SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 14906/16 Theodoros KOKKINAKIS împotriva Greciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 28 martie 2017 într-un comitet compus din Ledi Bianku, președintele Armen Harutyunyan, Jovan Ilievski, judecători și Renata Degener, adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 10 martie 2016, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, în calitate de reclamant, dl Theodoros Kokkinakis, este un cetățean grec născut în 1954 și rezident în Atena. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Theodosis și dl I. Ktistakis, avocați în Atena. La 19 octombrie 2001, reclamantul a fost recrutat în funcția de director executiv de către societatea anonimă a portului Rafina, printr-un contract de muncă cu durată determinată de cinci ani. Un nou guvern a fost constituit în urma alegerilor parlamentare din 7 martie 2004. 3260/2004 privind reglementarea sistemului de recrutare și privind alte aspecte care țin de administrația publică, la 6 august 2004, noul guvern a adus în discuție sistemul de recrutare în sectorul public. La art. 10 alineatul (2) din lege se prevedea încetarea din oficiu a mandatului anumitor organisme de administrație ale organismelor și persoanelor juridice de drept privat care aparțin statului, și anume cele compuse dintr-un singur membru. Această dispoziție a fost pusă în aplicare printr-o decizie a Ministerului de Interne din 10 august 2004. Această decizie preciza că organismele menționate anterior continuau să funcționeze și să-și primească despăgubirile până la înlocuirea lor. Prin decizia din 2 martie 2005, adică cu nouăsprezece luni înainte de încheierea contractului, ministrul Marinei Comerciale a încheiat contractul de muncă al reclamantului în temeiul articolelor 10 și 11 din Legea nr. 3260/2004. În iunie 2005, reclamantul a introdus o acțiune împotriva rezilierii premature a contractului său în fața Tribunalului de Primă Instanță. 1598/2006, Tribunalul a considerat că această reziliere era nulă și a condamnat societatea să plătească anumite sume reclamantului și a considerat în special că rezilierea avea un efect retroactiv care nu putea fi justificat, nici prin derogare. 2393/2009. În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 28 alin. (1) din Constituția Elenă, dizolvarea sau stingerea, prin intermediul unei dispoziții legislative, a drepturilor patrimoniale dobândite și a drepturilor economice dobândite legal, cum ar fi drepturile care decurg dintr-un contract de muncă valabil în favoarea salariatului, nu era posibilă și că, în orice caz, nu a avut în vedere niciun motiv valabil de interes general sau de interes public. Aceasta concluzionează că reclamantul avea dreptul la o sumă de 56 874,09 EUR cu dobânzi legale. Societatea a luat măsuri pentru a se pronunța împotriva acestei hotărâri. Ea a ridicat patru motive, dintre care trei au fost respinse prin hotărârea nr. 1143/2012 al celei de a II-a Camere a Curții de Casație. Al patrulea motiv pentru rezilierea de drept a contractului de muncă prin dreptul la efect al art. 10 alin. (2) din Legea nr. 3260/2004 a fost retrimis în fața formării plenare a Curții de Casație din cauza interesului său mai general. 10. printr-o hotărâre nr. 6/2015 din 10 septembrie 2015, formarea plenară a Curții de Casație a respins, de asemenea, acest motiv. Ea a considerat că, în domeniul său de responsabilitate, care făcea parte din economia națională, această societate constituia un organism care făcea parte din exercitarea politicii guvernamentale. Prin urmare, în calitate de director al societății, reclamantul a fost purtătorul principal de cuvânt al acestei politici. În plus, reclamantul ar fi trebuit să știe că recrutarea sa era o procedură prestabilită, bazată pe încredere politică, fără garanție constituțională și înconjurată doar de garanțiile pe care legiuitorul dorea să le confere. Legiuitorul își rezerva competența de a ridica aceste garanții atunci când evoluția situației politice ar duce la o modificare a corpului legislativ. 11. Curtea de Casație a retrimis cauza instanței judecătorești da. Dreptul și practica internă pertinente 12. Pentru dreptul și practica internă relevante, se face trimitere la Decizia Karachalios c. Grecia 67810/14, 24 ianuarie 2017). GRIEF 13. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că a fost concediat în conformitate cu o lege, fără despăgubiri. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 15. Reclamantul susține că are o creanță de executare din cauza nulității rezilierii contractului său de muncă, care a fost recunoscută atât de instanța de primă instanță, cât și de tribunalul de apel. Limitarea drepturilor sale patrimoniale nu s-a bazat pe motive de interes public, nici pe motive imperative În ceea ce privește noul guvern rezultat din alegerile din 7 martie 2004, motivul prezentat de formarea plenară a Curții de Casație în hotărârea nr. 6/2015, și anume lipsa de încredere politică față de persoana reclamantului, nu făcea parte din motivele imperative ale dreptului său contractual și necesitatea de a proteja utilitatea publică a fost încălcată în speță din următoarele motive: : (a) rezilierea unilaterală a contractului nu a fost efectuată de societatea co-contractantă, ci de legiuitor; (b) art. 10 alineatul (2) din Legea nr. 3260/2004 nu viza personal reclamantul, ci prevedea rezilierea necondiționată a contractelor de drept privat ale tuturor directorilor organismelor din sectorul public în sens larg ; (c) postul de director executiv al societății anonime La fel ca în cauza menționată anterior, Curtea arată în speță că obiectul procedurii în fața instanțelor interne nu se referea la bunuri existente, întrucât reclamantul și-a primit remunerarea până la data încetării mandatului. octombrie 2006 (data încheierii contractului) era dependentă de decizia Curții de Casație cu privire la chestiunea constituționalității articolului 10 alineatul (2) din Legea nr. 3260/2004 prin care se punea capăt, fără despăgubiri, contractelor directorilor întreprinderilor de stat, cum ar fi cel al reclamantului. 19. În septembrie 2015, Curtea de Casație a pronunțat în favoarea constituționalităii acestui articol și a trimis cauza în fața instanei de apel. Astfel, Curtea de Casaie și-a aliniat jurisprudena cu cea a Consiliului de Stat în materie. 20. În urma acestei hotărâri a Curții de Casație, șansele ca o decizie a instanței de recurs care se pronunță asupra trimiterii să fie în favoarea tezei reclamantului par a fi grav compromise. În această privință, laon nu se poate concluziona că există o speranță legitimă În cazul în care există controverse cu privire la modul în care dreptul intern trebuie interpretat și aplicat și atunci când argumentele prezentate de reclamant în această privință sunt în cele din urmă respinse de instanțele naționale. 21. Prin urmare, reclamantul nu a arătat că a avut o creanță suficient de stabilită pentru a fi imputată, și, prin urmare, nu poate să se prevaleze de un În sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 22. Prin urmare, este incompatibil cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 20 aprilie 2017. Renata Degener Ledi Bianku Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
14906/16
Theodoros KOKKINAKIS
contre la Grèce
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 28 mars 2017 en un comité composé de
:
Ledi Bianku,
président
,
Armen Harutyunyan,
Jovan Ilievski,
juges
,
et de Renata Degener,
greffière adjointe de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 10 mars 2016,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Theodoros Kokkinakis, est un ressortissant grec né en 1954 et résidant à Athènes. Il a été représenté devant la Cour par M
e
G.
Theodosis et Me
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 19 octobre 2001, le requérant fut recruté au poste de directeur exécutif par la société anonyme «
Organisme du port de Rafina
» par un contrat de travail à durée déterminée de cinq ans.
4.
Un nouveau gouvernement fut constitué suite aux élections législatives du 7 mars 2004.
5.
Par la loi n
o
3260/2004 portant réglementation du système de recrutement et traitant d’autres questions relevant de l’administration publique («
la loi n
o
3260/2004
»), en date du 6
août 2004, le nouveau gouvernement amenda le système de recrutement dans le secteur public. L’article 10 § 2 de la loi prévoyait la cessation d’office du mandat de certains organes d’administration des organismes et personnes morales de droit privé appartenant à l’État, à savoir ceux composés d’un membre unique. Cette disposition fut mise en application par une décision du ministère de l’Intérieur du 10 août 2004. Cette décision précisait que les organes susmentionnés continuaient à fonctionner et à percevoir leurs indemnités jusqu’à leur remplacement.
6.
Par une décision du 2 mars 2005, soit dix-neuf mois avant le terme du contrat, le ministre de la Marine marchande mit fin au contrat de travail du requérant sur le fondement des articles 10 et 11 de la loi n
o
3260/2004.
7.
Le 1
er
juin 2005, le requérant introduisit un recours contre la résiliation prématurée de son contrat devant le tribunal de première instance d’Athènes. Par un jugement n
o
1598/2006, le tribunal jugea que cette résiliation était nulle et condamna la société à verser certaines sommes au requérant. Il considéra notamment que la résiliation avait un effet rétroactif lequel ne pouvait pas se justifier, même par voie de dérogation.
8.
La société interjeta appel du jugement susmentionné devant la cour d’appel d’Athènes que celle-ci rejeta par son arrêt n
o
2393/2009. Elle considéra qu’en application des dispositions de l’article 6 § 1 de la Convention, de l’article 1 du Protocole n
o
1 et de l’article 28 § 1 de la Constitution hellénique, la dissolution ou l’extinction, par le biais d’une disposition législative, de droits patrimoniaux acquis et de droits économiques légalement acquis, tels que les droits découlant d’un contrat de travail valide en faveur du salarié, n’était pas possible, et qu’en tout état de cause, il n’y avait pas dans l’affaire sous examen aucune raison valable d’intérêt général ou d’utilité publique. Elle conclut que le requérant avait droit à une indemnité d’un montant de 56
874,09 euros assorti d’intérêts légaux.
9.
