Louli-Georgopoulou împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 22756/09) dirigată împotriva Republicii Eladice și depusă la Curt de o cetățeancă a acestui Stat, dna Dionysia Louli-Georgopoulou („reclamanta"), la data de 6 aprilie 2009, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanta este reprezentată de dnele A. Anagnostakis și A. A. Anagnostakis, avocate la Atena. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului acestuia, dl. K. Georgiadis, asasor lângă Consiliul Juridic al Statului, și dl. D. Kalogiros, auditor lângă Consiliul Juridic al Statului.

Reclamanta susține în special o violare a dreptului de acces la tribunal, garantat de art. 6 § 1 al Convenției.

La 29 aprilie 2010, grievul bazat pe art. 6 § 1 a fost comunicat Guvernului. PE FAPT I.

La 23 mai 2002, reclamanta a depus în nume propriu și ca reprezentantă legală a soțului acesteia, care suferea de senilitate, o plângere împotriva a trei persoane pentru escrocherie. I-a acuzat că l-au păcălit pe soțul ei și au reușit să devalieze o mare parte din depozitele lor bancare comune. Urmăriri penale au fost declanșate împotriva acestor persoane și reclamanta s-a constituit parte civilă cerând suma de patruzeci și patru de euro.

La 1 august 2003, soțul reclamantei a decedat.

La 20 noiembrie 2003, camera de acuzare a tribunalului penal din Atena a decis să nu trimită inculpații la judecată (ordonanța nr. 5066/2003).

La 4 decembrie 2003, reclamanta a declarat în fața grefierului tribunalului penal că se apără de ordonanța menționată mai sus, ca parte civilă. Pentru aceasta, a depus o memorandă, care menționa că se apără în nume propriu și ca singură moștenitoare a soțului ei. Grefierul a întocmit și a semnat procesul-verbal al depunerii, în care a indicat că apelul era format de „Dionysia, văduva Themistokli Louli".

La 21 aprilie 2004, camera de acuzare a curții de apel din Atena a admis parțial recursul și a trimis I.M., unul din inculpați, la judecată (ordonanța nr. 780/2004). La 7 mai 2004, I.M. s-a pourvut în casație.

La 5 aprilie 2006, camera de acuzare a Curții de Casație a considerat că apelul împotriva ordonanței nr. 5066/2003 era inadmisibil deoarece era depus de o persoană care nu avea calitatea de a acționa. În particular, Curtea de Casație a observat că reclamanta se apăraseț „ca parte civilă", fără a preciza totuși dacă exercita acest recurs în nume propriu sau în calitate de reprezentantă legală a soțului ei. Or, conform înaltei jurisdicții: „[Reclamanta] nu avea dreptul să se apere în nume propriu pentru că nu era direct victimă a furtului denunțat, din moment ce nu era proprietară sau în posesia banilor care constituiau obiectul furtului, chiar dacă [soțul reclamantei] retrasese acești bani din contul comun. Mai mult, [reclamanta] nu avea dreptul să se apere ca moștenitoare a soțului/victimei, deoarece această calitate nu rezultă din procesul-verbal al apelului, desemnarea ei ca „văduva Themistokli Louli" nefiind suficientă."

De aceea, Curtea de Casație a anulat ordonanța atacată (ordonanța nr. 814/2006).

La 4 octombrie 2006, reclamanta a sesizat Curtea, în temeiul articolului 34 al Convenției.

Prin hotărâre din 31 iulie 2008 (Louli c. Grecia, nr. 43374/06), Curtea a declarat cererea admisibilă și a concluzionat cu violarea articolului 6 § 1 al Convenției în privința dreptului reclamantei de a avea acces la tribunal. Curtea a considerat că independent de chestiunea căreia îi era imputabilă responsabilitatea pentru omisiunea de a menționa expressis verbis în procesul-verbal dubla calitate în care acționa reclamanta, chestiune controversată între părți, elementele menționate mai sus îi erau suficiente pentru a concluziona că Curtea de Casație manifestase un formalism excesiv, ceea ce rezultase în inadmisibilitatea apelului depus de reclamantă, împiedicând-o de fapt să se prevaleaze de această cale de atac pe care i-o oferea dreptul intern. Pronunțandu-se asupra aplicării articolului 41 al Convenției, a condamnat Grecia să verseze reclamantei suma de 5 000 de euro ca titlu de prejudiciu moral. B. Continuarea procedurilor în fața instanțelor grecești 1. Cererea de revizuire

La 5 noiembrie 2008, pe baza hotărârii Curții, reclamanta a cerut procurorului lângă Curtea de Casație să redeschidă procedura penală împotriva lui I.M.

