KARACHALIOS c. GRÈCE

KARACHALIOS c. GRÈCE (CtEDO, 2017)

SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 67810/14 Dimitrios KARACHALIOS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 24 ianuarie 2017 într-o cameră compusă din Mirjana Lazarova Trajkovska, președinte, Ledi Bianku, Kristina Pardalos, Linos-Alex Alexandre Sicilianos, Robert Spano, Armen Harutyunyan, Pauliine Koskelo, grefier de secțiune, și Abel Campos, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 octombrie 2014, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de recurentul Dimitrios Karachalios, este un resortisant grec născut în 1948 și rezident în Atena. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Pistiolis, avocat la Atena. Guvernul grec a fost reprezentat de delegații agentului său, S. Charitaki, consilier la Consiliul juridic al statului, și de domnul A. Maggripsi, membru al Consiliului juridic al statului. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Prin decizia comună a miniștrilor economiei naționale și ai dezvoltării, emisă la 27 iunie 2003, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 2414/1996, reclamantul a fost numit director general al Organizației Economice a întreprinderilor mici și mijlocii și al lamîniei ( La 6 august 2003, reclamantul a semnat un contract de muncă, iar recrutarea sa a fost aprobată în aceeași zi printr-o decizie a consiliului de administrație al L.A.O.MMEX. Contractul, a cărui durată era stabilită la cinci ani prin lege, trebuia să se încheie la 5 august 2008. Salariul lunar, la care se adăugau indemnizațiile pentru cheltuieli, a fost stabilit de către adunarea generală a EOMEX la 4 400 EUR (EUR). În urma alegerilor parlamentare din 7 martie 2004, a avut loc o schimbare a forțelor politice în cadrul Parlamentului elen și a fost constituit un nou guvern. Prin Legea nr. 3260/2004 privind reglementarea sistemului de recrutare și privind alte aspecte care țin de administrația publică ( În august 2004, noul guvern a adus sistemul de recrutare în sectorul public. La art. 10 alineatul (2) din lege prevedea încetarea din oficiu a mandatului anumitor organisme administrative ale organismelor și persoanelor juridice de drept privat care aparțin statului, și anume cele compuse dintr-un singur membru. Această dispoziție a fost pusă în aplicare printr-o decizie a Ministerului de Interne din 10 august 2004. La 7 septembrie 2004, printr-o decizie comună, miniștrii economiei naționale și ai dezvoltării au constatat interdicția din oficiu, începând cu 6 august 2004, a mandatului reclamantului în temeiul art. 10 alin. noiembrie 2004, și a continuat să-și primească salariul până la acea dată. La 23 noiembrie 2004, la EOMEX a fost concediat în temeiul articolului 10 alineatul (2) din Legea nr. 3260/2004. La 7 ianuarie 2005, reclamantul sesizează instanța în primă instanță cu privire la o acțiune care are ca obiect anularea denunțării contractului său de muncă sau, în absența acestuia, plata a diverse sume cu titlu de salarii și indemnizații care i-ar fi fost datorate până la 5 august 2008. 10. printr-o hotărâre nr. 459/2008, Tribunalul de Primă Instanță i-a acordat reclamantului câștig de cauză. El a încheiat nulitatea denunțării contractului și a acordat anumite sume în lacui, pe motiv că art. 2 din Legea nr. 3260/2004 a fost contrar principiului constituțional al libertății economice și a fost vorba despre o dispoziție legislativă cu efect retroactiv, care nu putea fi justificată nici măcar prin circumstanțe excepționale. 11. La 16 mai 2008, la 5434/2009 din 18 septembrie 2009, Curtea de Apel a confirmat hotărârea menționată anterior. Aceasta a statuat că denunțarea contractului nu făcea referire la niciun motiv grav, astfel cum este prevăzut la art. 672 din Codul civil și că art. 10 din Legea nr. 3260/2004 era contrară articolului 5 alineatul (1) din Constituție (privind dreptul la liberă dezvoltare a personalității) și inaplicabil și, prin urmare, nu putea justifica denunțarea. Prin urmare, Comisia a considerat că contractul rămâne valabil și că reclamantul, care își oferea în continuare serviciile în pofida refuzului de a le accepta, avea dreptul de a percepe remunerația pentru întreaga perioadă prevăzută de contract. 13. La data de 6 mai 2010, pe baza hotărârii din cauza instanței judecătorești, reclamantul sesizează instanța judecătorească în primă instanță din statul membru în cauză cu privire la o cerere de pronunțare a unui ordin de plată în fața instanței judecătorești din statul membru în cauză. La 12 mai 2010, Tribunalul de Primă Instanță a dispus acestei societăți să plătească reclamantului suma de 150 395,96 EUR, în plus față de cheltuielile de judecată. L 164/2010, Curtea de Casație a suspendat executarea hotărârii din cauza hotărârii judecătorești, cu condiția ca suma alocată reclamantului să fi depășit 20 000 EUR până la data la care aceasta s-a pronunțat asupra fondului cauzei. 16. În executarea deciziei menționate anterior, reclamantul a primit suma de 10 000 EUR la 14 iulie 2010 și o sumă de aceeași sumă la 7 august 2010. La 13 decembrie 2012, printr-o hotărâre nr. 1783/2012, a doua cameră a Curții de Casație a respins două din cele trei motive invocate de a treia cauză, referitoare la constituționalitatea articolului 10 din Legea nr. 3260/2004, la formarea plenară a Curții de Casație. Ea considera că acest motiv punea o întrebare de o importanță capitală și că trebuie să răspundă la aceasta din motive de coerență a jurisprudenței. 18. În raportul său, judecătorul raportor a menționat că recrutarea directorului ..EOMEX avea un caracter provizoriu și era legată de organul și politica pe care trebuia să o servească. Potrivit judecătorului raportor, recrutarea directorului executiv al ..EOMEX avea, prin urmare, caracteristicile recrutării unui funcționar .. ..așa cum este prevăzut la art. 103 ..5 din Constituție, chiar dacă .. ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. În plus, judecătorul raportor a considerat că durata pe termen lung a contractului nu a fost decăzută de la constituția . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . El a precizat că, presupunând chiar că este vorba despre recrutarea unui cadru de conducere al unei societăți anonime prin intermediul unui contract de muncă de drept privat, a fost clar că alegerea directorului de la .. .. .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În opinia sa, această alegere avea, prin urmare, o legătură directă cu economia națională. 19. Prin hotărârea nr. 6/2014 din 26 iunie 2014, formarea plenară a Curții de Casație, cu 38 de voturi față de opt, a primit recursul și a infirmat hotărârea Curții. 20. 2414/1996, precum și statutul de director al acestei societăți a fost ales de miniștrii competenți ca urmare a publicării unui aviz de vacantă. În această privință, Comisia a precizat că legea nu prevedea criterii specifice și nu prevedea o procedură de selecție de către o autoritate independentă și, prin urmare, că procedura prevăzută la art. 103 alineatul (7) din Constituție, la care nu putea fi derogată decât pentru funcționarii detașabili (με Aceasta a arătat că cel mai important criteriu de recrutare a fost încrederea autorității de tutelă politică în persoana care intenționa să-și asume funcțiile de director al mai multor state membre și speranța că această persoană va putea promova politica guvernamentală în acest sector. Formarea plenară a Curții de Casație preciza că dispozițiile în litigiu ale legii nr. 3260/2004 au avut ca scop încetarea mandatelor unui număr mare de persoane responsabile cu gestionarea instituțiilor naționale prin care a fost pusă în aplicare politica guvernamentală, fie individual, fie ca membri ai unui organism colegial, și înlocuirea acestor persoane. Comisia a remarcat că înlocuirea în cauză în speță a fost dictată în principal de motive de încredere politică și a subliniat în această privință că o astfel de înlocuire avea loc după o schimbare de guvern atunci când a fost presimțită că persoanele numite de guvernul precedent pe baza criteriului încrederii ar avea dificultăți în a colabora cu noul guvern. 