunal militaire informa la requérante que l’incident avait eu lieu pendant une activité de service de B. F. et que, par conséquent, la responsabilité de la Confédération était engagée sur la base de l’article 135 de la Loi fédérale du 3 février 1995 sur l’armée et l’administration militaire (« LAAM »). La victime n’était donc pas habilitée à exercer des droits de partie au sens des articles 163 à 165 de la Procédure pénale militaire (« PPM ») dans la procédure pénale pendante. Dans le même courrier, le juge d’instruction invitait la requérante à faire valoir ses prétentions civiles auprès du Centre de dommages du Département fédéral de la défense, de la protection de la population et des sports (le « Centre »).

Le 10 avril 2008, le juge d’instruction rejeta formellement la demande de la requérante de se constituer partie civile. Le 22 avril 2008, la requérante déposa une plainte contre cette décision, qui fut à son tour rejetée par l’Office de l’auditeur en chef du Tribunal militaire, le 4 juin de la même année. Les frais de la procédure furent mis à la charge de la Confédération.

Le 29 juillet 2009, le représentant de la requérante demanda au Centre un montant de 1 055,61 euros (« EUR ») au titre de la perte de l’appareil photo et 60 Francs suisses (« CHF », environ 55 EUR) pour les frais médicaux.

Après avoir interrogé la requérante en qualité de témoin, le 30 octobre 2009, le juge d’instruction clôtura l’enquête et transmit le dossier à l’auditeur extraordinaire du même tribunal. Le 4 octobre 2010, l’auditeur extraordinaire du Tribunal militaire reconnut B. F. coupable de voies de fait pour avoir donné « un coup de genou contre l’appareil photo de la requérante, lui ayant provoqué une contusion à la lèvre supérieure ».

Le 18 février 2011, après avoir siégé en audience publique, le Tribunal militaire acquitta B. F. de l’accusation de voies de fait. Le 22 février 2011, l’auditeur extraordinaire du Tribunal militaire interjeta appel contre ce jugement.

La requérante soutient qu’elle n’a pas été informée au préalable de la tenue de l’audience devant le Tribunal militaire et qu’elle n’a pas non plus été informée des motifs du jugement, présentés le 28 février 2011. Elle soutient n’avoir été informée du jugement de première instance que quelques jours avant l’audience d’appel, tenue le 16 septembre 2011, devant le Tribunal militaire d’appel 3 (« le Tribunal militaire d’appel »), qui confirma le même jour l’acquittement de B. F. Dans ce cas aussi, la requérante ne fut pas admise à se constituer partie civile. Elle fut toutefois entendue comme témoin à l’audience, assistée de son avocat. Le Tribunal militaire d’appel fit état de nombreuses contradictions dans les déclarations de la requérante, notamment quant aux prétendus dommages subis par l’appareil photo, et considéra que le lien de causalité entre le geste du militaire tendant à écarter l’appareil photo et la contusion sur la lèvre supérieure de la requérante, pour laquelle la requérante ne s’était faite soigner qu’une heure après l’incident, n’était pas établi.

Le 19 septembre 2011, la requérante interjeta appel contre le jugement de première instance du 18 février 2011, alléguant une violation des articles 3 et 13 de la Convention pour défaut d’une enquête effective sur l’incident du 24 novembre 2007 ainsi qu’une violation de l’article 6 pour avoir été exclue de la procédure. Par lettre adressée au président du Tribunal militaire d’appel, elle annonça en même temps un recours en cassation contre le jugement d’appel du 16 septembre 2011. Dans sa lettre, elle évoqua les articles 3, 6 et 13 de la Convention.

Le 19 décembre 2011, le Tribunal militaire d’appel communiqua à la requérante les motifs de son jugement du 16 septembre 2011.

Le 9 janvier 2012, la requérante intenta un pourvoi en cassation contre ce jugement, n’invoquant que l’article 6 de la Convention. Elle se plaignait d’avoir été exclue de la procédure pénale et considérait que le Tribunal militaire d’appel avait interprété les faits de la cause et appliqué le principe in dubio pro reo de manière arbitraire.

Le 15 mars 2012, le Tribunal militaire de cassation rejeta le recours de la requérante contre le jugement d’appel du 16 septembre 2011, après avoir refusé de tenir une audience publique. Le Tribunal militaire de cassation jugea que la requérante, n’ayant pas le droit de se prévaloir contre B. F. pour le préjudice subi, selon les dispositions combinées des articles 84 et 163 PPM, et 135 LAAM, qui prévoyaient la responsabilité de la Confédération pour les dommages causés aux tiers par des militaires en service commandé, elle ne pouvait pas non plus prétendre se constituer partie civile dans la procédure pénale diligentée contre lui. Les parties n’ont pas précisé la date à laquelle le jugement du Tribunal militaire de cassation a été communiqué à l’avocat de la requérante.