La 3 octombrie 2008, procurorul a respins această cerere, pe motiv că codul de procedură penală nu prevede revizuirea procesului împotriva unei persoane achitate de camera de acuzare, chiar și atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că Curtea de Casație manifestase un formalism excesiv în interpretarea regulilor aplicabile. 2. Al doilea proces împotriva lui I.M. pentru altă chestiune de fraude împotriva fostului soț al reclamantei

La 5 mai 2008, a început o nouă judecată în fața curții cu jurați din Atena împotriva lui I.M. pentru altă chestiune de fraude către Themistoklis Loulis. La începutul ședinței, reclamanta s-a constituit parte civilă. Pentru aceasta, afirmă că a prezentat tribunalului actul de deces al soțului, testamentul acestuia care o desemnau ca singura moștenitoare, decizia tribunalului de primă instanță din Atena pronunțând valabilitatea testamentului și înregistrarea acestuia în registrul special al tribunalului, o atestare a grefierului aceluiași tribunal că niciun alt testament al defunctului nu fusese publicat, o atestare a fiscului certificând că depusese declarația privind impozitul pe succesiuni, și acceptarea moștenirii fostului soț prin act notarial. Reclamanta afirmă, de asemenea, că declarase expresis verbis că se constituie parte civilă ca moștenitoare a soțului, dar grefiera tribunalului omisese să menționeze aceasta în procesul-verbal.

La 26 iunie 2008, curtea cu jurați a declarat I.M. vinovat și l-a condamnat la o pedeapsă de cincisprezece ani de închisoare pentru crime. Tribunalul l-a condamnat, în plus, să verseze reclamantei, în calitate de moștenitoare a victimei, 44 de euro ca titlu de prejudiciu moral (sentința nr. 3532/2008).

La pagina 2 a procesului-verbal al ședinței, era precizat: „La acest moment al procesului, Dionysia Louli-Georgopoulou, domiciliată la Atena, s-a prezentat și a declarat că comparaține ca parte civilă pentru a obține o indemnizație de 44 de euro ca titlu de prejudiciu moral care i-a fost cauzat de infracțiunea litigioasă."

În considerentele sale, hotărârea conținea următorul considerand: „Considerând că inculpatul trebuie să verse suma de 44 de euro (...) părții civile în calitate de moștenitoare al lui Themistoklis Loulis, care se constituise parte civilă în cursul instrucției, la 12 martie 2002 (...)."

Inculpatul, I.M., a depus apel împotriva acestei sentințe.

Ședința în fața curții de apel din Atena, constituită în colegiu de cinci judecători, a început la 21 ianuarie 2009. Reclamanta a declarat că se constituie parte civilă în nume propriu și ca singură moștenitoare a soțului ei, cu justificative. În ziua următoare, curtea de apel a declarat inadmisibilă constituția de parte civilă a reclamantei, pe motiv că constituția de parte civilă a acesteia în cursul ședinței în primă instanță nu era validă, deoarece nu declarase că acționa ca moștenitoare a soțului (hotărâre nr. 206A/2009).

La 28 ianuarie 2009, reclamanta a depus o cerere de rectificare a procesului-verbal al hotărârii nr. 3532/2008 a curții cu jurați, pentru a include în aceasta că s-a constituit parte civilă ca moștenitoare a soțului. În așteptarea acestei decizii, curtea de apel din Atena a amânat procesul în apel al lui I.M. (hotărâre nr. 213/2009).

La 4 martie 2009, președinta curții cu jurați a refuzat rectificarea procesului-verbal al sentinței nr. 3532/2008, pe motiv că din niciun element al dosarului nu rezulta că reclamanta declarase solemn că acționa ca moștenitoare a soțului (§27 mai jos). Președinta subliniază că examinarea raportului ședinței, întocmit de grefieră, nu demonstra că reclamanta făcuse o asemenea declarație. În plus, nu era stabilit că o asemenea declarație figurase într-un document al dosarului și care ar fi fost pierdut, după cum susținea reclamanta. Președinta a admis că curtea cu jurați acceptase constituția de parte civilă a reclamantei în calitate de moștenitoare, dar a estimat că acceptarea se baza pe ansamblul elementelor dosarului și dovedea voința curții cu jurați de a nu manifesta un formalism excesiv în examinarea admisibilității constituției de parte civilă a reclamantei (decizie nr. 1249/2009).

La o dată nespecificată, curtea de apel din Atena, constituită în colegiu de cinci judecători, a condamnat I.M. la o pedeapsă de șase ani de închisoare pentru fraude și o pedeapsă de doi ani de închisoare pentru ascunderea unei false declarații. A respins, de asemenea, cererea reclamantei de a revoca deciziile menționate mai sus ale aceleiași jurisdicții de a o recunoaște pe parte civilă (hotărârile nr. 1843/2009 pentru condamnare și nr. 887/2009 pentru calitatea de parte civilă a reclamantei).

Printr-o hotărâre nr. 1277/2010, din 24 iunie 2010, Curtea de Casație a respins pourvoiul lui I.M. împotriva hotărârii curții de apel din Atena, constituită în colegiu de cinci judecători, și pourvoiul reclamantei împotriva acestei hotărâri privind nerecunoașterea calității sale de parte civilă. Curtea de Casație a declarat inadmisibil pourvoiul reclamantei pe motiv că aceasta nu avea calitatea de a acționa și deci de a introduce pourvoiul. II.

