Comunicat la 9 februarie 2017 SECȚIUNEA a patra Cerere nr. 25091/13 Ovidiu Marin Borlan împotriva României introdusă la 30 martie 2013 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Ovidiu Marin Borlan, este un resortisant român născut în 1951 și rezident în Baia Mare. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 21 decembrie 2011, reclamantul sesizează instanța de departament din Maramures cu privire la calcularea cuantumului pensiei sale de pensie efectuată de fondul regional de asigurări de pensii. La 30 martie 2012, instanța menționată a respins acțiunea reclamantului, considerând că pensia acestuia fusese stabilită în mod corespunzător. El a notat această hotărâre reclamantului pe cale poștală. Scrisoarea Tribunalului a ajuns la oficiul poștal la 11 aprilie 2012. Factorul completează procesul verbal de distribuire a corespondenței menționând că scrisoarea instanței fusese emisă la adresa reclamantului la 11 aprilie 2012. De fapt, scrisoarea instanței nu a fost emisă decât la data de 3 mai 2012. La 11 mai 2012, reclamantul a formulat un recurs împotriva hotărârii din 30 martie 2012. La 7 iunie 2012, conducerea regională a posturilor l-a informat pe reclamant că, în urma unei anchete interne, s-a constatat că scrisoarea Tribunalului îi fusese emisă cu întârziere, și anume la 3 mai 2012, în loc de 11 aprilie 2012. Reclamantul a depus la tribunal o cerere de ordonare a termenului de recurs, în temeiul articolului 103 din Codul de procedură civilă (CPC). El a denumit dreptul obiectiv de a formula un recurs în termen de zece zile de la notificarea hotărârii de către instanță și a vărsat la dosar scrisoarea Direcției Regionale a Posturilor care confirmă data reală a notificării. Partea pârâtă octombrie 2012, instanța de judecată a sesizat Parchetul în vederea urmăririi penale împotriva factorului șefului falsificat în scris public. Prin hotărârea definitivă pronunțată la aceeași dată, instanța de apel a respins recursul reclamantului pentru întârziere. Comisia a examinat din oficiu excepția de întârziere a recursului invocat de reclamant și a considerat că, în temeiul articolului 100 alineatul (4) din CPC, data menționată pe procesul-verbal întocmit de factor era autentică până la constatarea unor false. Prin urmare, Comisia considera că termenul pentru depunerea unui recurs începuse să curgă de la data înscrisă în procesul-verbal. Pe de altă parte, aceasta a susținut că reclamantul a omis să conteste procesul-verbal în cauză prin intermediul unei cereri de înscriere în fals în temeiul articolului 180 din CPC. Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante în speță ale CPC, în versiunea lor în vigoare la data faptelor, se citesc după cum urmează art. 86 alineatul (3) În cazul în care notificarea unui act nu poate fi efectuată de un agent autorizat al Tribunalului, acesta are loc prin poștă, prin scrisoare recomandată cu aviz de primire sau prin alte mijloace care asigură transmiterea actului și confirmarea primirii acestuia. art. 100 alineatul (4) Procesul-verbal de notificare a actului este autentic până în momentul în care se constată că informațiile înregistrate personal de persoana care a întocmit procesul-verbal sunt false. Nerespectarea termenelor pentru exercitarea căilor de atac sau pentru realizarea oricărui act de procedură duce la forcluzie, cu excepția cazului în care legea nu prevede altfel acest lucru sau în cazul în care persoana nu dovedește că a fost în imposibilitatea de a respecta termenele din cauza unei circumstanțe independente de voința sa. art. 180 În cazul în care una dintre părți demască scrisul sau semnătura [produsă de o altă parte] și cealaltă parte nu este prezentă, tribunalul convoacă părțile la o nouă ședință în cursul căreia partea care a produs scrisul trebuie să comunice mijloacele sale de apărare și înscrisul contestat.art. 183 În cazul în care partea care demască scrisul indică [Identitatea] autorului falsului sau al complicilor săi, instanța poate suspenda judecarea cauzei și poate face trimitere la Parchet. nu este necesar să se declanșeze acțiunea penală sau în cazul în care urmărirea penală este oprită sau prescrisă, verificarea evidențelor este de competența instanței civile [și o efectuează] pe baza tuturor elementelor de probă [la dispoziția sa]. 62/2011, în versiunea sa în vigoare la momentul respectiv, prevedea un termen de zece zile pentru a formula un recurs împotriva unei hotărâri pronunțate în primă instanță. Termenul trebuia să fie calculat de la data notificării acestei hotărâri. GRIEF Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, reclamantul susține că a fost privat de dreptul său de acces la instanța de judecată din cauza respingerii recursului său din motive care, în opinia sa, nu îi erau imputabile. A beneficiat reclamantul de un drept de acces la o instanță judecătorească, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție, deoarece recursul său a fost respins ca rejudecat cu întârziere atunci când a furnizat dovada unei notificări tardive a hotărârii atacate pe care, în opinia sa, nu i-a fost imputat În special, având în vedere înscrisurile depuse în dosarul procedurii interne, aplicarea în speță a dispozițiilor articolului 180 din Codul de procedură civilă ar putea fi considerată o abordare prea formală a procedurii
Communiquée le 9 février 2017
Requête no 25091/13
Ovidiu Marin BORLAN
contre la Roumanie
introduite le 30 mars 2013
Le requérant, M. Ovidiu Marin Borlan, est un ressortissant roumain né en 1951 et résidant à Baia Mare.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 21 décembre 2011, le requérant saisit le tribunal départemental de Maramures d’une contestation du calcul du montant de sa pension de retraite effectué par la caisse régionale d’assurance retraite.