Le 30 mai 2012, après une série d’échanges avec le Centre, qui avait suivi sa première proposition d’indemnisation (paragraphe 10, ci-dessus), le représentant de la requérante indiqua au Centre que sa cliente serait disposée à accepter une indemnisation de 900 CHF en dédommagement des faits de la cause ( i noti fatti ). Cette proposition fut acceptée et la somme fut versée à la requérante le 8 juin 2012.

Le 11 juillet 2012, l’Office de l’auditeur en chef demanda à la requérante si, au vu du jugement du Tribunal militaire de cassation, elle entendait retirer son appel contre le jugement de première instance du 18 février 2011. Le 12 juillet 2012, la requérante informa l’Office de l’auditeur en chef de son intention de maintenir son appel.

Le 9 novembre 2012, le Tribunal militaire d’appel rejeta le recours de la requérante contre le jugement de première instance du 18 février 2011 en précisant que, malgré le jugement du Tribunal militaire de cassation, il avait était obligé de se réunir à cause du refus de la requérante de retirer son recours, et uniquement pour décider de la légitimité de celui-ci. Dans son jugement, le Tribunal militaire d’appel cita mot-à-mot le raisonnement du Tribunal militaire de cassation et considéra que le recours de la requérante, qui était assistée de son avocat, avait déjà bénéficié d’explications « dans les moindres détails » des particularités de la procédure pénale militaire. Il conclut que le recours de la requérante était un « clone des recours précédents » ( un clone dei procedimenti precedenti ), « totalement inutile voire téméraire » ( del tutto inutile, se non addirittura temerario ).

Le 23 avril 2013, la requérante intenta un pourvoi en cassation contre le jugement du Tribunal militaire d’appel du 9 novembre 2012. Cette fois, elle invoqua les articles 3, 6 et 13 de la Convention. Le 19 septembre 2013, le Tribunal militaire de cassation rejeta ce deuxième pourvoi considérant, notamment, que l’affaire avait acquis force de chose jugée par son jugement précédent du 15 mars 2012. Il souligna par ailleurs que la requérante avait déjà accepté une indemnisation pour le préjudice subi. Les motifs de ce dernier jugement furent communiqués à la requérante le 16 décembre 2013. B. Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes de la PPM en vigueur à l’époque des faits sont les suivantes : Art. 84a - Principe 1 L’aide aux victimes d’infractions, y compris celles qui sont réprimées par le CPM, est régie par la loi fédérale du 23 mars 2007 sur l’aide aux victimes (LAVI), à moins que la présente loi n’en dispose autrement. Article 84 g - Prétentions civiles 1 Lorsque, en vertu de l’art. 135 de la loi fédérale du 3 février 1995 sur l’armée et l’administration militaire, l’armée ne répond pas du dommage subi, la victime peut faire valoir ses prétentions civiles selon l’art. 163 devant les tribunaux militaires. Dans cette mesure, elle exerce les droits de partie. 2 Si la victime n’a pas qualité pour faire valoir ses prétentions civiles devant les tribunaux militaires selon l’al. 1 ou si elle y renonce, il y a lieu, à sa demande, de l’inviter à participer aux débats. Elle a le droit de ne pas être présente, à condition qu’elle ne soit pas citée en qualité de témoin ou de personne appelée à donner des renseignements. En pareil cas, elle ne bénéficie que d’un droit à l’information. Art. 84f - Droits de procédure 1 La victime a le droit de participer à la procédure pénale. Elle peut notamment: a. faire valoir ses prétentions civiles selon l’art. 84g; b. demander la décision d’un tribunal lorsque la procédure n’a pas été ouverte ou qu’elle a été classée; c. utiliser les mêmes voies de droit que le prévenu contre le jugement lorsqu’elle a participé à la procédure qui a précédé la décision et que cette décision touche ses prétentions civiles ou peut avoir une incidence sur l’appréciation de celles-ci. 2 Les autorités informent la victime de ses droits à tous les stades de la procédure. A sa demande, elles lui communiquent gratuitement les décisions et les jugements. Article 122 - Opposition 1 Dans les dix jours qui suivent la notification, le condamné et l’auditeur en chef peuvent faire opposition à l’ordonnance de condamnation par une déclaration écrite adressée à l’auditeur. Le lésé peut faire opposition si l’ordonnance de condamnation touche ses prétentions civiles ou peut avoir des effets sur le jugement de ces dernières. 2 Si l’opposition est faite en temps utile, la procédure ordinaire est suivie. L’ordonnance de condamnation tient lieu d’acte d’accusation. 3 Lorsque l’opposition ne vise que le prononcé sur les frais ou sur l’indemnité, elle doit contenir une proposition motivée. Le tribunal statue sans débats. Article 163 - Principe Le lésé peut exercer devant les tribunaux militaires contre l’accusé l’action civile qui dérive d’une infraction réprimée par le CPM128. Dans ces limites, il exerce les droits attachés à la qualité de partie. Article 164 - Procédure 1 La constitution de partie civile peut intervenir dès l’ouverture de l’enquête ordinaire jusqu’au commencement des débats. Le lésé a le droit de présenter des requêtes tendant à établir ses prétentions et leur montant. Il peut consulter le dossier dans la mesure où cela s’avère nécessaire à l’exercice de ses droits. 2 Si le lésé a fait valoir ses prétentions avant les débats, il est convoqué à ceux-ci. Sa présence est facultative. 3 Aux débats, la partie civile a la parole après l’auditeur pour présenter et motiver ses conclusions. 4 Le tribunal militaire peut, dans un premier temps, ne statuer que sur la question pénale et traiter ultérieurement les prétentions civiles. 5 Dans le cas où le jugement complet des prétentions civiles exigerait un travail disproportionné, le tribunal militaire peut se limiter à adjuger l’action civile dans son principe et à renvoyer le lésé pour le reste devant les tribunaux civils. Dans la mesure du possible, il doit cependant juger complètement les prétentions de faible importance. Article 165 - Admissibilité du prononcé Le jugement ne peut porter sur l’action civile que si l’accusé est condamné ou a fait l’objet d’une sanction disciplinaire.