Curtea reitera că, dacă nu este ridicată în cadrul „procedurii privind nesincronizarea" prevăzută de art. 46 §§ 4 și 5 al Convenției, chestiunea respectării de către Părțile Contractante superioare a hotărârilor Curții scapă competenței acesteia. art. 46 § 2 al Convenției acordă Comitetului Miniștrilor puterea de a supraveghea executarea hotărârilor Curții și de a aprecia măsurile luate de stații apărătoare (Bochan c. Ucraina (nr. 2) [GC], nr. 22251/08, § 33, 5 februarie 2015). Curtea constată că procedura de supraveghere a executării hotărârii Louli c. Grecia citată mai sus este încă în desfășurare în fața Comitetului Miniștrilor.

Cu toate acestea, rolul jucat de Comitetul Miniștrilor în cadrul executării hotărârilor Curții nu împiedică pe aceasta să examineze o nouă cerere referitoare la măsuri luate de un stat apărător în executarea uneia din hotărârile sale, dacă cererea conține noi elemente relevante care ating chestiuni nerezolvate în hotărârea inițială (Bochan citate mai sus, § 33), ceea ce este cazul în cauza de față.

Rezultă de aici că acest greu al reclamantei, în cât cât privește refuzul remedierii violării constatate de Curt în hotărârea ei din 2008, este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respins, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. II.

Curtea reamintește că Convenția nu recunoaște în sine dreptul de a urmări sau condamna penal pe terți. Pentru a intra în câmpul Convenției, acest drept trebuie neapărat să meargă mână în mână cu exercitarea de către victimă a dreptului de a intentà acțiunea, de natură civilă, oferită de dreptul intern, cel puțin în vederea obținerii unei reparații simbolice sau protejării unui drept de natură civilă (Perez c. Franța [GC], nr. 47287/99, § 70, CEDO 2004-I).

Din această jurisprudență rezultă că art. 6 § 1 al Convenției se aplică procedurilor privind plângerile cu constituția de parte civilă de la actul de constituție de parte civilă, în caz că victima nu s-a retras în mod neechivoc din exercitarea dreptului de reparație (a se vedea Perez, citate mai sus, § 66).

În cauza de față, reclamanta s-a constituit parte civilă, pentru o sumă echivalentă cu patruzeci și patru de euro, într-o procedură penală privind acuzații de escrocherie. De aceea, art. 6 § 1 se aplică din perspectiva civilă. În plus, procedura are un caracter patrimonial, care rezulta din suma de patruzeci și patru de euro, oricât de simbolică ar fi, pentru care reclamanta s-a constituit parte civilă.

Curtea constată, de asemenea, că grievul nu este manifestă nefondat în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Curtea observă, de asemenea, că nu se ciocneste cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarat admisibil. B. Pe fond 1. Tezele părților

Reclamanta susține că în fața jurisdicției de primă instanță, când a declarat că comparaține ca parte civilă, a precizat expresis verbis calitatea sa de moștenitoare, dar grefierul a omis transcrierea in procesul-verbal. Oricum, documentele pe care le depusese și care fusesera citite la ședință demonstrau această calitate.

Guvernul subliniază că pretensia pecuniară a unui moștenitor cu titlu de presupus prejudiciu moral nu constituie o pretenție autonomă, independentă de aceea a defunctului, ci continuarea acesteia. Din această cauză, pentru ca moștenitorul să poată supune valabil această pretenție, trebuie să declare și să dovedească calitatea sa de moștenitor, conform termenilor dreptului civil. Indicarea acestei calități condiționează locus standi al moștenitorului și omisiunea de a face aceasta nu poate fi reparată prin depunerea de documente care, cel mult, pot sugera această calitate, indiferent de natura lor. Această omisiune entraină ilegalitatea constituției de parte civilă deoarece nu este demonstrat că este făcută de o persoană autorizată de legislația relevantă. Omisiunea moștenitorului unei părți civile decedate de a declara la ședință calitatea sa de moștenitor nu poate decât entrajna constatare de defect de calitate de a acționa al moștenitorului. Această exigență, care are în scop asigurarea securității juridice și bună funcționare a justiției, nu constituie în niciun caz obstacol la accesul la tribunal, cum garantează art. 6 § 1. 2. Aprecierea Curții a) Principii generale

Curtea reamintește jurisprudența constantă a sa conform căreia nu are sarcina să se substituie jurisdicțiilor interne. Este în primul rând responsabilitate al autorităților naționale, în special a cursurilor și tribunalelor, să interpreteze legislația internă (a se vedea, printre multe altele, García Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, § 36, CEDO 2000-II). De altfel, „dreptul la tribunal", al cărui drept de acces constituie aspect particular, nu este absolut și permite limitări admise implicit, în special privind condițiile de admisibilitate ale unui recurs, deoarece apelează prin natura sa la o reglementare de stat, care se bucură în această privință de o oarecare marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu ar trebui restricționa accesul deschis unui justiciar în asemenea fel sau la atât de mare punct încât dreptul la tribunal să fie afectat în substanța sa; în sfarsit, ele se armonizează cu art. 6 § 1 doar dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (a se vedea, printre multe altele, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, hotărâre din 19 februarie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, § 34). Într-adevăr, dreptul de acces la tribunal este afectat atunci când reglementarea acestuia încetează să servească scop de securitate juridică și bună administrare a justiției și constituie o sort de barieră care împiedică justiciarului să vadă substanța litigiului rezolvată de jurisdicția competentă.

