SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 3399/04 Pasquale IMPROTA și alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 7 martie 2017 într-un comitet compus din Kristina Pardalos, președinte, Robert Spano, Pauliine Koskelo, judecători, și Renata Degener, adjunctul secțiunii, având în vedere cererea sus-menționată formulată la 13 ianuarie 2004, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAȚĂ Lista părților reclamante figurează în anexă. Guvernul italian ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Dl Salvatore Improva, din Cujus al reclamanților, era proprietarul, împreună cu alte trei persoane, al unui teren situat la Napoli. Prin decretele din 27 august 1981, municipalitatea Napoli a autorizat ocuparea de urgență a terenului menționat pentru a instala locuințe de urgență pentru a găzdui victimele unui cutremur. Terenul a fost ocupat la 30 septembrie 1981. O parte a terenului a fost consacrată realizării de locuințe temporare, în timp ce cealaltă parte, de 3072 de metri pătrați, a fost transformată prin construirea unui drum. Coproprietarii au fost despăgubiți pentru ocupația terenului până la 31 decembrie 1985. În urma demolării locuințelor temporare, la o dată care nu a fost precizată, prima parte a terenului a fost restituită proprietarilor, însă partea de teren transformată prin lucrări publice nu a fost restituită sau expropriată în mod regulat de municipalitate. Printr-un act din 29 noiembrie 1989, coproprietarii au atribuit președinția Consiliului de Miniștri și primăria din Napoli în fața Tribunalului din Napoli care solicita restituirea celei de-a doua părți a terenului, precum și o despăgubire de ocupație începând cu 1 ianuarie 1986. Prin hotărârea din 13 decembrie 1996, Tribunalul a declarat răspunderea exclusivă a Președinției Consiliului de Miniștri și a condamnat-o să restituie coproprietarilor terenul în litigiu, după ce a distrus lucrarea publică, și să plătească 595 675 617 lire italiene, adică 307 640,78 EUR, cu titlu de despăgubire de ocupație începând cu 1 ianuarie 1986. Președinția Consiliului Miniștrilor Interjeta apel care își contesta responsabilitatea în speță. Prin Hotărârea din 29 ianuarie 1999, Curtea de Apel din Napoli a primit apelul la administrație și a declarat răspunderea exclusivă a municipiului Napoli. Cu toate acestea, aceasta nu se pronunță cu privire la condamnarea municipalității, întrucât părțile interesate au omis să depună o cerere cu privire la acest aspect în apel. Cu toate acestea, instanța de apel a confirmat hotărârea de primă instanță cu privire la fond, și anume recunoașterea dreptului reclamanților de a obține restituirea bunurilor și plata unei despăgubiri. Încheierea procedurii de recurs nu a fost atacată și a câștigat autoritatea de lucru judecat. Ca urmare a decesului lor de cujus , reclamanții și ceilalți coproprietari au încercat să obțină executarea executării hotărârii din cauza hotărârii judecătorești și au solicitat de mai multe ori restituirea terenului lor și plata chiriei de la municipalitatea Napoli. În lipsa restituirii, aceștia au solicitat exproprierea regulată a terenului lor sau achiziționarea acestuia către patrimoniul municipalității. Printr-o hotărâre din 11 ianuarie 2012, Tribunalul Administrativ din Napoli (TAR care ar fi trebuit să acționeze în cazul în care orașul pârât nu ar decide în termen de 30 de zile, în ciuda ordinii judecătorești. Municipalitatea nu a fost executată, la 30 aprilie 2013, comisarul ad acta a prezentat un raport conform căruia, întrucât terenul reclamanților nu putea fi restituit din cauza transformării ireversibile a acestuia, municipalitatea trebuia să își exercite proprietatea asupra patrimoniului său și să îi despăgubească pe proprietari pentru prejudiciile patrimoniale și morale suferite. La 30 mai 2014, reclamanții și coproprietarii terenului în litigiu au propus municipalității o soluționare amiabilă a litigiului și au declarat că acceptă o sumă egală cu 80% din creanța lor, astfel cum a fost calculată de comisarul ad acta La 24 octombrie 2014, municipalitatea a acceptat această ofertă. Ca urmare a acestui regulament amiabil, la 31 decembrie 2014, reclamanții au obținut suma concordată și-au renegat dreptul la restul creanței și au continuat procedura în această privință, care a fost eliminată din rol. GRIEF Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că au fost privați de terenul lor într-un mod incompatibil cu dreptul lor la respectarea proprietății lor. ÎN SPECIAL Reclamanții susțin că au fost privați de terenul lor într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Prin scrisoarea din 4 februarie 2015, guvernul a informat Curtea cu privire la tranzacția încheiată între reclamanți și administrație, solicitând eliminarea cererii de participare. Reclamanții