Les dispositions pertinentes de la LAAM en vigueur à l’époque des faits sont les suivantes : Article 135 - Dommages résultant d’une activité de service 1 Sans égard à la faute, la Confédération répond du dommage causé sans droit à un tiers par des militaires ou par la troupe lorsqu’il résulte : a. d’une activité militaire particulièrement dangereuse ; ou b. d’une autre activité de service. 2 La Confédération ne répond pas du dommage lorsqu’elle apporte la preuve qu’il résulte d’un cas de force majeure, de la faute du lésé ou de celle d’un tiers. 3 Lorsque la responsabilité pour des faits déterminés est prévue par d’autres dispositions, ces dernières régissent la responsabilité de la Confédération. 4 La personne lésée ne peut faire valoir aucune prétention envers le militaire qui a causé le dommage. GRIEFS

Invoquant l’article 3 de la Convention, pris séparément et en combinaison avec l’article 13, ainsi que l’article 6 de la Convention, la requérante se plaint de ne pas avoir pu se constituer partie civile dans la procédure engagée par la Justice militaire sur l’incident du 24 novembre 2007 et, de ce fait, de ne pas avoir pu vérifier si les autorités avaient mené une enquête effective. Elle soutient d’ailleurs, que l’enquête n’a pas été effective notamment en raison de la non-audition de certains témoins. EN DROIT

L’article 3 de la Convention est ainsi libellé : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » L’article 13 de la Convention est ainsi libellé : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la présente Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » L’article 6 de la Convention est ainsi libellé dans ses parties pertinentes : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) »

Eu égard à la formulation des griefs de la requérante, la Cour estime qu’il convient d’examiner la question de l’absence d’une enquête effective sur les mauvais traitements allégués uniquement sous l’angle du volet procédural de l’article 3 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Dembele c. Suisse , n o 74010/11, § 33, 24 septembre 2013 ; Karaman et autres c. Turquie , n o 60272/08 , § 37, 31 janvier 2012 ; Kazım Gündoğan c. Turquie , n o 29/02, § 31, 30 janvier 2007 ; Kozinets c. Ukraine , n o 75520/01, § 44, 6 décembre 2007).

Le Gouvernement soulève plusieurs exceptions d’irrecevabilité.