Curtea reaminteste în final că reglementarea privind formalitățile pentru a depune recurs vizează asigurarea bunei administrări a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. Interesații trebuie să poată să se aștepte la faptul că regulile vor fi aplicate (Miragall Escolano și alții c. Spania, nr-ile 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98, § 33, CEDO 2000-I).

Până în ziua de astazi, Curtea a concluzionat de mai multe ori că aplicarea de către jurisdicții interne a formalităților de respectat pentru a depune recurs este susceptibilă de a viola dreptul de acces la tribunal. Acest lucru se întamplă atunci când interpretarea prea formalistă a legalității ordinare făcută de o jurisdicție împiedică, de fapt, examinarea pe fond a recursului exercitat de interesat (Běleš și alții c. Republica Cehă, nr. 47273/99, § 69, CEDO 2002-IX; Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, nr. 46129/99, § 55, CEDO 2002-IX; Vamvakas c. Grecia, nr. 36970/06, § 29, 16 octombrie 2008; Kallergis c. Grecia, nr. 37349/07, § 18, 2 aprilie 2009; Kontantinos Petropoulos c. Grecia, nr. 55484/07, § 21, 15 octombrie 2009). b) Aplicarea principiilor în cauza de față

În cauza de față, Curtea observă că, prin hotărârea sa din 22 ianuarie 2009, curtea de apel din Atena a declarat inadmisibilă constituția de parte civilă a reclamantei, pe motiv că constituția de parte civilă a acesteia în cursul ședinței în primă instanță nu era validă, deoarece nu declarase că acționa ca moștenitoare a soțului. La 4 martie 2009, președinta curții cu jurați, sesizată de reclamantă, a refuzat rectificarea procesului-verbal al sentinței de primă instanță pe motiv că din niciun element al dosarului nu rezulta că reclamanta declarase solemn că acționa ca moștenitoare a soțului.

Fără îndoială, inadmisibilitatea apelului pronunțată de curtea de apel din Atena a constituit o limitare a dreptului de acces la tribunal al reclamantei. Pentru a verifica dacă această limitare impusă se armonizează cu art. 6 § 1, Curtea va examina proporționalitatea acesteia în raport cu cerințele securității juridice și bunei administrări a justiției.

La această privință, Curtea observă că la 5 mai 2008, la începutul ședinței în fața curții cu jurați din Atena, reclamanta, constituindu-se parte civilă, a depus următoarele documente: actul de deces al soțului, testamentul acestuia care o desemnau ca singura moștenitoare, decizia tribunalului de primă instanță din Atena concludentă la valabilitatea testamentului și înregistrarea acestuia în registrul special al tribunalului, o atestare a grefierului aceluiași tribunal că niciun alt testament al defunctului nu fusese publicat, o atestare a fiscului certificând că depusese declarația privind impozitul pe succesiuni, și acceptarea moștenirii fostului soț prin act notarial. Chiar dacă în procesul-verbal al ședinței nicăieri nu se indica că reclamanta acționa ca moștenitoare a fostului soț, în considerentele sale, curtea cu jurați concluzionase că inculpatul trebuia să verse suma de 44 de euro reclamantei parte civile în calitate de moștenitoare a lui Themistoklis Loulis, care se constituise parte civilă în cursul instrucției.

În respingând cererea de rectificare a procesului-verbal al sentinței, președinta curții cu jurați subliniază ea însăși că acceptarea constituției de parte civilă a reclamantei se baza pe ansamblul elementelor dosarului și dovedea voința curții cu jurați de a nu manifesta un formalism excesiv în examinarea admisibilității acesteia.

În aceste condiții, Curtea nu vede pentru ce cauză curtea de apel din Atena hotărâse să infirme concluzia curții cu jurați privind calitatea de moștenitoare a reclamantei, care nu lăsa loc nici unei îndoieli și nici unui dezacord, ținând seama de elementele dosarului și voința manifestă a curții cu jurați de a evita însoțirea procesului cu un formalism rigid care nu servea intereselor nici unei din părți la procedură.

Curtea consideră că, prin a hotărî cum a hotărât, curtea de apel din Atena a împiedicat reclamanta să se prevaleaze de o cale de atac pe care i-o oferea dreptul intern (a se vedea în acest sens, Boulougouras c. Grecia, nr. 66294/01, 7 mai 2004). De altfel, nici curtea de apel constituită în colegiu de cinci judecători, nici Curtea de Casație nu au ulterior remediat această situație.

La lumina considerațiilor de mai sus, Curtea consideră că, în cauza de față, limitarea la dreptul de acces la tribunal impusă de jurisdicțiile grecești nu era proporționată scopului de a garanta securitatea juridică și bună administrare a justiției și a afectat substanța chiar a acestui drept.