22. Referindu-se la faptele din speță, formarea plenară a Curții de Casație a arătat că factorul determinant în momentul recrutării reclamantului a fost încrederea miniștrilor competenți aflați în persoana din Comisia a observat că, în cazul în care recrutarea reclamantului ar fi fost efectuată pe baza unui contract de drept privat pe durată determinată, conținutul acestui contract nu ar fi fost, de fapt, modelat în mod liber de către părți și ar fi fost adaptat la lege. În plus, Comisia a remarcat că nu numai miniștrii care au ales și au recrutat reclamantul, ci și pe cei care au aplicat pentru postul de director și au acceptat astfel condițiile prevăzute de lege, trebuiau să știe că procedura de numire era predefinită, că aceasta se baza în mare măsură pe încrederea politică, că aceasta nu beneficiază de protecție constituțională și că singurele garanții aferente erau cele prevăzute de legiuitor. În această privință, Comisia a precizat că legiuitorul avea totuși puterea de a ridica aceste garanții atunci când actualitatea politică implica o modificare a componenței corpului legislativ și, prin urmare, a considerat că, refuzând să aplice art. 2 din Legea nr. 3260/2004, coroborat cu articolul Cu toate acestea, conform celor opt judecători dizidenți, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 3260/2004 a reprezentat o interferență a legiuitorului în libertatea părților de a stabili o relație contractuală de muncă, deoarece, după spusele acestora, această dispoziție impunea încetarea legăturii astfel create, contrar voinței exprimate de părți și fără consecințele economice prevăzute de lege în caz de reziliere anticipată a contractului. Judecătorii dizidenți indicau că reclamantul nu era un înalt funcționar detașabil care ocupa un post în afara cadrului ierarhic [art. 105 alineatul (5) din Constituție] și considerau că intervenția în cauză ar fi fost justificată numai dacă ar fi avut acest statut. Aceștia au precizat, pe de o parte, că contractul de muncă în litigiu era un contract de drept privat pe durată determinată și că reclamantul a fost numit, prin acest contract, director al unei societăți pe acțiuni publice care nu deținea prerogativele autorității publice și, pe de altă parte, că dispoziția în cauză avea un efect retroactiv care ar fi adus atingere principiului libertății economice protejate prin Constituție. În acest sens, acestea au adăugat că unul dintre aspectele acestui principiu a fost libertatea părților la contract de a pune capăt contractului, dacă acestea doresc, din proprie inițiativă. 24. Curtea de Casație a adresat cauza instanței de apel. La data pronunțării prezentei decizii, nici reclamantul, nici la Dreptul și practica internă relevante 25. L La art. 10 (în ceea ce privește încetarea mandatului organelor colective și al organelor administrative) din Legea nr. 3260/2004 prevede următoarele: (1) De la publicarea prezentei legi, încetează din oficiu mandatul consiliilor de administrație ale serviciilor publice, ale persoanelor juridice de drept public și ale administrațiilor regionale (...) Dispozițiile alineatului precedent se aplică comitetelor sau comisiilor care se pronunță asupra chestiunilor referitoare la statutul funcționarilor persoanelor juridice de drept privat, organismelor, întreprinderilor și societăților care aparțin statului sau în care statul deține 51% din capital sau pe care îl numește director sau președinte (...) De la publicarea prezentei legi, încetează din oficiu și mandatul, care rezultă dintr-o dispoziție specifică sau dintr-un contract, al membrilor consiliilor de administrație (...) și al membrilor unici ai administrației (guvernatori, guvernatori adjuncți, președinți, vicepreședinți, directori, secretari generali (...) ai serviciilor de stat, persoane juridice de drept public, persoane juridice de drept privat, organisme, întreprinderi și societăți (...) 27. În ceea ce privește art. 10 alineatul (2) din Legea nr. 3260/2004, în ceea ce privește postul de director general al administrației (hotărârea nr. 1849/2008), Consiliul de Stat, aflat în sesiune plenară, a considerat că acesta era un funcționar superior în afara cadrului, ceea ce rezultă din natura specială a postului, din misiunea sa specială și din natura competențelor sale, din faptul că legea nu prevedea publicarea unui anunț de vacantă la adresa candidaților la acest post, din absența unei proceduri de selecție a candidaților și din lipsa controlului numirii de către o autoritate independentă. În acest sens, s-a menționat că acest lucru este permis prin art. 103 alineatul (7) din Constituție numai pentru funcționarii detașați [art. 103 alineatul (5) din Constituție]. Potrivit Consiliului de Stat, un director general al administrației făcea parte din categoria funcționarilor superiori legați în mod direct, care era permis să fie excluși prin lege de la inamovibilitate în conformitate cu art. 103 alin. (5) din Constituție, ceea ce era, de altfel, prevăzut la art. 39 alin. (2) din Codul funcționarilor. 28. Consiliul de Stat a urmat aceeași abordare în ceea ce privește mandatele președintelui consiliului de administrație al spitalelor care fac parte din consiliul de administrație al spitalelor (hotărârea nr. 2713/2006), ale guvernatorilor spitalelor publice (hotărârile nr. 227/2011, 1627/2011 și 2758/2011) și ale directorului de formare profesională și de ocupare a forței de muncă în domeniul agricol (hotărârea nr. 239/2012). GRIEF 29. Reclamantul denunță o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, susținând că a fost concediat în temeiul unei legi, fără despăgubiri. Reclamantul, care critică legislația internă în acest sens, ar fi prevăzut rezilierea din oficiu a contractului său de muncă de drept privat pe durată determinată, înainte de încheierea contractului, fără despăgubiri și fără motiv de concediere, reproșează statului că și-a eliminat dreptul de a-și păstra locul de muncă și de a-și primi salariul până la încheierea contractului său Acesta se plânge de o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 la Convenție, care este astfel formulată Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În primul rând, guvernul excită neobosirea căilor de atac interne. Acesta susține că respingerea recursului reclamantului nu a devenit încă definitivă, în sensul articolului 35 din convenție, pe motiv că cauza este încă în curs de trimitere la instanța de apel și că nici una dintre părți nu a luat anterior inițiativa de a solicita stabilirea unei date de încuviințare. Prin urmare, Comitetul consideră că părțile se află în prezent în situația astfel cum rezultă din hotărârea nr. 459/2008 a Tribunalului de Primă Instană d . În plus, acesta precizează că, în cazul în care Curtea de Casație ar rupe a doua oară hotărârea Tribunalului de Primă Instană, care se pronună asupra rejudecarei, în ultimă instanță ar judeca ea însăși cauza. În opinia sa, mai există încă două etape de procedură în fața instanțelor naționale înainte ca aceasta să fie luată în considerare într-un sens favorabil reclamantului sau nu, în mod definitiv, cu privire la acțiunea acestuia din urmă. 32. Reclamantul susține că, chiar și în cazul în care a luat inițiativa de a continua procedura prin trimitere la instanța de judecată, acest demers ar fi pur formal și nu ar schimba rezultatul problemei juridice pe care a trebuit să o soluționeze în cadrul sesiunii plenare a Curții de Casație. 33. Curtea amintește că art. 35 alineatul (1) din convenție nu poate fi interpretat într-un mod care ar impune ca un solicitant să sesizeze Curtea înainte ca situația referitoare la chestiunea în discuție să facă obiectul unei decizii definitive la nivel intern (Varnava și alții c. Turcia [GC], 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 160071/90, 16072/90 și 16073/90, § 157, CEDH 2009). 