ÖNER AND OTHERS v. TURKEY

DECIZIA nr. 6229/09 Ali ÖNER și İsmail ÖNER împotriva Turciei și alte două cereri (a se vedea lista anexată) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așeză la 28 martie 2017 în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, președinte, Ksenija Turković, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Hasan Bakırcı, grefier adjunct al secțiunii; Având în vedere cererile depuse mai sus la diferitele date indicate în tabelul anexat, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăsc după cum urmează: Reclamanții sunt resortisanți turci. Numele lor și data nașterii, precum și numele reprezentanților lor, apar în apendice. Guvernul turc („Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au fost proprietari de parcele de teren care au fost desemnate ca parte a zonei pădurilor publice. Ulterior, autoritățile administrative au inițiat proceduri în fața instanțelor interne. Ca urmare a acestor proceduri, actele de titlu ale reclamanților au fost anulate și parcele de teren în litigiu au fost înregistrate în numele Trezoreriei. Detaliile cererilor sunt prezentate în tabelul atașat. Legea și practicile interne relevante O descriere a legii interne relevante privind desemnarea terenurilor ca zone publice de pădure poate fi găsită în Köktepe c. Turcia (n. 35785/03, §§ 36-65, 22 iulie 2008); Altunay c. Turcia (dec.), nr. 42936/07, §§ 20-27, 17 aprilie 2012); și Arıoğlu și alții c. Turcia (dec.), nr. 11166/05, §§ 9-18, 6 noiembrie 2012). O descriere a dreptului intern și a practicii în ceea ce privește Comisia de Compensare (a se vedea punctele 12-13 de mai jos) se poate găsi în Turgut și alții c. Turcia (dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013. COMPLAINTE Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plângeau că au fost privați de proprietatea lor fără nicio compensație. Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedura internă nu a fost încheiată într-un timp rezonabil. În cererea nr. 6229/09, care se bazează pe același articol, reclamanții se plâng în continuare cu privire la echitatea procedurii. HOTĂRÂREA 10. Curtea consideră că, în conformitate cu art. 42 § 1 din Regulamentul Curții, cererile ar trebui să fie aderate, având în vedere situația lor de fapt și juridică similară. A. În ceea ce privește art. 6 § 1 din Convenție (lungimea procedurii) 11. Reclamanții se plângea că durata procedurii interne era incompatibilă cu cerința de „tempă rezonabilă” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. 12. Guvernul a remarcat că în temeiul Legii nr. 6384 din 9 Ianuarie 2013 a fost înființată o nouă comisie de compensare pentru a aborda cererile privind durata procedurilor și neexecuția hotărârilor. În consecință, acestea au susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, deoarece ar trebui să recurgă la remedierea în fața Comisiei de compensare. 13. Curtea remarcă că, după cum a subliniat Guvernul, s-a instituit în Turcia un nou remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (n. 24240/07, 20 martie 2012). Ulterior, în decizia sa în cazul Turgut și alții c. Turcia (dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013), Curtea a declarat o cerere inadmisibilă din cauza faptului că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, adică noul remediu. În acest sens, Curtea a considerat, în special, că acest nou remediu a fost un a priori accesibil și capabil de a oferi o perspectivă rezonabilă de remediere a plângerilor privind durata procedurii. 14. Curtea constată că, în decizia sa din cauza Ümmühan Kaplan (citată mai sus, § 77), acesta a subliniat că ar putea, totuși, să examineze, în cadrul procedurii sale normale, cereri de acest tip care au fost deja comunicate guvernului. 15. Cu toate acestea, având în vedere obiecția preliminară a Guvernului cu privire la neutilizarea noului remediu intern instituit prin Legea nr. 6384 , Curtea își reiterează concluzia în cazul Turgut , menționat mai sus. 16. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că această parte a cererilor ar trebui respinsă în temeiul articolului 35 §§ § 1 și 4 din Convenție pentru neepuizare a căilor de recurs interne. B. În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție 17. Reclamanții se plângeau că acestea au fost private de proprietatea lor fără nicio compensație. 18. Guvernul a susținut că această parte a cererii ar trebui să fie declarată inadmisibilă pentru neepuizarea recourslor interne, deoarece reclamanții ar trebui să solicite compensații pentru pierderea lor în temeiul articolului 1007 din Codul Civil. 19. Curtea observă că, în urma hotărârilor sale anterioare cu privire la acest subiect, în noiembrie 2009, Curtea de Casație și-a inversat poziția privind aplicarea articolului 1007 din Codul Civil, permițând astfel să fie plătite compensații celor care au fost privați de proprietăți care fac parte dintr-o zonă pădure publică. Curtea de Casație a confirmat această abordare în mai multe hotărâri ulterioare. Mai târziu, aceasta a adoptat o poziție privind termenul de introducere a unei cereri de compensare și metoda de calcul a sumei care urmează să fie acordate. Astfel, o cerere de compensare corespunzător valorii reale a bunurilor ar putea fi adusă în termen de zece ani de la data în care hotărârea declarării documentului de titlu nu a fost finalizată. Mehmet Altunay c. Turcia (dec.), nr. 42936/07, §§ 25-27, 17 aprilie 2012, și Arıoğlu și alții c. Turcia (dec.), nr. 11166/05, §§ 15-16, 6 noiembrie 2012). 20. În acest context, Curtea a încheiat în Mehmet Altunay (citată mai sus, §§ 32-38) și Arıoğlu și alții (citată mai sus, §§ 26-33) că, ca urmare a recentelor modificări ale legislației interne, reclamanții ar putea solicita recurs în fața instanțelor interne. Nu există niciun motiv pentru a adopta o abordare diferită în acest caz. Curtea observă că decizia de anulare a actelor de titlu ale reclamanților a devenit finală în 2008 și 2009, și, prin urmare, reclamanții pot încă iniția proceduri în fața instanțelor interne, bazate pe art. 1007 din Codul Civil, în termen de zece ani de la data în care au fost furnizate hotărârile finale de privare a proprietății lor. 21. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că reclamanții ar trebui să beneficieze de noul remediu și că această parte a cererilor trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizare a recoursurilor interne. C. Alte plângeri 22. În cererea nr. 6229/09, reclamanții se au bazat în continuare pe art. 6 din Convenție și se plângea cu privire la echitatea procedurii. Având în vedere toate materialele în posesia sa și în măsura în care chestiunea reclamată este de competența sa, Curtea concluzionează că această plângere nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute la art. 6 din Convenția. În consecință, Curtea le respinge vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 §§ § 3 a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să se alăture cererilor; declara cererile inadmisibile. Adoptate în limba engleză și notificate în scris la 4 mai 2017. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct al Registrului APPENDIX cerere nr. și denumirea cazului Data de introducere Denumirea, data nașterii și locul de reședință al reclamantului Reprezentat prin Detalii privind terenurile în litigiu Data și nr. a hotărârii judecătoreștii care au anulat actele de titlu asupra terenului și nr. a hotărârii finale și a notificării Curții de Casație 6229/09 Öner 28/01/2009 Ali Öner, 03/03/1955, İstanbul İsmail Öner, 02/08/1949, Elazığ Enver Nalbant, İstanbul İstanbul, Eyüp, Pirinççi, plot nr.9, Parcel nr. 308 Eyüp Tribunalul Civil de Primă Instanță, 27/12/2007 E: 2002/1117 K: 2007/430 16/10/2008 E:2008/13146 K:2008/13249 și 31/10/2008 6793/09 Șarlak 26/01/2009 Hilmi Șarlak, 01/01/1953, Muğla Eyüp Dirliktutan, Muğla Muğla Muğla, Ortaca, Mergenli, Parcel nr. 639 Ortaca Tribunalul Civil de Primă Instanță, 12/04/2007 E: 2007/52 K: 2007/82 30/06/2008 E:2008/7680 K:2008/9524 și 18/08/2008 32206/09 Çelik 27/05/2009 Mustafa Çelik, 26/05/1952, Samsun Remziye Söylemez, Ankara Samsun, Merkez, Düvecik, plot nr. 18, Parcels nr. 393 și 424 Samsun Tribunalul Civil de Primă Instanță, 25/03/2008 E: 2008/3 K: 2008/70 20/01/2009 E:2009/1071 K:2009/552 și 03/02/2009