De aceea, Curtea concluzionează violarea articolului 6 § 1 al Convenției. III.

Reclamanta cere 15 000 de euro (EUR) ca titlu al prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul consideră că constatarea violării ar constitui o satisfacție echitabilă suficientă.

Pronunțandu-se în echitate, Curtea consideră că trebuie să acorde reclamantei 3 000 EUR ca titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă care poate fi datorată ca titlu de impozit. B. Cheltuieli și taxe

Curtea observă că reclamanta nu prezintă niciun fel de cerere de rambursare a cheltuielilor și taxelor. Nu-i acordă deci niciun sumă pe acest temă. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzilor moratorii să se bazeze pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grievul bazat pe art. 6 § 1 al Convenției și inadmisibilă pentru surplus; 2. Spune că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 3 000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 16 martie 2017, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Renata Degener Kristina Pardalos Grefieră adjunctă Președintă

La requérante est représentée par M es A. Anagnostakis et A. A. Anagnostakis, avocats à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. K. Georgiadis, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M. D. Kalogiros, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

La requérante allègue en particulier une violation de son droit d’accès à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

Le 29 avril 2010, le grief tiré de l’article 6 § 1 a été communiqué au Gouvernement. EN FAIT I.

Le 23 mai 2002, la requérante déposa en son nom propre et en tant que représentante légale de son mari, qui souffrait de sénilité, une plainte contre trois individus pour escroquerie. Elle les accusait d’avoir dupé son mari et d’avoir réussi à détourner une grande partie de leurs dépôts bancaires communs. Des poursuites pénales furent alors engagées contre ces personnes et la requérante se constitua partie civile en réclamant la somme de quarante-quatre euros.

Le 1 er août 2003, le mari de la requérante décéda.

Le 20 novembre 2003, la chambre d’accusation du tribunal correctionnel d’Athènes décida de ne pas renvoyer les accusés en jugement (ordonnance n o 5066/2003).

Le 4 décembre 2003, la requérante déclara devant le greffier du tribunal correctionnel qu’elle interjetait appel de l’ordonnance susmentionnée en tant que partie civile. A cet effet, elle déposa un mémoire, qui mentionnait qu’elle interjetait appel en son nom propre et en tant qu’unique héritière de son mari. Le greffier dressa et signa le procès-verbal de dépôt, dans lequel il indiqua que l’appel était formé par « Dionysia, veuve Themistokli Louli ».

Le 21 avril 2004, la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes fit partiellement droit au recours et renvoya I.M., l’un des accusés, en jugement (ordonnance n o 780/2004). Le 7 mai 2004, I.M. se pourvut en cassation.

Le 5 avril 2006, la chambre d’accusation de la Cour de cassation considéra que l’appel contre l’ordonnance n o 5066/2003 était irrecevable car il était formé par une personne qui n’avait pas qualité pour agir. En particulier, la Cour de cassation nota que la requérante avait interjeté appel « en tant que partie civile », sans toutefois préciser si elle exerçait ce recours en son nom propre ou en sa qualité de représentante légale de son mari. Or, selon la haute juridiction : « La [requérante] n’avait pas le droit d’interjeter appel en son nom propre car elle n’était pas directement victime du vol dénoncé, puisqu’elle n’était pas propriétaire ou en possession de l’argent constituant l’objet du vol, même si [le mari de la requérante] avait retiré cet argent de leur compte commun. De plus, [la requérante] n’avait pas le droit d’interjeter appel en tant qu’héritière de son mari/de la victime, car cette qualité ne ressort pas du procès-verbal de l’appel, sa citation en tant que veuve Themistokli Louli ne suffisant pas. »

Dès lors, la Cour de cassation cassa l’ordonnance attaquée (ordonnance n o 814/2006).

Le 4 octobre 2006, la requérante saisit la Cour, en vertu de l’article 34 de la Convention.

Par un arrêt du 31 juillet 2008 ( Louli c. Grèce , n o 43374/06), la Cour déclara la requête recevable et conclut à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention au regard du droit de la requérante d’avoir accès à un tribunal. La Cour considéra qu’indépendamment de la question de savoir à qui incombait la responsabilité de l’omission de mentionner expressis verbis dans le procès-verbal la double qualité en laquelle agissait la requérante, question controversée entre les parties, les éléments susmentionnés lui suffisaient pour conclure que la Cour de cassation avait fait en l’occurrence preuve de formalisme excessif, ce qui avait entraîné l’irrecevabilité de l’appel formé par la requérante, l’empêchant ainsi dans les faits de se prévaloir de cette voie de recours que lui offrait le droit interne. Statuant sur l’application de l’article 41 de la Convention, elle condamna la Grèce à verser à la requérante une somme de 5 000 euros au titre du dommage moral. B. La suite des procédures devant les instances grecques 1. La demande de révision

Le 5 novembre 2008, sur la base de l’arrêt de la Cour, la requérante demanda au procureur près la Cour de cassation de rouvrir la procédure pénale contre I.M.