34. În speță, Curtea constată că reclamantul și-a prezentat cererea la 10 octombrie 2014, fie după formarea plenară a Curții de Casație a pronunțat hotărârea nr. 6/2014. În această hotărâre Curtea de Casație a hotărât că dispozițiile articolelor 10 și 11 din Legea nr. 3260/2004 au fost în conformitate cu Constituția și că rezilierea din oficiu a contractului reclamantului înainte de încheierea contractului nu a fost afectată de aceste dispoziții. Curtea arată, de asemenea, că problema constituționalității acestor dispoziții era o chestiune de importanță capitală și că aceasta era din acest motiv prin hotărârea sa nr. 1783/2012, a doua cameră a Curții de Casație a transmis această întrebare formării plenare. 35. Având în vedere autoritatea formării plenare a Curții de Casație în sistemul jurisdicțional grecesc, precum și natura întrebării pronunțate de aceasta, Curtea consideră că instanța administrativă nu va putea pune în discuție hotărârea nr. 6/2014. Într-un astfel de context juridic, decizia internă definitivă în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție a fost această hotărâre (a se vedea, de asemenea, Chitos c. Grecia, nr. 51637/12, § 62, 4 iunie 2015). 36. În circumstanțele cauzei, Curtea consideră că a solicita reclamantului să continue procedura descrisă de guvern ar fi în mod direct în sensul unui cerc vicios și ar constitui un obstacol disproporționat în calea exercitării eficiente a dreptului său la acțiune individuală, astfel cum este definit la art. 34 din convenție (a se vedea în acest sens Vaney c. Franța, n 53946/00, § 53, 30 noiembrie 2004); și În al doilea rând, guvernul susține că art. 1 din Protocolul nr. 1 Convenției nu i se aplică în speță, deoarece, în opinia sa, reclamantul nu dispune de o 672 din Codul civil a se vedea punctul 25 de mai sus) și jurisprudența potrivit căreia, în cazul unei rezilieri premature a unui contract cu durată determinată, li Õ ar avea dreptul la salarii care acoperă întreaga perioadă a contractului. Acesta arată, de asemenea, că reclamantul știa că nu ar putea rămâne la postul său până la sfârșitul mandatului său, că a obținut acest post cu câteva luni înainte de alegerile parlamentare și că concedierea sa, ca urmare a unei schimbări a partidului la putere, a fost previzibilă și foarte probabilă. El adaugă că reclamantul era conștient de practica referitoare la posturile directorilor numiți în afara cadrului ierarhic și că jurisprudența internă nu i-ar fi permis să deroge de la această practică. 39. Prevalând de jurisprudența Curții în materie de speranță legitimă În cazul în care un membru al consiliului de administrație este numit în calitate de director executiv al EUMMEX, acesta este numit în funcție de funcția sa de director al EUTMEX. El susține că nu a fost rezonabil să prevadă că a fost demis din funcțiile sale în cazul unei schimbări a partidului la putere, cu atât mai mult cu cât a fost numit pentru cinci ani, și nu pentru patru ani. Acesta precizează că a fost numit în 2003 de către un guvern rezultat din alegerile din 2000 și care trebuie să rămână la putere până în 2004, ceea ce, în opinia sa, demonstrează în mod clar intenția de a deconecta postul în cauză din cadrul politic și de la . Apreciere a Curții Principii aplicabile 40. Curtea reamintește că un reclamant nu se poate plânge de o încălcare a articolului. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție numai în măsura în care deciziile pe care le incriminează se referă la bunurile sale (Prince Hans-Adam II din Liechtenstein c. Germania [GC], n 42527/98, § 82-83, CEDH 2001 VIII, și Gratzinger și Gratzingerova c. Republica Cehă (dec.) [GC], n 39794/98, § 69, CEDH 2002 VII). În plus, în ceea ce privește noțiunea de speranță legitimă Curtea a hotărât că, pentru a permite recunoașterea unui bun constituit printr-o speranță legitimă, reclamantul trebuie să aibă un drept sancțional care, în temeiul principiului prevăzut la punctul 52 din hotărârea Kopeckýc. Slovacia ([GC], n 44912/98, CEDH 2004 IX), trebuie să constituie cu adevărat un interes patrimonial substanțial suficient stabilit în temeiul dreptului intern ( Beláné Nagy c. Ungaria [GC], nr. 53080/13, § 79, 13 decembrie 2016). Aplicarea principiilor în cazul de față 41. În speță, Curtea ia notă de faptul că reclamantul a fost numit director general al o societate pe acțiuni care aparține statului, printr-o decizie comună a miniștrilor economiei naționale și ai dezvoltării. Într-adevăr, la 6 august 2003, reclamantul a semnat un contract de muncă a cărui durată a fost stabilită prin lege la cinci ani, pentru care trebuia să primească un salariu lunar de 4 400 de ani. EUR, stabilită de adunarea generală a la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3260/2004 a pus capăt din oficiu contractelor membrilor consiliilor de administrație, guvernatorilor, președinților și directorilor persoanelor juridice de drept public și întreprinderilor de stat. Prin urmare, miniștrii economiei naționale și ai dezvoltării, care au încheiat din oficiu contractul reclamantului în temeiul articolului 10 alineatul (2) din legea menționată anterior, au emis un aviz de vacantă pentru postul de director al noiembrie 2004, în timp ce contractul său se încheia la data de 5 august 2008, reclamantul a sesizat instanțele interne: l a avut dreptul de a-și percepe remunerația pentru întreaga perioadă stabilită de contract. Un ordin de recuperare emis de instanța de primă instanță pe baza hotărârii Tribunalului de Primă Instanță și notificat la Curtea arată că obiectul procedurii în fața instanțelor interne nu se referea la bunuri existente, reclamantul primind până la data încetării mandatului sa, plus salariile plătite timp de aproximativ patru luni, până la concedierea sa (punctele de mai sus) și de la suma de 20 000 EUR plătită în temeiul Deciziei nr. 164/2010 a Curții de Casație (punctul 15 de mai sus). 44. Cu toate acestea, Curtea constată că această speranță legitimă A se vedea, de exemplu, hotărârea Curții de Casație cu privire la constituționalitatea articolului 10 alineatul (2) din Legea nr. 3260/2004 prin care s-a pus capăt, fără despăgubiri, contractelor directorilor întreprinderilor de stat, cum ar fi cel al reclamantului. 45. Curtea observă apoi că, la 26 iunie 2014, formarea plenară a Curții de Casație a pronunțat în favoarea constituționalității articolului 10 § 2 sus-menționat și a trimis cauza în fața instanței judecătorești, care, la data pronunțării prezentei decizii, nu se pronunțase încă cu privire la cazul reclamantului. Astfel, Curtea de Casație și-a aliniat jurisprudența cu cea a Consiliului de Stat în materie (punctele 27-28 de mai sus). 46. Curtea constată că, în urma acestei hotărâri a Curții de Casație, șansele ca o decizie a instanței de recurs care se pronunță asupra trimiterii să fie favorabilă tezei reclamantului par a fi grav compromise. În această privință, Curtea reiterează că nu se poate ajunge la existența unei speranțe legitime În cazul în care există controverse cu privire la modul în care dreptul intern trebuie interpretat și aplicat, iar argumentele prezentate de solicitant în această privință sunt în cele din urmă respinse de instanțele naționale (Kopecký citată anterior, 50, Beláné Nagy, citată anterior, § 75). 47. Prin urmare, Curtea concluzionează că reclamantul nu a arătat că acesta deținea o creanță suficient de stabilită pentru a fi restant și că nu poate, prin urmare, să se prevaleze de un "bine," în sensul articolului 1 din Protocolul 1 la Convenție. 48. Prin urmare, este incompatibil cu dispoziiile Conveniei, în sensul articolului 1 din Protocolul 1 la Convenie. 48. 35 alin. (3), și que ui trebuie respins în temeiul art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 16 februarie 2017. Abel Campos Mirjana Lazarova Trajkovska Modulul președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