Le 30 mars 2012, ledit tribunal rejeta l’action du requérant, estimant que la pension de ce dernier avait été correctement établie.
Il notifia ce jugement au requérant par voie postale. La lettre du tribunal parvint au bureau de poste le 11 avril 2012. Le facteur remplit le procès
‑
verbal de distribution du courrier en mentionnant que la lettre du tribunal avait été délivrée à l’adresse du requérant le 11 avril 2012. En réalité, la lettre du tribunal ne fut délivrée à l’intéressé que le 3 mai 2012.
Le 11 mai 2012, le requérant forma un pourvoi contre le jugement du 30
mars 2012. Il exposait que le facteur avait omis de lui transmettre immédiatement le jugement du tribunal et soutenait que le délai de dix jours pour former un pourvoi n’avait commencé à courir qu’à la date réelle de notification du jugement, à savoir le 3 mai 2012.
Le 7 juin 2012, la direction régionale des postes informa le requérant que, à la suite d’une enquête interne, il avait été constaté que la lettre du tribunal lui avait été délivrée tardivement, à savoir le 3 mai 2012 au lieu du 11
avril 2012. Elle précisait que le facteur en question s’était vu infliger une sanction disciplinaire.
Le requérant déposa auprès de la cour d’appel une requête en relevé de forclusion du délai de pourvoi, fondée sur l’article 103 du code de procédure civile (CPC). Il dénonçait l’impossibilité objective de former un pourvoi dans les dix jours suivant la notification du jugement par le tribunal et versait au dossier la lettre de la direction régionale des postes confirmant la date réelle de la notification.
La partie défenderesse – la caisse régionale d’assurance retraite – demanda le rejet du pourvoi sur le fond.
À l’audience du 1
er
octobre 2012, la cour d’appel saisit le parquet en vue de l’engagement de poursuites à l’encontre du facteur du chef de faux en écriture publique.
Par un arrêt définitif rendu à la même date, la cour d’appel rejeta le pourvoi du requérant pour tardiveté. Elle examina d’office l’exception de tardiveté du pourvoi soulevée par le requérant et estima que, en vertu de l’article 100 § 4 du CPC, la date mentionnée sur le procès-verbal dressé par le facteur faisait foi jusqu’au constat de faux. Dès lors, elle jugeait que le délai pour former un pourvoi avait commencé à courir à compter de la date inscrite sur le procès-verbal. Par ailleurs, elle relevait que le requérant avait omis de contester le procès-verbal en question par le biais d’une demande d’inscription en faux sur le fondement de l’article 180 du CPC.
B.
Le droit interne pertinent
Les dispositions pertinentes en l’espèce du CPC, dans leur version en vigueur à l’époque des faits, se lisent comme suit
:
Article 86 § 3
«
Lorsque la notification d’un acte ne peut être effectuée par un agent assermenté du tribunal, elle a lieu par la poste, par lettre recommandée avec avis de réception, ou par d’autres moyens assurant la transmission de l’acte et la confirmation de la réception de celui-ci.
»
Article 100 § 4
«
Le procès-verbal de notification de l’acte fait foi jusqu’au constat de faux concernant les informations consignées personnellement par la personne qui a dressé le procès-verbal.
»
Article 103
«
Le non-respect des délais pour l’exercice des voies de recours ou pour la réalisation de tout acte de procédure entraîne la forclusion à moins que la loi n’en dispose autrement ou que l’intéressé ne prouve qu’il a été dans l’impossibilité de respecter les délais en raison d’une circonstance indépendante de sa volonté.
»
Article 180
«
Si l’une des parties dénie l’écriture ou la signature [produite par une autre partie] et que l’autre partie n’est pas présente, le tribunal convoque les parties à une nouvelle audience au cours de laquelle la partie ayant produit l’écriture doit communiquer ses moyens de défense et l’écriture contestée.
»
Article 183
«
Si la partie qui dénie l’écriture indique [l’identité de] l’auteur du faux ou [de] ses complices, le tribunal peut surseoir à statuer et en référer au parquet.
»
Article 184
«
S’il n’y pas lieu de déclencher l’action pénale, ou lorsque les poursuites sont arrêtées ou prescrites, la vérification des écritures relève de la compétence du juge civil [et il y procède] sur la base de tous les éléments de preuve [à sa disposition].
»
L’article 215 de la loi n
o
62/2011, dans sa version en vigueur à l’époque des faits, prévoyait un délai de dix jours pour former un pourvoi contre un jugement rendu en première instance. Le délai devait être calculé à partir de la date de la notification de ce jugement.
GRIEF
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant soutient avoir été privé de son droit d’accès à la cour d’appel en raison du rejet de son pourvoi pour des raisons qui, selon lui, ne lui étaient pas imputables.
1.
Le requérant a-t-il bénéficié d’un droit d’accès à un tribunal, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, son pourvoi ayant été rejeté comme tardif alors qu’il aurait apporté la preuve d’une notification tardive du jugement attaqué laquelle, selon lui, ne lui était pas imputable
?
2.
En particulier, eu égard aux pièces versées au dossier de la procédure interne, l’application en l’espèce des dispositions de l’article 180 du code de procédure civile pourrait-elle être considérée comme une approche trop formaliste de la procédure
?