Le 3 octobre 2008, le procureur rejeta cette demande, au motif que le code de procédure pénale ne prévoit pas la révision du procès à l’encontre d’une personne acquittée par la chambre d’accusation, même lorsque la Cour européenne des droits de l’homme a constaté que la Cour de cassation avait fait preuve de formalisme excessif dans l’interprétation des règles applicables. 2. Le second procès contre I.M. pour une autre affaire de fraude contre feu le mari de la requérante

Le 5 mai 2008, débuta devant la cour d’assises d’Athènes un nouveau procès contre I.M. pour une autre affaire de fraude envers Themistoklis Loulis. Au début de l’audience, la requérante se constitua partie civile. A cet effet, elle affirme avoir produit devant le tribunal l’acte de décès de son mari, le testament de ce dernier la désignant comme son unique héritière, la décision du tribunal de première instance d’Athènes prononçant la validité du testament et son enregistrement au registre spécial du tribunal, une attestation du greffier du même tribunal qu’aucun autre testament du défunt n’avait été publié, une attestation du fisc certifiant qu’elle avait déposé la déclaration relative à l’impôt sur les successions, ainsi que l’acceptation de l’héritage de feu son mari par acte notarial. La requérante affirme par ailleurs avoir expressément déclaré qu’elle se constituait partie civile en tant qu’héritière de son mari, mais que la greffière du tribunal omit de le mentionner dans le procès-verbal.

Le 26 juin 2008, la cour d’assises déclara I.M. coupable et le condamna à une peine de quinze ans de réclusion criminelle. Le tribunal le condamna en outre à verser à la requérante, en sa qualité d’héritière de la victime, 44 euros au titre du dommage moral (jugement n o 3532/2008). 19. À la page 2 du procès-verbal de l’audience, il était précisé : « A ce moment du procès, Dionysia Louli-Georgopoulou, domiciliée à Athènes, s’est présentée et a déclaré qu’elle comparaissait comme partie civile pour se voir accorder une indemnité de 44 euros au titre du dommage moral qui lui a été causé par l’infraction litigieuse. »

Dans ses motifs, l’arrêt contenait le considérant suivant : « Considérant que l’accusé doit verser la somme de 44 euros (...) à la partie civile en sa qualité d’héritière de Themistoklis Loulis, qui s’était constituée partie civile lors de l’instruction, le 12 mars 2002 (...). »

L’accusé, I.M., interjeta appel contre ce jugement.

L’audience devant la cour d’appel d’Athènes, siégeant en formation de cinq juges, débuta le 21 janvier 2009. La requérante déclara qu’elle se constituait partie civile en son nom propre et en tant qu’unique héritière de son mari, justificatifs à l’appui. Le lendemain, la cour d’appel déclara irrecevable la constitution de partie civile de la requérante, au motif que sa constitution de partie civile lors de l’audience en première instance n’était pas valide, puisqu’elle n’avait pas déclaré qu’elle agissait en tant qu’héritière de son mari (arrêt n o 206A/2009).

Le 28 janvier 2009, la requérante déposa une demande de rectification du procès-verbal de l’arrêt n o 3532/2008 de la cour d’assises, afin d’y faire inclure qu’elle s’était constituée partie civile en tant qu’héritière de son mari. Dans l’attente de cette décision, la cour d’appel d’Athènes ajourna le procès en appel d’I.M. (arrêt n o 213/2009).

Le 4 mars 2009, la présidente de la cour d’assises refusa la rectification du procès-verbal du jugement n o 3532/2008, au motif qu’il ne ressortait d’aucun élément du dossier que la requérante avait déclaré solennellement qu’elle agissait en tant qu’héritière de son mari (paragraphe 27 ci-dessous). La présidente souligna que l’examen du compte rendu de l’audience, établi par la greffière, ne démontrait pas que la requérante avait fait une telle déclaration. En outre, il n’était pas établi qu’une telle déclaration figurait dans un document du dossier et qui aurait été égaré, comme le soutenait la requérante. La présidente admit que la cour d’assises avait accepté la constitution de partie civile de la requérante en sa qualité d’héritière, mais estima que cette acceptation était fondée sur l’ensemble des éléments du dossier et témoignait de la volonté de la cour d’assises de ne pas faire preuve de formalisme excessif dans l’examen de la recevabilité de la constitution de partie civile de la requérante (décision n o 1249/2009). 25. À une date non précisée, la cour d’appel d’Athènes, siégeant en formation de cinq juges, condamna I.M. à une peine de réclusion de six ans pour fraude et à une peine d’emprisonnement de deux ans pour soustraction de fausse déclaration. Elle rejeta aussi la demande de la requérante tendant à la révocation des décisions susmentionnées de la même juridiction de la reconnaître comme partie civile (arrêts n o 1843/2009 sur la condamnation et n o 887/2009 sur la qualité de partie civile de la requérante).