Requête n

o

67810/14

Dimitrios KARACHALIOS

contre la Grèce

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 24 janvier 2017 en une chambre composée de

:

Mirjana Lazarova Trajkovska,

présidente,

Ledi Bianku,

Kristina Pardalos,

Linos-Alexandre Sicilianos,

Robert Spano,

Armen Harutyunyan,

Pauliine Koskelo,

juges,

et de Abel Campos,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 10 octobre 2014,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Dimitrios Karachalios, est un ressortissant grec né en 1948 et résidant à Athènes. Il a été représenté devant la Cour par M

e

T.

Pistiolis, avocat à Athènes.

2.

Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») a été représenté par les déléguées de son agent, M

me

S. Charitaki, conseillère au Conseil juridique de l’État, et M

me

A. Magrippi, assesseure au Conseil juridique de l’État.

A.

Les circonstances de l’espèce

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

4.

Par une décision commune des ministres de l’Économie nationale et du Développement, en date du 27 juin 2003, émise conformément aux dispositions de la loi n

o

2414/1996, le requérant fut désigné comme directeur général de l’Organisation hellénique des petites et moyennes entreprises et de l’artisanat («

l’EOMMEX

»), une société anonyme appartenant à l’État. Le 6 août 2003, le requérant signa un contrat d’engagement et son recrutement fut approuvé le même jour par une décision du conseil d’administration de l’EOMMEX. Le contrat, dont la durée était établie à cinq ans par la loi, devait prendre fin le 5 août 2008. Le salaire mensuel, auquel s’ajoutaient des indemnités pour frais, fut fixé par l’assemblée générale de l’EOMMEX à 4

400

euros (EUR).

5.

À la suite des élections législatives du 7 mars 2004, un changement des forces politiques au sein du Parlement grec eut lieu et un nouveau gouvernement fut constitué.