La société se pourvut en cassation contre cet arrêt. Elle souleva quatre moyens dont trois furent rejetés par l’arrêt n
o
1143/2012 de la IIe Chambre de la Cour de cassation. Le quatrième moyen relatif à la résiliation de plein droit du contrat de travail par l’effet de l’article 10 § 2 de la loi n
o
3260/2004 fut renvoyé devant la formation plénière de la Cour de cassation en raison de son intérêt plus général.
10.
Par un arrêt n
o
6/2015 du 10 septembre 2015, la formation plénière de la Cour de cassation rejeta également ce moyen. Elle jugea que dans le domaine relevant de sa responsabilité, lequel faisait partie de l’économie nationale, cette société constituait un organe relevant de l’exercice de la politique gouvernementale. Par conséquent, en tant que directeur de la société, le requérant était le porte-parole principal de cette politique. De plus, le requérant aurait dû savoir que son recrutement était une procédure préétablie, qui se fondait sur la confiance politique, sans garantie constitutionnelle et entouré seulement des garanties que le législateur avait voulu conférer. Le législateur se réservait le pouvoir de lever ces garanties lorsque l’évolution de la situation politique conduirait à une modification du corps législatif.
11.
La Cour de cassation renvoya l’affaire à la cour d’appel d’Athènes.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
12.
Pour le droit et la pratique internes pertinents, se référer à la décision
Karachalios c. Grèce
(n
o
67810/14, 24 janvier 2017).
GRIEF
13.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint d’avoir été licencié en application d’une loi, et ce sans indemnisation.
14.
Le requérant se plaint d’une violation de l’article 1 du Protocole
n
o
1 à la Convention, qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
15.
Le requérant soutient qu’il disposait d’une créance d’indemnisation en raison de la nullité de la résiliation de son contrat de travail, qui était reconnue tant par le tribunal de première instance que par la cour d’appel. La limitation de ses droits patrimoniaux était fondée non pas sur des raisons d’utilité publique, ni sur les «
raisons impérieuses
» prévues par les statuts de la société et le contrat de travail, mais sur des raisons vagues et afférentes à sa prétendue «
non-loyauté partisane
» à l’égard du nouveau gouvernement issu des élections du 7 mars 2004. Le motif avancé par la formation plénière de la Cour de cassation dans son arrêt n
o
6/2015, à savoir l’absence de confiance politique sur la personne du requérant, ne faisait pas partie des «
raisons impérieuses
» susmentionnées.
16.
En outre, le requérant affirme que le juste équilibre entre ses droits contractuels et le besoin de protéger l’utilité publique a été rompu en l’espèce pour les motifs suivants
: a) la résiliation unilatérale du contrat n’a pas été effectuée par la société co-contractante mais par le législateur
; b)
l’article 10 § 2 de la loi n
o
3260/2004 ne visait pas personnellement le requérant mais prévoyait la résiliation inconditionnelle des contrats de droit privé de tous les dirigeants des organismes du secteur public au sens large
; c) le poste de directeur exécutif de la société anonyme «
Organisme du port de Rafina
» n’était pas un poste «
gouvernemental
»
; d) aucune indemnisation ne lui a été accordée.
17.
La Cour rappelle qu’elle a eu connaître un grief similaire dans l’affaire
Karachalios c. Grèce
((déc.), n
o
67810/14, 24 janvier 2017).
18.
Comme dans l’affaire précitée, la Cour relève en l’espèce que l’objet de la procédure devant les juridictions internes ne portait pas sur des «
biens existants
», le requérant ayant perçu sa rémunération jusqu’à la date de cessation de son mandat. L’«
espérance légitime
» de toucher sa rémunération du 22 mars 2005 (date de la résiliation du contrat) au 8
octobre 2006 (date du terme du contrat) était tributaire de l’issue de la décision de la Cour de cassation sur la question de la constitutionnalité de l’article 10 §
2 de la loi n
o
3260/2004 par lequel il était mis fin, sans indemnisation, aux contrats des directeurs des entreprises d’État, tel celui du requérant.
19.
En septembre 2015, la Cour de cassation a statué en faveur de la constitutionnalité de cet article et a renvoyé l’affaire devant la cour d’appel. En statuant ainsi, la Cour de cassation a aligné sa jurisprudence sur celle du Conseil d’État en la matière.
20.
À la suite de cet arrêt de la Cour de cassation, les chances pour qu’une décision de la cour d’appel statuant sur renvoi soit favorable aux thèses du requérant semblent sérieusement compromises. À cet égard, l’on ne peut conclure à l’existence d’une «
espérance légitime
» lorsqu’il y a controverse sur la façon dont le droit interne doit être interprété et appliqué et que les arguments développés par le requérant à cet égard sont en définitive rejetés par les juridictions nationales.
21.
Dès lors, le requérant n’a pas montré qu’il était titulaire d’une créance suffisamment établie pour être exigible, et il ne peut donc pas se prévaloir d’un «
bien
» au sens de l’article
1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
22.
Il s’ensuit que le grief tiré de cette disposition est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 § 3, et qu’il doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 20 avril 2017.
Renata Degener
Ledi Bianku
Greffière adjointe
Président