Par un arrêt n o 1277/2010, du 24 juin 2010, la Cour de cassation rejeta le pourvoi d’I.M. contre l’arrêt de la cour d’appel d’Athènes, siégeant en formation de cinq juges, ainsi que le pourvoi de la requérante contre ce même arrêt concernant la non-reconnaissance de sa qualité de partie civile. La Cour de cassation déclara irrecevable le pourvoi de la requérante au motif que celle-ci n’avait pas qualité pour agir et introduire donc le pourvoi. II.

La Cour réitère que, si elle n’est pas soulevée dans le cadre de la « procédure en manquement » prévue à l’article 46 §§ 4 et 5 de la Convention, la question du respect par les Hautes Parties Contractantes des arrêts de la Cour échappe à la compétence de celle-ci. L’article 46 § 2 de la Convention donne au Comité des Ministres le pouvoir de surveiller l’exécution des arrêts de la Cour et d’apprécier les mesures prises par les États défendeurs. ( Bochan c. Ukraine (n o 2) [GC], n o 22251/08, § 33, 5 février 2015). La Cour constate que la procédure de surveillance de l’exécution de l’arrêt Louli c. Grèce précité est toujours pendante devant le Comité des Ministres.

Toutefois, le rôle que joue le Comité des Ministres dans le cadre de l’exécution des arrêts de la Cour n’empêche pas celle-ci d’examiner une nouvelle requête portant sur des mesures prises par un État défendeur en exécution de l’un de ses arrêts si cette requête renferme des éléments pertinents nouveaux touchant des questions non tranchées dans l’arrêt initial ( Bochan précité, § 33), ce qui est le cas en l’espèce.

Il s’ensuit que ce grief de la requérante, pour autant qu’il concerne le refus de redressement de la violation constatée par la Cour dans son arrêt de 2008, est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

La Cour rappelle que la Convention ne reconnaît pas en soi le droit de faire poursuivre ou condamner pénalement des tiers. Pour entrer dans le champ de la Convention, ce droit doit impérativement aller de pair avec l’exercice par la victime de son droit d’intenter l’action, par nature civile, offerte par le droit interne, ne serait-ce qu’en vue de l’obtention d’une réparation symbolique ou de la protection d’un droit de caractère civil ( Perez c. France [GC], n o 47287/99, § 70, CEDH 2004 ‑ I).

Il ressort de cette jurisprudence que l’article 6 § 1 de la Convention s’applique aux procédures relatives aux plaintes avec constitution de partie civile dès l’acte de constitution de partie civile, à moins que la victime ait renoncé de manière non équivoque à l’exercice de son droit à réparation (voir Perez, précité, § 66).

En l’occurrence, la requérante s’est constituée partie civile, pour une somme équivalant à quarante-quatre euros, dans une procédure pénale relative à des accusations d’escroquerie. Partant, l’article 6 § 1 trouve à s’appliquer sous son volet civil. En outre, la procédure revêt un caractère patrimonial, ce qui ressort de la somme de quarante-quatre euros, si symbolique soit-elle, pour laquelle la requérante s’est constituée partie civile.

La Cour constate, par ailleurs, que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

La requérante soutient que devant la juridiction de première instance, lorsqu’elle a déclaré qu’elle comparaissait comme partie civile, elle a précisé expressément sa qualité d’héritière, mais que le greffier a omis de le transcrire dans le procès-verbal. Quoi qu’il en soit, les documents qu’elle avait produits et qui ont été lus à l’audience démontraient cette qualité.

Le Gouvernement souligne que la prétention pécuniaire d’un héritier au titre d’un supposé dommage moral ne constitue pas une prétention autonome, indépendante de celle du défunt, mais la continuation de celle-ci. Pour cette raison, pour que l’héritier puisse soumettre valablement cette prétention, il doit déclarer et prouver sa qualité d’héritier, selon les termes du droit civil. L’indication de cette qualité conditionne le locus standi de l’héritier et l’omission de le faire ne peut pas être réparée par le dépôt de documents ne pouvant, tout au plus, que suggérer cette qualité, et cela quelle que soit leur nature. Cette omission entraîne l’illégalité de la constitution de partie civile car il n’est pas démontré qu’elle est faite par une personne autorisée par la législation pertinente. L’omission de l’héritier d’une partie civile décédée de déclarer à l’audience sa qualité d’héritier ne peut qu’entraîner un constat de défaut de qualité pour agir de l’héritier. Cette exigence, qui a pour but d’assurer la sécurité juridique et le bon fonctionnement de la justice, ne constitue en aucun cas un obstacle à l’accès à un tribunal, tel que garanti par l’article 6 § 1. 2. Appréciation de la Cour a) Principes généraux

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d’autres, García Manibardo c. Espagne , n o 38695/97, § 36, CEDH 2000 ‑ II). Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi beaucoup d’autres, Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ I, § 34). En effet, le droit d’accès à un tribunal se trouve atteint lorsque sa réglementation cesse de servir les buts de la sécurité juridique et de la bonne administration de la justice et constitue une sorte de barrière qui empêche le justiciable de voir la substance de son litige tranchée par la juridiction compétente.