SECOND SECTION

DECISION

Application no. 6229/09

Ali ÖNER and İsmail ÖNER against Turkey

and 2 other applications

(see list appended)

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 28

March 2017 as a Committee composed of:

Paul Lemmens,

President,

Ksenija Turković,

Jon Fridrik Kjølbro,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above applications lodged on the various dates indicated in the appended table,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

1.

The applicants are Turkish nationals. Their names and birth dates, as well as the names of their representatives, appear in the appendix.

2.

The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

A.

The circumstances of the case

3.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

4.

The applicants were owners of plots of land which were designated as part of the public forest area. Subsequently, the administrative authorities initiated proceedings before the domestic courts. As result of these proceedings, title deeds of the applicants were annulled and the plots of land in dispute were registered in the name of the Treasury.

5.

The details of the applications are set out in the attached table.

B.

Relevant domestic law and practice

6.

A description of the relevant domestic law regarding the designation of land as public forest area may be found in

Köktepe v.

Turkey

(no.

35785/03, §§ 36-65, 22 July 2008);

Altunay v. Turkey

((dec.), no.

42936/07, §§ 20-27, 17 April 2012); and

Arıoğlu and Others v.

Turkey

((dec.), no. 11166/05, §§ 9-18, 6 November 2012).

7.

A description of the domestic law and practice with respect to the Compensation Commission (see paragraphs 12-13 below) may be found in

Turgut and Others v. Turkey

(dec.), no.

4860/09, 26 March 2013.

COMPLAINTS

8.

Invoking Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, the applicants complained that they were deprived of their property without any compensation.

9.

The applicants complained under Article 6 § 1 of the Convention that the domestic proceedings were not concluded within a reasonable time. In application no.

6229/09, relying on the same article, the applicants further complained about the fairness of the proceedings.

THE LAW

10.

The Court considers that, in accordance with Rule 42 § 1 of the Rules of Court, the applications should be joined, given their similar factual and legal background.

A. As to Article 6 § 1 of the Convention (length of proceedings)

11.

The applicants complained that the length of the domestic proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement laid down in Article

6 §

1 of the Convention.

12.

The Government noted that pursuant to Law no. 6384 of 9

January 2013 a new Compensation Commission had been established to deal with applications concerning the length of proceedings and the non-execution of judgments. Accordingly, they maintained that the applicants had not exhausted domestic remedies, as they should avail themselves of the remedy before the Compensation Commission.

13.

The Court observes that, as pointed out by the Government, a new domestic remedy has been established in Turkey following the application of the pilot judgment procedure in the case of

Ümmühan Kaplan v.

Turkey

(no.

24240/07, 20 March 2012). Subsequently, in its decision in the case of

Turgut and Others v. Turkey

((dec.), no. 4860/09, 26 March 2013), the Court declared an application inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies, that is to say the new remedy. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was

a priori

accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the length of proceedings.

14.

The Court notes that in its decision in the case of

Ümmühan Kaplan

(cited above, § 77), it stressed that it could nevertheless examine, under its normal procedure, applications of that type which had already been communicated to the Government.

15.

However, taking into account the Government’s preliminary objection with regard to the applicant’s failure to make use of the new domestic remedy established by Law no. 6384, the Court reiterates its conclusion in the case of

Turgut

, cited above.

16.

In view of the above, the Court concludes that this part of the applications should be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non

‑

exhaustion of domestic remedies.