6.

Par la loi n

o

3260/2004 portant réglementation du système de recrutement et traitant d’autres questions relevant de l’administration publique («

la loi n

o

3260/2004

»), en date du 6

août 2004, le nouveau gouvernement amenda le système de recrutement dans le secteur public. L’article 10 § 2 de la loi prévoyait la cessation d’office du mandat de certains organes d’administration des organismes et personnes morales de droit privé appartenant à l’État, à savoir ceux composés d’un membre unique. Cette disposition fut mise en application par une décision du ministère de l’Intérieur du 10 août 2004. Cette décision précisait que les organes susmentionnés continuaient à fonctionner et à percevoir leurs indemnités jusqu’à leur remplacement.

7.

Le 7 septembre 2004, par une décision commune, les ministres de l’Économie nationale et du Développement constatèrent la cessation d’office, à partir du 6 août 2004, du mandat du requérant en application de l’article

10 § 2 de la loi précitée, et ils publièrent un avis de vacance pour le poste de directeur de l’EOMMEX.

8.

L’intéressé resta toutefois à son poste jusqu’à son remplacement, le 22

novembre 2004, et continua à percevoir son salaire jusqu’à cette date.

Le 23 novembre 2004, l’EOMMEX procéda à son licenciement en se fondant sur l’article 10 § 2 de la loi n

o

3260/2004.

9.

Le 7 janvier 2005, le requérant saisit le tribunal de première instance d’Athènes d’un recours tendant à l’annulation de la dénonciation de son contrat de travail ou, à défaut, au paiement de diverses sommes au titre de salaires et indemnités qui lui auraient été dus jusqu’au 5 août 2008.

10.

Par un jugement n

o

459/2008, le tribunal de première instance donna gain de cause au requérant. Il concluait à la nullité de la dénonciation du contrat et accordait certaines sommes à l’intéressé, au motif que l’article

10

§

2 de la loi n

o

3260/2004 était contraire au principe constitutionnel de la liberté économique et qu’il s’agissait d’une disposition législative ayant un effet rétroactif qui ne pouvait pas se justifier même par des circonstances exceptionnelles.

11.

Le 16 mai 2008, l’EOMMEX interjeta appel contre ce jugement devant la cour d’appel d’Athènes.

12.

Par un arrêt n

o

5434/2009 du 18 septembre 2009, la cour d’appel confirma le jugement précité. Elle relevait que la dénonciation du contrat ne faisait état d’aucun motif grave, tel qu’exigé par l’article 672 du code civil, et que l’article 10 de la loi n

o

3260/2004 était contraire à l’article 5 § 1 de la Constitution (sur le droit au libre développement de la personnalité) et inapplicable et ne pouvait donc pas justifier la dénonciation. Elle estimait par conséquent que le contrat demeurait valide et que le requérant, qui continuait à offrir ses services malgré un refus de l’EOMMEX de les accepter, avait le droit de percevoir la rémunération pour la totalité de la période fixée par le contrat.

13.

Le 6 mai 2010, sur le fondement de l’arrêt susmentionné de la cour d’appel, le requérant saisit le tribunal de première instance d’Athènes d’une demande tendant au prononcé d’une injonction de payer à l’encontre de l’EOMMEX. Le 12 mai 2010, le tribunal de première instance ordonna à cette société de verser au requérant la somme de 150

395,96 EUR, en sus des frais de justice. L’ordre de recouvrement, notifié à l’EOMMEX le 19

mai 2010, indiquait que la somme totale s’élevait à 187

831 EUR.

14.

Le 21 mai 2010, l’EOMMEX introduisit un pourvoi en cassation. Elle soulevait trois moyens de cassation et demandait également la suspension de l’exécution de l’ordre de recouvrement.

15.

Par une décision n

o

164/2010, la Cour de cassation suspendit l’exécution de l’arrêt de la cour d’appel pour autant que la somme allouée au requérant dépassait 20

000 EUR jusqu’à ce qu’elle se prononçât sur le fond de l’affaire.

16.

En exécution de la décision susmentionnée, le requérant reçut la somme de 10

000 EUR le 14 juillet 2010 et une somme du même montant le 7 août 2010.

17.

Le 13 décembre 2012, par un arrêt n

o

1783/2012, la deuxième chambre de la Cour de cassation rejeta deux des trois moyens soulevés par l’EOMMEX et transmit le troisième moyen, portant sur la constitutionnalité de l’article 10 de la loi n

o

3260/2004, à la formation plénière de la Cour de cassation. Elle estimait que ce moyen posait une question d’une importance capitale et qu’il convenait d’apporter une réponse à celle-ci dans un souci de cohérence de la jurisprudence.

18.

Dans son rapport, le juge rapporteur indiquait que le recrutement du directeur de l’EOMMEX revêtait un caractère provisoire et était lié à l’organe et à la politique que l’intéressé devait servir. D’après lui, il s’agissait d’un choix politique auquel participait non seulement celui qui en était à l’origine mais aussi celui qui l’acceptait, tous les deux consentant à en subir les conséquences. Toujours selon le juge rapporteur, le recrutement du directeur de l’EOMMEX avait dès lors les caractéristiques du recrutement d’un fonctionnaire amovible, tel que prévu par l’article 103 § 5 de la Constitution, et ce même si l’intéressé était lié à la société en question par une relation de travail de droit privé. En outre, le juge rapporteur estimait que la durée quinquennale du contrat ne découlait pas de la Constitution – et n’impliquait donc pas une relative pérennité –, mais résultait de la faveur du législateur, et que ce dernier pouvait revenir sur cette durée lorsque les conditions politiques à l’origine du choix avaient été modifiées. Il précisait que, à supposer même qu’il s’agît du recrutement d’un cadre dirigeant d’une société anonyme par le biais d’un contrat de travail de droit privé, il était clair que le choix du directeur de l’EOMMEX s’inscrivait dans le cadre de l’exercice de la politique gouvernementale dans le domaine considéré et était lié aux conceptions des forces politiques au pouvoir concernant le développement économique dans ce domaine. Selon lui, ce choix avait donc un rapport direct avec l’économie nationale.

19.

Par un arrêt n

o

6/2014 du 26 juin 2014, la formation plénière de la Cour de cassation, par trente-huit

voix contre huit, accueillit le pourvoi et infirma l’arrêt de la cour d’appel.