au confirmat că au primit plata unei sume egale cu 80% din creanța lor, solicitând în același timp Curții să condamne guvernul să plătească costurile procedurii în fața sa, fără totuși să cuantifice sau să justifice cererea lor. Având în vedere evenimentele care au avut loc în cauza în cauză, Curtea consideră că este necesar să se examineze problema calității de victimă a reclamanților și reamintește, de asemenea, că întrebarea dacă un reclamant poate să se autopedepsească în privința încălcării pretinsei încălcări are loc în toate etapele procedurii în fața Curții (Scordino c. Italia (n [GC], n 36813/97, § 179, CEDH 2006 V). Curtea arată că regulamentul amiabil propus de reclamanții de la administrație și încheiat la 24 octombrie 2014 a implicat, din partea reclamanților, acceptarea sumei indicate și renunțarea la a-și exercita pretențiile pe cale judiciară. În opinia Curții, tranzacția a avut ca efect satisfacerea într-o mare măsură a revendicărilor formulate de reclamanți sub aspectul art. 1 din Protocolul nr. (1) Nu există nici un motiv să se presupună că instanțele nu au fost conștiente de consecințele alegerii lor sau că acesta nu a fost liber și voluntar. Prin urmare, reclamanții au soluționat litigiul în mod corespunzător și nu mai pot pretinde că sunt victime ale încălcării prevăzute în art. 34 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Angelo Caruso c. Italia, 24817/03, § 28, 2 aprilie 2013 și Condomino Porta Rufina n 48 di Benevento c. Italia (dec.), n 17258/05, § 19, 7 ianuarie 2014). Prin urmare, cererea este incompatibilă rațională personae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 Õ 4. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 30 martie 2017. Renata Degener Kristina Pardalos Grefier Adjunct Președinta Anexă Prenume Data nașterii Cetățenia Reprezentant Pasquale IMPROTA 19/04/1952 Italian Napoli B. Carbone Flavio IMPROTA 08/06/1984 Italian Napoli B. Carbone Marco IMPROTA 20/05/1987 Italian Napoli B. Carbone Mariachiara IMPROTA 20/04/1991 Italiană Napoli B. Carbone
Requête n
o
3399/04
Pasquale IMPROTA et autres
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 7 mars 2017 en un comité composé de
:
Kristina Pardalos,
présidente,
Robert Spano,
Pauliine Koskelo,
juges,
et de Renata Degener,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 13 janvier 2004,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La liste des parties requérantes figure en annexe.
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») a été représenté, par son agent, M
me
me
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
de cujus
des requérants, était propriétaire, avec trois autres personnes, d’un terrain sis à Naples.
Par des arrêtés du 27 août 1981, la municipalité de Naples autorisa l’occupation d’urgence dudit terrain en vue d’y aménager des logements d’urgence pour héberger les victimes d’un séisme.
Le terrain fut occupé le 30 septembre 1981. Une partie du terrain fut consacrée à la réalisation de logements temporaires, tandis que l’autre partie, mesurant 3072 mètres carrés, fut transformée par la construction d’une route.
Les copropriétaires furent indemnisés pour l’occupation du terrain jusqu’au 31 décembre 1985.
Suite à la démolition des logements temporaires, à une date qui n’a pas été précisée, la première partie du terrain fut restituée aux propriétaires. En revanche, la partie du terrain transformée par l’ouvrage public ne fut ni restituée, ni régulièrement expropriée par la municipalité.
Par un acte du 29 novembre 1989, les copropriétaires assignèrent la présidence du Conseil des Ministres et la municipalité de Naples devant le tribunal de Naples demandant la restitution de la deuxième partie du terrain ainsi qu’une indemnisation d’occupation à compter du 1
er
janvier 1986.
Par un jugement du 13 décembre 1996, le tribunal affirma la responsabilité exclusive de la présidence du Conseil des Ministres et condamna celle-ci à restituer aux copropriétaires le terrain litigieux, après avoir détruit l’ouvrage public, et à payer 595
675
617 lires italiennes, soit 307
640,78 EUR, à titre d’indemnisation d’occupation à compter du 1
er
janvier 1986.
La présidence du Conseil des Ministres interjeta appel contestant sa responsabilité en l’espèce. Par un arrêt du 29 janvier 1999, la cour d’appel de Naples accueillit l’appel de l’administration et affirma la responsabilité exclusive de la municipalité de Naples. Cependant, elle ne se prononça pas sur la condamnation de la municipalité, les intéressés ayant omis d’introduire une demande sur ce point en appel. La cour d’appel confirma néanmoins le jugement de première instance quant au fond, à savoir la reconnaissance du droit des demandeurs à obtenir la restitution du bien et le paiement d’une indemnisation.