B. As to Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention

17.

The applicants complained that they were deprived of their property without any compensation.

18.

The Government submitted that this part of the application should be declared inadmissible for non-exhaustion of domestic remedies, as the applicants should request compensation for their loss pursuant to Article

1007 of the Civil Code.

19.

The Court observes that following its previous judgments on the subject, in November 2009 the Court of Cassation reversed its position on the application of Article 1007 of the Civil Code, thus allowing compensation to be paid to those who had been deprived of property forming part of a public forest area. The Court of Cassation confirmed that approach in several subsequent judgments. It later adopted a position on the time-limit for bringing a compensation claim and the method for calculating the amount to be awarded. Thus, a claim for compensation corresponding to the real value of the property could be brought within ten years from the date on which the judgment declaring the document of title void had become final. This remedy is now being used regularly (see

Mehmet Altunay v. Turkey

(dec.), no.

42936/07, §§ 25-27, 17 April 2012, and

Arıoğlu and Others v.

Turkey

(dec.), no. 11166/05, §§ 15-16, 6

November 2012).

20.

In this context the Court concluded in

Mehmet Altunay

(cited above, §§

32-38) and

Arıoğlu and Others

(cited above, §§ 26-33) that as a result of the recent changes in the domestic law, the applicants could seek redress before domestic courts. There is no reason to adopt a different approach in the present case. The Court observes that the decisions annulling the applicants’ title deeds became final in 2008 and 2009, and therefore the applicants can still initiate proceedings before the domestic courts based on Article

1007 of the Civil Code within ten years from the date on which the final judgments depriving them of their property were served on them.

21.

In view of the above, the Court concludes that the applicants should avail themselves of the new remedy and that this part of the applications must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non

‑

exhaustion of domestic remedies.

C. Other Complaint

22.

In application no.

6229/09, the applicants further relied on

Article 6 of the Convention and complained about the fairness of the proceedings. In the light of all the material in its possession and in so far as the matter complained of is within its competence, the Court concludes that this complaint does not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in Article 6 of the Convention. Accordingly, the Court rejects them as manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 (a) and

4 of the Convention.

For these reasons, the Court, unanimously,

Decides

to join the applications;

Declares

the applications inadmissible.

Done in English and notified in writing on 4 May 2017.

Hasan Bakırcı

Paul Lemmens

Deputy Registrar

President

APPENDIX

Application no. and case name

Introduction date

The applicant’s

name, date of birth, and

place of residence

Represented by

Details of the land in dispute

Date and no. of the first-instance court decision that annulled the title deed to the land

Date and no. of the Court of Cassation’s final decision and notification date

6229/09

Öner

28/01/2009

Ali Öner,

03/03/1955, İstanbul

İsmail Öner,

02/08/1949, Elazığ

Enver Nalbant,

İstanbul

İstanbul, Eyüp, Pirinççi,

Plot No.9,

Parcel No. 308

Eyüp Civil Court of First Instance,

27/12/2007

E: 2002/1117

K: 2007/430

16/10/2008

E:2008/13146

K:2008/13249

and

31/10/2008

6793/09

Șarlak

26/01/2009

Hilmi Șarlak,

01/01/1953, Muğla

Eyüp Dirliktutan,

Muğla

Muğla, Ortaca, Mergenli,

Parcel No. 639

Ortaca Civil Court of First Instance,

12/04/2007

E: 2007/52

K: 2007/82

30/06/2008

E:2008/7680

K:2008/9524

and

18/08/2008

32206/09

Çelik

27/05/2009

Mustafa Çelik, 26/05/1952, Samsun

Remziye Söylemez,

Ankara

Samsun,

Merkez,

Düvecik,

Plot No. 18,

Parcels Nos. 393 and 424

Samsun Civil Court of First Instance,

25/03/2008

E: 2008/3

K: 2008/70

20/01/2009

E:2009/1071

K:2009/552

and

03/02/2009