20.

Elle soulignait qu’il ressortait de la loi n

o

2414/1996 et des statuts de l’EOMMEX que le directeur de cette société était choisi par les ministres compétents à la suite de la publication d’un avis de vacance. À ce sujet, elle précisait que la loi ne prévoyait pas de critères spécifiques et n’établissait pas une procédure de sélection par une autorité indépendante, et donc que la procédure de l’article 103 § 7 de la Constitution, à laquelle il ne pouvait être dérogé que pour les fonctionnaires amovibles (

μετακλητούς

), n’était pas applicable. Elle relevait que le critère de recrutement le plus important était la confiance de l’autorité de tutelle politique dans la personne pressentie pour assumer les fonctions de directeur de l’EOMMEX et l’espérance que cette personne serait capable de promouvoir la politique gouvernementale dans ce secteur.

21.

La formation plénière de la Cour de cassation précisait que les dispositions litigieuses de la loi n

o

3260/2004 avaient pour but de mettre un terme aux mandats d’un grand nombre de personnes chargées de la gestion des institutions étatiques à travers lesquelles la politique gouvernementale était mise en œuvre, soit à titre individuel soit en tant que membres d’un organe collégial, et de remplacer ces personnes. Elle notait que le remplacement en cause en l’espèce avait surtout été dicté par des motifs de confiance politique, et elle soulignait à cet égard que pareil remplacement se produisait après un changement de gouvernement lorsqu’il était pressenti que les personnes nommées par le gouvernement précédent sur le fondement du critère de confiance auraient des difficultés à collaborer avec le nouveau gouvernement.

22.

Se référant aux faits de l’espèce, la formation plénière de la Cour de cassation relevait que le facteur déterminant lors du recrutement du requérant avait été la confiance des ministres compétents placée en la personne de l’intéressé

et que lesdits ministres avaient le pouvoir discrétionnaire de choisir le directeur de l’EOMMEX sans le contrôle d’une autorité indépendante. Elle observait que, si le recrutement du requérant avait été effectué sur la base d’un contrat de droit privé à durée déterminée, le contenu de ce contrat n’avait en réalité pas été façonné librement par les parties et avait été adapté à la loi. Elle notait en outre que non seulement les ministres qui avaient choisi et recruté le requérant, mais aussi ce dernier, qui avait postulé pour le poste de directeur et avait ainsi accepté les conditions prévues par la loi, devaient savoir que la procédure de nomination était prédéfinie, qu’elle se fondait pour une grande partie sur la confiance politique, qu’elle ne bénéficiait d’aucune protection constitutionnelle et que les seules garanties y afférentes étaient celles prévues par le législateur. Sur ce point, elle précisait que le législateur avait toutefois le pouvoir de lever ces garanties lorsque l’actualité politique entraînait une modification de la composition du corps législatif. Par conséquent, elle estimait que, en refusant d’appliquer l’article

10

§

2 de la loi n

o

3260/2004, combiné avec l’article

11 § 4, pour cause de contrariété à l’article 5 § 1 de la Constitution, la cour d’appel avait interprété de manière erronée les dispositions en question.

23.

Toutefois, selon les huit juges dissidents, l’article

10 § 2 de la loi n

o

3260/2004 constituait une ingérence du législateur dans la liberté des parties à établir une relation contractuelle de travail puisque, à leurs dires, cette disposition imposait la fin du lien ainsi créé, et ce contrairement à la volonté exprimée des parties et sans les conséquences économiques prévues par la loi en cas de résiliation anticipée du contrat. Les juges dissidents indiquaient que le requérant n’était pas un haut fonctionnaire amovible occupant un poste hors cadre hiérarchique (article 105 § 5 de la Constitution) et estimaient que l’ingérence en cause aurait été justifiée uniquement si l’intéressé avait eu ce statut. Ils précisaient, d’une part, que le contrat de travail litigieux était un contrat de droit privé à durée déterminée et que le requérant avait été nommé, par ce contrat, directeur d’une société anonyme publique n’ayant pas les prérogatives de la puissance publique et, d’autre part, que la disposition litigieuse avait un effet rétroactif qui aurait porté atteinte au principe de la liberté économique protégé par la Constitution. À ce sujet, ils ajoutaient qu’un des aspects de ce principe était la liberté des parties au contrat de mettre fin à celui-ci, si elles le souhaitaient, de leur propre initiative.

24.

La Cour de cassation renvoya l’affaire à la cour d’appel d’Athènes. À la date du prononcé de la présente décision, ni le requérant ni l’EOMMEX n’avaient demandé à la cour d’appel de fixer une date d’audience.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

25.

L’article 672 du code civil est ainsi libellé :

«

Chacune des parties peut, dans tous les cas, dénoncer le contrat à tout moment pour motif grave, sans observer de délai de préavis. Il ne peut être renoncé à ce droit par un accord des parties.

»

26.

L’article 10 (sur la cessation du mandat des organes collectifs et des organes de l’administration) de la loi n

o

3260/2004 dispose

ce qui suit

:

«

Les dispositions du paragraphe précédent s’appliquent aux comités ou commissions qui se prononcent sur des questions concernant le statut des fonctionnaires des personnes morales de droit privé, des organismes, des entreprises et des sociétés qui appartiennent à l’État ou dans lesquels l’État possède 51

% du capital ou bien dont il nomme le directeur ou le président (...)

»

27.

Se prononçant sur l’article 10 § 2 de la loi n

o

3260/2004 dans un cas concernant le poste de directeur général de l’administration (arrêt n

o

1849/2008), le Conseil d’État, siégeant en formation plénière, a considéré que celui-ci était un fonctionnaire supérieur hors cadre, ce qui résultait de la nature spéciale du poste, de sa mission particulière et de la nature de ses compétences, du fait que la loi ne prévoyait pas la publication d’un avis de vacance à l’intention d’éventuels candidats à ce poste, de l’absence d’une procédure de sélection des candidats et de l’absence de contrôle de la nomination par une autorité indépendante. Il relevait à cet égard que cela était permis par le paragraphe

7 de l’article 103 de la Constitution seulement pour les fonctionnaires amovibles (article 103 § 5 de la Constitution). Selon le Conseil d’État, un directeur général de l’administration faisait partie de la catégorie des fonctionnaires supérieurs amovibles qu’il était permis d’exclure par voie législative de l’inamovibilité en vertu de l’article 103 § 5 de la Constitution, ce qui était d’ailleurs prévu par l’article 39 § 2 du code des fonctionnaires.