L’arrêt de la cour d’appel ne fut pas attaqué et acquit l’autorité de la chose jugée.
Suite au décès de leur
de cujus
, les requérants et les autres copropriétaires essayèrent d’obtenir l’exécution de l’arrêt de la cour d’appel et demandèrent à plusieurs reprises la restitution de leur terrain et le paiement de l’indemnité auprès de la municipalité de Naples. À défaut de restitution, ils sollicitèrent l’expropriation régulière de leur terrain ou l’acquisition de celui-ci au patrimoine de la municipalité.
Par un jugement du 11 janvier 2012, le tribunal administratif de Naples (le «
TAR
») accueillit un recours introduit par les copropriétaires du terrain et visant à contester la légitimité du «
silence-refus
» («
silenzio rifiuto
») de l’administration. Le TAR ordonna à la municipalité de Naples de prendre une décision concernant le terrain des requérants et nomma un
commissaire ad acta
lequel était censé agir au cas où la ville défenderesse ne déciderait pas dans les 30 jours malgré l’ordre du tribunal.
La municipalité ne s’étant pas exécutée, le 30 avril 2013 le
commissaire ad acta
déposa un rapport selon lequel, le terrain des requérants ne pouvant pas être restitué en raison de sa transformation irréversible, la municipalité devait procéder à l’acquisition du bien à son patrimoine et indemniser les propriétaires au titre des préjudices patrimonial et moral subis.
Le 30 mai 2014, les requérants et les copropriétaires du terrain litigieux proposèrent à la municipalité un règlement amiable du litige. Ils déclarèrent accepter une somme égale au 80
% de leur créance, telle que chiffrée par le
commissaire ad acta
.
Le 24 octobre 2014, la municipalité accepta cette offre. À la suite de ce règlement amiable, le 31 décembre 2014, les requérants obtinrent la somme concordée. Ils renoncèrent ainsi à leur droit au restant de leur créance et à poursuivre la procédure à cet égard, qui fut rayée du rôle.
GRIEF
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent d’avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec leur droit au respect de leurs biens.
Les requérants allèguent avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n
o
1 ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Par une lettre du 4 février 2015, le Gouvernement a informé la Cour de la transaction conclue entre les requérants et l’administration, demandant la radiation de la requête du rôle.
Les requérants ont confirmé avoir reçu le paiement d’une somme égale au 80% de leur créance, tout en demandant à la Cour de condamner le Gouvernement à payer les frais de la procédure devant elle, sans toutefois ni chiffrer ni justifier leur demande.
Compte tenu des événements survenus dans l’affaire, la Cour estime nécessaire de se pencher sur la question de la qualité de victime des requérants. Elle rappelle, par ailleurs, que la question de savoir si un requérant peut se prétendre «victime » de la violation alléguée se pose à tous les stades de la procédure devant la Cour (
Scordino c. Italie (n
1)
[GC], n
o
‑
V).
La Cour relève que le règlement amiable proposé par les requérants à l’administration et conclu le 24 octobre 2014, entraînait, de la part des requérants, l’acceptation de la somme indiquée et la renonciation à faire valoir leurs prétentions par la voie judiciaire.
Aux yeux de la Cour, la transaction a eu pour effet de satisfaire dans une grande mesure les revendications formulées par les requérants sous l’angle de l’article 1 du Protocole n
o
1.Rien ne permet de penser que les requérants n’aient pas été conscients des conséquences de leur choix ou que ce dernier n’ait pas été libre et volontaire. De ce fait les requérants ont résolu le litige à l’amiable et ne peuvent plus se prétendre victimes de la violation alléguée au sens de l’article 34 de la Convention (voir,
mutatis mutandis
,
Angelo Caruso c. Italie
, n
o
24817/03, § 28, 2 avril 2013, et
Condominio Porta Rufina n
o
48 di Benevento c. Italie
(déc.), n
o
17258/05, § 19, 7 janvier 2014).
En conséquence, la requête est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejetée en vertu de l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 30 mars 2017.
Renata Degener
Kristina Pardalos
Greffière adjointe
Présidente
Prénom NOM
Date de naissance
Nationalité
Lieu de résidence
Représentant
Pasquale IMPROTA
19/04/1952
italienne
Naples
Flavio IMPROTA
08/06/1984
italienne
Naples
Marco IMPROTA
20/05/1987
italienne
Naples
Mariachiara IMPROTA
20/04/1991
italienne
Naples