Il considère en premier lieu, et à titre principal, que la requête doit être déclarée irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes en vertu de l’article 35 § 1 de la Convention. Le Gouvernement rappelle que, dans son pourvoi en cassation du 9 janvier 2012, la requérante n’avait pas invoqué des griefs tirés des articles 3 et 13 de la Convention mais uniquement des griefs tirés de l’article 6 et que c’est sur la base de ces griefs que s’est prononcé le Tribunal militaire de cassation. Le gouvernement relève que dans son deuxième pourvoi en cassation, celui du 23 avril 2013, la requérante avait en effet soulevé des griefs tirés des articles 3 et 13 de la Convention mais, rappelant les propres termes du Tribunal militaire d’appel, et du Tribunal militaire de cassation, ce pourvoi était identique aux recours précédents et concernait une affaire qui avait acquis force de chose jugée. N’ayant pas invoqué les articles 3 et 13 de la Convention dans son premier pourvoi en cassation, la requérante n’aurait donc pas épuisé les voies de recours internes en ce qui concerne les griefs tirés de ces deux dispositions. 29. À titre subsidiaire, le Gouvernement invite la Cour à déclarer la requête irrecevable pour non-respect du délai de six mois, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention. Il considère qu’à compter de la date du jugement du Tribunal militaire de cassation, du 15 mars 2012, qui était définitif, la requérante et/ou son représentant savaient ou auraient dû savoir que, selon le droit en vigueur, la requérante n’avait pas la possibilité de se constituer partie civile dans la procédure pénale militaire. Par conséquent, le délai de six mois prévu par la Convention commençait à courir à la date à laquelle la requérante ou son représentant ont eu connaissance dudit jugement.

Le Gouvernement considère ensuite que la contusion provoquée indirectement par le coup de genou asséné par B. F. contre l’appareil photo de la requérante n’atteint pas le degré de gravité requis pour être considéré comme un traitement inhumain et dégradant prohibé par l’article 3 de la Convention. L’incident s’est produit par ailleurs lors d’une manifestation tendue, alors que la requérante était libre de quitter les lieux et ne se trouvait donc pas entre les mains de la police ou d’autres services de l’État. Selon le Gouvernement, la requête devrait être par conséquent également rejetée pour défaut manifeste de fondement.

En ce qui concerne la qualité de victime, le Gouvernement rappelle que la requérante a déjà été reconnue comme victime et a obtenu une indemnité de 900 CHF sur la base d’un arrangement amiable avec le Centre.

Par ailleurs, le Gouvernement souligne que l’enquête menée par les autorités internes a permis d’aboutir à l’identification de l’auteur du coup de genou, que celui-ci a été traduit en justice pour voies de fait et que la requérante a été entendue comme témoin, aussi bien par le juge d’instruction militaire que par le Tribunal militaire d’appel. Le Gouvernement estime enfin que la requérante avait le droit de participer à la procédure pénale diligentée contre B. F. (art. 84 f al. 1 PMM) et pouvait demander que lui soient communiquées gratuitement les décisions et jugements.

La requérante soutient qu’en lui refusant la qualité de partie civile dans la procédure les autorités nationales l’ont empêchée de participer au déroulement de l’enquête pénale alors qu’elle était la victime de l’infraction contestée. Elle se plaint donc du manque d’accès à un tribunal, au sens de l’article 6 de la Convention, de l’inefficacité de l’enquête, au sens de l’article 3 et de l’inexistence d’un recours effectif, au sens de l’article 13. En particulier, elle se plaint de n’avoir pas été convoquée à l’audience du 18 février 2011 et du fait que les seuls témoins entendus ont été un officier de police et une militaire, alors que les témoins indiqués par elle ne l’ont pas été.

En ce qui concerne l’exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes, la requérante estime que l’évocation des articles 3 et 13 dans sa lettre du 19 septembre 2011 au président du Tribunal militaire d’appel, annonçant son intention de se pourvoir en cassation, serait suffisante aux fins de la règle du non-épuisement. Admettre le contraire constituerait, selon elle, un formalisme excessif.

En ce qui concerne l’exception tirée du non-respect de la règle des six mois, la requérante considère qu’elle ne pouvait pas introduire sa requête devant la Cour avant qu’il ne « soit statué définitivement, au niveau national, en relation aux griefs invoqués ».

En ce qui concerne l’indemnisation octroyée à la requérante par les autorités internes, la requérante soutient avoir accepté les 900 CHF car épuisée par la durée de la procédure et uniquement à titre de réparation du préjudice matériel résultant de l’appareil photo endommagé. En aucun cas elle a renoncé aux droits garantis par la Convention, en particulier au droit à une enquête effective sur l’incident du 24 novembre 2007.