28.

Le Conseil d’État a suivi la même approche dans les cas des mandats du président du conseil d’administration des hôpitaux appartenant à la Caisse d’entraide de l’armée (arrêt n

o

2713/2006), des gouverneurs des hôpitaux publics (arrêts n

os

227/2011, 1627/2011 et 2758/2011) et du directeur de l’Organisme de formation professionnelle et d’emploi dans le domaine agricole (arrêt n

o

239/2012).

GRIEF

29.

Le requérant dénonce une violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention,

se plaignant

d’avoir été licencié en application d’une loi, et ce sans indemnisation.

EN DROIT

30.

Le requérant, qui critique la législation interne en ce qu’elle aurait prévu la résiliation d’office de son contrat de travail de droit privé à durée déterminée, avant la fin de celui-ci, sans indemnisation et sans motif de licenciement, reproche à l’État d’avoir supprimé son droit à conserver son emploi et à percevoir son salaire jusqu’à la fin de son contrat – droit qui résultait selon lui du contrat lui-même et des dispositions pertinentes en la matière du code civil. Il se plaint d’une violation de l’article 1 du Protocole

n

o

1 à la Convention, qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur l’exception de non-épuisement des voies de recours internes

31.

En premier lieu, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient que le rejet du recours du requérant n’est pas encore devenu définitif, au sens de l’article 35 de la Convention, au motif que l’affaire est encore pendante sur renvoi devant la cour d’appel et qu’aucune des parties n’a jusque-là pris l’initiative de demander la fixation d’une date d’audience. Il estime par conséquent que les parties se trouvent actuellement dans la situation telle que résultant du jugement n

o

459/2008 du tribunal de première instance d’Athènes. Il indique en outre que, au cas où la Cour de cassation casserait une deuxième fois l’arrêt de la cour d’appel, statuant sur renvoi, la haute juridiction jugerait elle-même l’affaire. Selon lui, il reste donc encore deux stades de procédure devant les juridictions nationales avant qu’il ne soit statué – dans un sens favorable au requérant ou non – de manière définitive sur le recours de ce dernier.

32.

Le requérant affirme que même s’il prenait l’initiative de faire poursuivre la procédure sur renvoi devant la cour d’appel, cette démarche serait purement formaliste et ne changerait pas l’issue de la question juridique qu’a eu à trancher la formation plénière de la Cour de cassation.

33.

La Cour rappelle que l’article 35 § 1 de la Convention ne saurait être interprété d’une manière qui exigerait qu’un requérant saisisse la Cour de son grief avant que la situation relative à la question en jeu n’ait fait l’objet d’une décision définitive au niveau interne (

Varnava et autres c. Turquie

[GC], n

os

16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 et 16073/90, § 157, CEDH 2009).

34.

En l’espèce, la Cour note que le requérant a introduit sa requête le 10

octobre 2014, soit après que la formation plénière de la Cour de cassation a rendu son arrêt n

o

6/2014. Dans cet arrêt la Cour de cassation a jugé que les dispositions des articles 10 et 11 de la loi n

o

3260/2004 étaient conformes à la Constitution et que la résiliation d’office du contrat du requérant avant la fin du contrat ne heurtait pas ces dispositions. La Cour relève aussi que la question de la constitutionnalité de ces dispositions était une question d’importance capitale et c’était pour cette raison que par son arrêt n

o

1783/2012, la deuxième chambre de la Cour de cassation avait transmis cette question à la formation plénière.

35.

Eu égard à l’autorité de la formation plénière de la Cour de cassation dans le système juridictionnel grec ainsi qu’à la nature de la question tranchée par elle, la Cour considère que la cour administrative d’appel statuant sur renvoi ne pourra pas remettre en cause l’arrêt n

o

6/2014. Dans un tel contexte juridique, la décision interne définitive au sens de l’article 35 § 1 de la Convention était cet arrêt (voir aussi

Chitos c. Grèce

, n

o

51637/12, § 62, 4 juin 2015).

36.

Dans les circonstances de la cause, la Cour estime qu’exiger du requérant de poursuivre la procédure décrite par le Gouvernement reviendrait à l’enfermer dans un cercle vicieux et constituerait un obstacle disproportionné à l’exercice efficace de son droit de recours individuel, tel que défini à l’article 34 de la Convention (voir en ce sens

Vaney c.

France

, n

o

53946/00, §

53, 30

novembre 2004, et

Gaglione et autres c. Italie

, n

o

45867/07 et autres, § 22, 21 décembre 2010).

37.

Partant, il convient de rejeter l’exception d’irrecevabilité présentée par le Gouvernement sur ce point.

B.

Sur l’applicabilité de l’article 1 du Protocole n

o

1

1.

Arguments des parties

38.

En deuxième lieu, le Gouvernement soutient que l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention ne s’applique pas en l’espèce, puisque, selon lui, le requérant ne dispose pas d’une «

espérance légitime

», au sens de la jurisprudence de la Cour, de toucher ses salaires pour la période allant du 23

novembre 2004 au 5 août 2008, date correspondant au terme du contrat. À cet égard, le Gouvernement expose qu’il ne ressort ni de la législation (article

672 du code civil – paragraphe 25 ci-dessus) ni de la jurisprudence que, en cas de résiliation prématurée d’un contrat à durée déterminée, l’intéressé aurait droit aux salaires couvrant toute la période du contrat. Il indique également que le requérant savait qu’il ne pourrait pas rester à son poste jusqu’au terme de son mandat, qu’il a obtenu ce poste quelques mois avant les élections législatives et que son licenciement, survenu à la suite d’un changement du parti au pouvoir, était prévisible et fort probable. Il ajoute que le requérant était au courant de la pratique concernant les postes des directeurs nommés hors cadre hiérarchique et que la jurisprudence interne ne pouvait lui permettre d’envisager d’échapper à cette pratique.

39.