La Cour rappelle enfin que la réglementation relative aux formalités pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent pouvoir s’attendre à ce que les règles soient appliquées ( Miragall Escolano et autres c. Espagne , n os 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000-I). 41. À ce jour, la Cour a conclu à plusieurs reprises que l’application par les juridictions internes de formalités à respecter pour former un recours est susceptible de violer le droit d’accès à un tribunal. Il en est ainsi quand l’interprétation par trop formaliste de la légalité ordinaire faite par une juridiction empêche, de fait, l’examen au fond du recours exercé par l’intéressé ( Běleš et autres c. République tchèque , n o 47273/99, § 69, CEDH 2002-IX ; Zvolský et Zvolská c. République tchèque , n o 46129/99, § 55, CEDH 2002 ‑ IX ; Vamvakas c. Grèce , n o 36970/06, § 29, 16 octobre 2008 ; Kallergis c. Grèce , n o 37349/07, § 18, 2 avril 2009 ; Kontantinos Petropoulos c. Grèce , n o 55484/07, § 21, 15 octobre 2009). b) Application des principes en l’espèce

En l’espèce, la Cour note que, par son arrêt du 22 janvier 2009, la cour d’appel d’Athènes a déclaré irrecevable la constitution de partie civile de la requérante, au motif que sa constitution de partie civile lors de l’audience en première instance n’était pas valable, puisqu’elle n’avait pas déclaré qu’elle agissait en tant qu’héritière de son mari. Le 4 mars 2009, la présidente de la cour d’assises, saisie par la requérante, a refusé la rectification du procès-verbal du jugement de première instance au motif qu’il ne ressortait d’aucun élément du dossier que la requérante avait déclaré solennellement qu’elle agissait en tant qu’héritière de son mari. 43. À n’en pas douter, l’irrecevabilité de l’appel prononcée par la cour d’appel d’Athènes a constitué une limitation du droit d’accès à un tribunal de la requérante. Pour vérifier si cette limitation imposée se concilie avec l’article 6 § 1, la Cour se penchera sur la proportionnalité de celle-ci par rapport aux exigences de la sécurité juridique et de la bonne administration de la justice. 44. À cet égard, la Cour note que le 5 mai 2008, au début de l’audience devant la cour d’assises d’Athènes, la requérante, en se constituant partie civile, a déposé les documents suivants : l’acte de décès de son mari, le testament de ce dernier la désignant comme son unique héritière, la décision du tribunal de première instance d’Athènes concluant à la validité du testament et à son enregistrement au registre spécial du tribunal, une attestation du greffier du même tribunal qu’aucun autre testament du défunt n’avait été publié, une attestation du fisc certifiant qu’elle avait déposé la déclaration relative à l’impôt sur les successions, ainsi que l’acceptation de l’héritage de feu son mari par acte notarial. Même si dans le procès-verbal de l’audience il est nulle part indiqué que la requérante agissait en tant qu’héritière de feu son mari, dans ses considérants, la cour d’assises a conclu que l’accusé devait verser la somme de 44 euros à la requérante partie civile en sa qualité d’héritière de Themistoklis Loulis, lequel s’était constitué partie civile lors de l’instruction.

En rejetant la demande de rectification du procès-verbal du jugement, la présidente de la cour d’assises a elle-même souligné que l’acceptation de la constitution de partie civile de la requérante était fondée sur l’ensemble des éléments du dossier et témoignait de la volonté de la cour d’assises de ne pas faire preuve de formalisme excessif dans l’examen de la recevabilité de celle-ci.

Dans ses conditions, la Cour n’aperçoit pas pour quelle raison la cour d’appel d’Athènes a décidé d’infirmer la conclusion de la cour d’assises quant à la qualité d’héritière de la requérante, qui ne prêtait à aucun doute et à aucune controverse, compte tenu des éléments du dossier et de la volonté manifeste de la cour d’assises d’éviter d’assortir le procès d’un formalisme rigide ne servant les intérêts d’aucune des parties à la procédure.

La Cour considère qu’en statuant comme elle l’a fait, la cour d’appel d’Athènes a empêché la requérante de se prévaloir d’une voie de recours que lui offrait le droit interne (voir en ce sens, Boulougouras c. Grèce , n o 66294/01, 7 mai 2004). Par ailleurs, ni la cour d’appel statuant en formation de cinq juges, ni la Cour de cassation n’ont par la suite remédié à cette situation.

A la lumière des considérations qui précèdent, la Cour estime qu’en l’espèce, la limitation au droit d’accès à un tribunal imposée par les juridictions grecques n’était pas proportionnée au but de garantir la sécurité juridique et la bonne administration de la justice et a porté atteinte à l’essence même de ce droit.

Partant, la Cour conclut à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. III.

La requérante réclame 15 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.

Le Gouvernement considère que le constat de violation constituerait une satisfaction équitable suffisante.

Statuant en équité, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 3 000 EUR au titre du préjudice moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. B. Frais et dépens

La Cour note que la requérante ne présente aucune demande de remboursement des frais et dépens. Elle ne lui accorde donc aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 mars 2017, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Renata Degener Kristina Pardalos Greffière adjointe Présidente