La Cour rappelle qu’en vertu de l’article 35 § 1 de la Convention elle ne peut être saisie que dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. Cette règle, qui reflète le souhait des Parties contractantes de ne pas voir remettre en cause des décisions anciennes après un délai indéfini, sert les intérêts non seulement du Gouvernement mais aussi de la sécurité juridique en tant que valeur intrinsèque ( De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique , 18 novembre 1970, § 50, série A n o 12), tout en répondant également au besoin de laisser à un requérant un délai de réflexion suffisant pour lui permettre d’apprécier l’opportunité de présenter une requête à la Cour et pour en définir le contenu. Cette règle marque ainsi la limite temporelle du contrôle effectué par la Cour et indique aux particuliers comme aux autorités la période au-delà de laquelle ce contrôle ne s’exerce plus (voir, parmi d’autres, Kalogeropoulos c. Grèce (déc.), n o 28451/02, 10 mars 2005 ; Cenaj c. Grèce et Albanie (déc.), n o 12049/06, 4 octobre 2007 et Di Giorgio c. Italie (déc.), n o 35808/03, 29 septembre 2009).

La Cour rappelle aussi que le délai de six mois fixé par l’article 35 § 1 de la Convention commence à courir le lendemain du prononcé en public de la décision définitive ou, en l’absence de prononcé, le lendemain de la notification au requérant ou à son représentant, et expire six mois calendaires plus tard quelle que soit la véritable durée de ceux-ci (voir, mutatis mutandis , K.C.M. c. Pays-Bas , n o 21034/92, décision de la Commission du 9 janvier 1995, Décision et Rapports 80-B, p. 87, et Hokkanen c. Finlande , n o 25159/94, décision de la Commission du 15 mai 1996 ; voir aussi Nelson c. Royaume-Uni , n o 74961/01, §§ 12-13, 1 er avril 2008).

En l’espèce, la Cour observe que, par un jugement du 15 mars 2012, le Tribunal militaire de cassation a rejeté de manière très claire les griefs soulevés par la requérante contre le jugement d’appel sous l’angle de l’article 6 de la Convention (paragraphes 16 et 17 ci-dessus). Le jugement de cassation n’était pas susceptible d’appel et mettait donc un terme définitif à la procédure pénale militaire relative à l’incident du 24 novembre 2007.

Aux yeux de la Cour, le jugement définitif du Tribunal militaire de cassation rendait tout à fait inutile, à supposer même qu’elle ait eu ab initio une quelconque utilité, la poursuite de la procédure d’appel intentée par la requérante, le 19 septembre 2011, contre le jugement de première instance. Ce recours en appel a été intenté alors qu’une audience d’appel avait déjà eu lieu, que la requérante y avait été entendue comme témoin, qu’un jugement d’appel avait déjà été prononcé et que la requérante avait annoncé formellement vouloir l’attaquer en cassation. L’inutilité du maintien de cette procédure d’appel parallèle, suite au jugement de cassation, avait d’ailleurs été explicitement signalée à la requérante, le 11 juillet 2012, par l’Office de l’auditeur en chef (paragraphe 19, ci-dessus). Malgré cet avertissement, la requérante a décidé de maintenir son recours en appel et, comme il était logique et prévisible, a été déboutée par le Tribunal d’appel qui, dans son jugement du 9 novembre 2012, n’a pas hésité à qualifier le recours de « clone des recours précédents (...) totalement inutile voire téméraire » (paragraphe 20 ci-dessus). Au surplus, la requérante, qui était pourtant assistée par un avocat, a persisté dans l’erreur et intenté un nouveau pourvoi en cassation, qui a été inévitablement rejeté par le Tribunal militaire de cassation, s’agissant d’une affaire déjà jugée.

C’est donc la date à laquelle le premier jugement du Tribunal militaire de cassation, celui du 15 mars 2012, a été communiquée à l’avocat de la requérante qui doit servir de point de départ pour le calcul du délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention. Or, cette date n’a pas été précisée par les parties (paragraphe 17 ci-dessus) mais il est vraisemblable que la requérante ait reçu communication du jugement avant l’échange de correspondance avec l’Office de l’auditeur en chef, des 11 et 12 juillet 2012 (paragraphe 19 ci-dessus). En tout état de cause, il est certain qu’à la date du pourvoi en cassation contre le jugement d’appel du 9 novembre 2012, soit le 23 avril 2013, la requérante avait connaissance du jugement de cassation du 15 mars 2012. Ce dernier avait en effet servi de base au raisonnement du Tribunal militaire d’appel (paragraphe 20 ci-dessus). Par conséquent, dans la meilleure des hypothèses, la requérante aurait dû introduire sa requête devant la Cour, au plus tard, six mois calendaires à compter du 23 avril 2013, soit, le 23 octobre 2013.

Puisque la requête a été introduite le 15 juin 2014, elle doit être considérée comme tardive et rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention, sans qu’il soit nécessaire de statuer sur les autres exceptions d’irrecevabilité soulevées par le Gouvernement. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 9 mars 2017. Stephen Phillips Helena Jäderblom Greffier Présidente