Se prévalant de la jurisprudence de la Cour en matière d’«

espérance légitime

», le requérant rétorque que, ayant été nommé au poste de directeur de l’EOMMEX par une décision ministérielle et pour une durée de cinq ans, il avait l’espoir d’occuper ce poste et de percevoir son salaire pendant la totalité de cette période. Il affirme qu’il n’était pas raisonnable de prévoir qu’il serait démis de ses fonctions en cas de changement du parti au pouvoir, et ce d’autant plus qu’il avait été nommé pour cinq ans, et non pas pour quatre ans – durée correspondant à une législature. Il précise qu’il a été nommé en 2003 par un gouvernement issu des élections de 2000 et devant rester au pouvoir jusqu’en 2004, ce qui selon lui démontre clairement l’intention de déconnecter le poste litigieux du cadre politique et de l’attribuer au mérite.

2.

Appréciation de la Cour

a)

Principes applicables

40.

La Cour rappelle qu’un requérant ne peut se plaindre d’une violation de l’article

1 du Protocole n

o

1 à la Convention que dans la mesure où les décisions qu’il incrimine se rapportent à ses «

biens

» au sens de cette disposition. La notion de «

biens

» peut recouvrir tant des «

biens actuels

» que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une «

espérance légitime

» d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété (

Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c.

Allemagne

[GC], n

o

42527/98, §§ 82-83, CEDH 2001

‑

VIII, et

Gratzinger et Gratzingerova c. République tchèque

(déc.) [GC], n

o

39794/98, § 69, CEDH 2002

‑

VII). Par ailleurs, quant à la notion d’«

espérance légitime

», la Cour a jugé que pour qu’il puisse faire reconnaître un bien constitué par une espérance légitime, le requérant doit jouir d’un droit sanctionnable qui, en vertu du principe énoncé au paragraphe 52 de l’arrêt

Kopecký

c. Slovaquie

([GC], n

o

44912/98, CEDH 2004

‑

IX), doit véritablement constituer un intérêt patrimonial substantiel suffisamment établi au regard du droit national (

Béláné Nagy c. Hongrie

[GC], n

o

53080/13, § 79, 13 décembre 2016).

b)

Application des principes au cas d’espèce

41.

En l’espèce, la Cour note que le requérant a été nommé directeur général de l’EOMMEX, une société anonyme appartenant à l’État, par une décision commune des ministres de l’Économie nationale et du Développement. En effet, le 6 août 2003, le requérant a signé un contrat d’engagement dont la durée était établie par la loi à cinq ans, pour lequel il devait percevoir un salaire mensuel de 4

400

EUR, fixé par l’assemblée générale de l’EOMMEX, et des indemnités pour frais. Toutefois, à la suite des élections législatives du 7 mars 2004, qui ont eu pour résultat le changement des forces politiques au pouvoir, la loi n

o

3260/2004 a mis fin d’office aux contrats des membres des conseils d’administration, des gouverneurs, des présidents et des directeurs des personnes morales de droit public et des entreprises d’État. En conséquence de quoi, les ministres de l’Économie nationale et du Développement, constatant la cessation d’office du contrat du requérant en vertu de l’article 10 § 2 de la loi précitée, ont publié un avis de vacance pour le poste de directeur de l’EOMMEX, et cette société a procédé au licenciement du requérant.

42.

La Cour observe ensuite que, ayant été licencié sans indemnité le 23

novembre 2004, alors que son contrat arrivait à son terme le 5 août 2008, le requérant a saisi les juridictions internes

: l’intéressé demandait l’annulation de son licenciement ou, à défaut, le paiement de salaires et indemnités qui lui auraient été dus. Tant le tribunal de première instance que la cour d’appel ont donné gain de cause au requérant et ont estimé que celui

‑

ci avait le droit de percevoir sa rémunération pour la totalité de la période fixée par le contrat. Un ordre de recouvrement, émis par le tribunal de première instance sur le fondement de l’arrêt de la cour d’appel et notifié à l’EOMMEX le 19

mai 2010, indiquait que cette dernière devait verser au requérant la somme totale de 187

831 EUR.

43.

La Cour relève d’emblée que l’objet de la procédure devant les juridictions internes ne portait pas sur des «

biens existants

», le requérant ayant perçu jusqu’à la date de cessation de son mandat sa rémunération, augmentée des salaires versés pendant encore quatre mois environ, jusqu’à son licenciement (paragraphes 7-8 ci-dessus), et de la somme de 20

000

EUR versée en application de la décision n

o

164/2010 de la Cour de cassation (paragraphe

15 ci-dessus).

44.

La Cour observe toutefois que cette «

espérance légitime

» était tributaire de l’issue du pourvoi en cassation formé par l’EOMMEX contre l’arrêt de la cour d’appel, et notamment de la décision de la formation plénière de la Cour de cassation sur la question de la constitutionnalité de l’article 10 § 2 de la loi n

o

3260/2004 par lequel il était mis fin, sans indemnisation, aux contrats des directeurs des entreprises d’État, tel celui du requérant.

45.

La Cour note ensuite que, le 26 juin 2014, la formation plénière de la Cour de cassation a statué en faveur de la constitutionnalité de l’article 10 §

2 susmentionné et a renvoyé l’affaire devant la cour d’appel, qui, à la date du prononcé de la présente décision, ne s’était pas encore prononcée sur le cas du requérant. En statuant ainsi, la Cour de cassation a aligné sa jurisprudence sur celle du Conseil d’État en la matière (paragraphes 27-28 ci-dessus).

46.

La Cour constate que, à la suite de cet arrêt de la Cour de cassation, les chances pour qu’une décision de la cour d’appel statuant sur renvoi soit favorable aux thèses du requérant semblent sérieusement compromises. À cet égard, la Cour réitère que l’on ne peut conclure à l’existence d’une «

espérance légitime

» lorsqu’il y a controverse sur la façon dont le droit interne doit être interprété et appliqué et que les arguments développés par le requérant à cet égard sont en définitive rejetés par les juridictions nationales (

Kopecký

,

précité,

§

50,

et

Béláné Nagy

, précité, § 75).

47.

Dès lors, la Cour conclut que le requérant n’a pas montré qu’il était titulaire d’une créance suffisamment établie pour être exigible et qu’il ne peut donc pas se prévaloir d’un «

bien

», au sens de l’article 1 du Protocole

n

o

1 à la Convention.

48.

Il s’ensuit que le grief tiré de cette disposition est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article

35 § 3, et qu’il doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 16 février 2017.

Abel Campos

Mirjana Lazarova Trajkovska

Greffier

Présidente